“Mă crezi că n-am mai ştiut?”
Brăduţ desenat de mijlocia mea
M-am întâlnit aseară cu un prieten grafician, un om cu adevărat original şi sufletist, care ar merita să se întreţină doar din artă. Are o mică firmă de creaţie publicitară, dar duce dorul anilor când îşi umplea agenda cu desenele propriilor idei. E sătul de clienţii care “ştiu mai bine” cum trebuie să arate un logo sau o etichetă. A obosit.
Dar, într-o zi, a venit unul care i-a cerut să se “desfăşoare”, să facă aşa cum crede el că e bine, să-şi arate talentul. “Fii tu însuţi!”, i-a spus. “Mă crezi că n-am mai ştiut?”, mi-a povestit, amar, amicul meu.
De-aia m-am gândit să vă întreb: aţi simţit că rutina vă sufocă talentul? Aţi uitat entuziasmul acela iniţial în care se oglindeau munţii răsturnaţi? Mai ştiţi “de ce“? Sau vă bucuraţi zi de zi când ajungeţi la muncă? Unde se rupe visul?
Vreau povestioare, destăinuiri, nostalgii. Sinceritate.Tweet
Cînd cineva capătă o rutină a conformismului, şi se dizolvă-n ea, întotdeauna răspunderea e împărţită. Dar, în cea mai mare parte, ea îi aparţine aproape total celui în cauză. Cînd stăpîneşti o artă, şi ţi-o faci profesie, adică, munceşti contra bani, nu se poate fără niţică lăutărie. Să ne amintim că, şi în vremurile mecenatului de partid şi de stat, lăutăria era bănoasă. Iar adesea nu puteai rezista fără s-o practici. Activiştii de partid de la cultură erau un fel de comanditari ce ştiau mai bine decît artistul ce trăsături trebuie să aibă un portret. Şi de ei depindea şi prosperitatea, şi emigrarea artistului. De aceea, problema nu e de vremuri, nici de talent, nici măcar de condiţia artei, ci de arta de a trăi, artă ce nu se învaţă la IAP. Nici la Conservator. Nici la IATC. Ediţiile princeps ale romanelor lui Soljeniţîn au fost cele din memoria autorului. N-a putut să şi le publice, le-a memorat în cîte un exemplar. Acum sunt crud. Ce l-a împiedicat pe artistul tău să viseze? Te rog, nu da vina pe “anturaj”.
Munca uneori devine o povara, un tavalug insuportabil. Si daca uneori se termina te simti golit de toate, fara nici un pic de putere. Lucrurile frumoase, interesante se pierd prin simpla asociere cu conceptul de munca. Uiti de tine. Timpul e doar o bula pe care o impingi inainte si inainte. Am trecut prin asta, dar la un moment dat m-am oprit: http://www.len.ro/2007/11/glimpse-of-peace/
Eu ma simt pierduta, de multe ori, in lumea adultilor. Imi scapa motivele pentru care unii se transforma in haite cu dinti ranjiti si insangerati de la ultima lor prada.
Cu ani in urma am crezut ca cel mai grav lucru a fost cand am aflat ca sotul meu ma insala… acum imi vine sa rad…amar.
Candoare, sinceritate, blandete, intelegere nu au ce cauta in lumea in care traiesc. Oamenii din jurul meu, cei mai multi, ma sperie si ma socheaza prin inconsecventa, minciuna, i(a)moalitate, pervesiunea gandurilor si actiunilor lor. Cine i-a alaptat pe oamenii astia? Ce gena au? De unde vin? Si de ce nu pot fi extreminati sau de ce nu se auto-elimina?
Tema cu creativitatea și cu talentul este una foarte complicată, cred eu. Nu ajunge doar să ai talent, trebuie să ai și inspirație. Iar inspirație nu vine la comandă. Inspirație vine uneori în momente nepotrivite și atunci potențialul talentului nu este exploatat. Vorbesc din propria experiență. Sunt student la Cinema/Foto/Media la Cluj-Napoca. În fiecare săptămână primim proiecte noi, care au dăți limită. Unele proiecte îmi displac și îmi vine greu să le fac, iar asta se vede pe prodului finit. Am alte proiecte, independente de școală, pe care le fac cu mare plăcere, pentru că le iubesc și pun suflet în ele, și am succes cu ele. O altă problemă pe care o întâmpin este ideea. Dacă mă pun să mă gândesc de idei, pur și simplu nu îmi vine nici una. Dar sunt momente când sunt izbit de atâtea idei, încât nici nu mai știu care s-o aleg. Un alt lucru pe care l-am observat este că trebuie să ai conturată dinainte în minte produsul la care vrei să ajungi. Atunci mergi direct la țintă, și în majoritatea cazurile iese ceva bun. Dar dacă te apuci de ceva și nu știi ce va ieși, nu va ieși nimic.
Ruben: Date limită, nu dăţi. Nu te supăra. Deformaţie profesională
Pastreaza intrebarea asta si pentru “mijlocia”, cand va creste si nu va mai desena brazi asa cum ii vede ea. Sau brazii din imaginatie raman vesnic verzi?
Viorel! Dar candoarea ta s-a topit in cinism? Sincer, nu cred! Sau… sper ca nu…
În domeniile în care ai nevoie de talent pentru a presta, nu îţi mai găseşti locul când nu mai munceşti pentru plăcerea ta proprie. Chiar dacă e o plăcere care-ţi provoacă dureri sufleteşti, chiar dacă e o plăcere care uneori te dezgustă. Trebuie să simţi plăcere. Rata la bancă, factura la telefon, benzina, chiria sau nevoia de a mânca şi a te îmbrăca nu sunt scopuri.
Exemplul prietenului tău este al omului care nu şi-a rezervat de multă vreme niciun moment pentru a munci pentru el, ci a preferat să muncească pentru bani. S-a încuiat pe el însuşi într-un sertar şi a gonit după bani.
Da, toţi avem momente în care ne plângem şi ne tânguim, spunem că ne-am săturat şi vrem să facem altceva. Dar fix astea sunt momentele în care ne reamintim de ce facem ceea ce facem.
Concluzionând, talentul şi entuziasmul nu se sufocă. Doar că, pierduţi printre superficialităţi, unii uită unde e sertarul în care le-au pus.
P.S. Am făcut eu corectura pe text
Acum, la secţiunea sinceritate, să vorbim despre îmbătrînire. Se spune că primul organ ce ne arată spectrul bătrîneţii este ochiul. Începi să-ţi lungeşti din ce în ce braţul ca să poţi vedea mai bine. Apoi, comanzi “ochelarii de aproape”.
Io cred că organul creativităţii e primul care ne lasă baltă. Creativitatea are o speranţă de viaţă mult mai mică decît posesorul său. Cam la 35 de ani, creativitatea începe să moară. O dovedesc studii ştiinţifice. Chiar de vei scoate idei geniale după 35 de ani, la o anamneză cinstită, vei descoperi că ele preexistau în mintea ta, cel puţin într-o formă embrionară, înaintea vîrstei critice. Aşadar, trebuie să ne împăcăm cu ideea că geniul ne moare chiar înainte de maturitatea noastră socială. V-o spun ca unul care a avut curajul de a se privi în oglindă, şi de a părăsi domeniul cercetării la 34 de ani. Nu că aş fi fost genial. N-am fost, şi nu sunt. Dar perseverenţa în cercetare e doar expresia eşecului. Şi n-am atîta prost gust, încît să-mi spun, precum firul de nisip din gîndul lui Lucian Blaga: Fiecare fir de nisip se crede o perlă fără de noroc.
Ce rămîne? Material, nimic. Nimicul. Doar visurile ne pot însoţi pînă la ultima suflare. Uneori şi după.
Marius: Ce l-a împiedicat să viseze…. Mi-e foarte greu să răspund în locul lui, dar încerc o generalizare. Cred că, la un moment dat, intri într-un vârtej obsedant, repetându-ţi, ca să poţi continua zi de zi, că te vei opri după ce vei fi în stare să aduni o anume sumă, după care te vei “întoarce”, relaxat, la ce ai visat. Şi viaţa se duce, vin alte responsabilităţi şi renunţi treptat la acel viitor alternativ. Fumi poate să-ţi spună mult mai multe, că s-a aflat anul ăsta exact în această dilemă. Şi a retezat-o bine, ca pe nodul gordian.
Nu, nu mă bucur în fiecare zi în care mă duc la lucru şi, la un moment dat, am uitat şi “de ce” mă duc la lucru. Într-o duminică de început de octombrie stăteam la o bere cu o verişoară şi soţul ei pe o terasă din Piaţa Muzeului. Locuiesc în Toronto. Nu-i mai văzusem de vreo 5 ani. “Fă-ţi şi tu o delegaţie în Canada, să treci pe la noi”, zice la un moment dat Lore, vară-mea. Sictirit, după o zi de muncă, i-am răspuns în răspăr: “Sigur că da, mâine”. Ne-am continuat poveştile.
A doua zi, în redacţie a sunat telefonul. Unul dintre zecile de telefoane zilnice. Era o invitaţie la meciul lui Bute, pentru titlul mondial, cu Andrade. La Montreal. Şi atunci mi-am amintit “de ce”.
Dacă am mai ştiut cum să fiu eu însumi, poţi vedea aici:
http://www.clujeanul.ro/editoriale/pe-urmele-unui-vis-corespondenta-speciala-din-montreal-i-3359978
http://www.clujeanul.ro/editoriale/madonna-si-bute-cu-casa-inchisa-corespondenta-speciala-din-montreal-ii-3360099
http://www.clujeanul.ro/editoriale/bute-era-sa-fie-invins-de-cantar-corespondenta-speciala-din-montreal-iii-3362698
http://www.clujeanul.ro/editoriale/incredibila-victorie-a-lui-bute-cronica-unui-meci-nebun-corespondenta-speciala-din-montreal-iv-3368220
Scuze că mi-am permis să pun link-uri, dar ăsta era reportajul pe care visam să-l scriu acum aproape 25 de ani, pe când citeam cărţile lui Ioan Chirilă. Şi pentru reportajul ăsta a meritat să trec peste toate zilele în care nu m-am dus cu bucurie la lucru timp de 15 ani, de când am început cu presa…
Şi eu mă trezesc uneori uitându-mă în gol spre monitor şi gândindu-mă “De unde să încep?”. De ce e aşa? Încă nu reuşesc să îmi dau seama 100%. Mă gândesc că, poate, pentru că lucrul pe care tocmai mă pregătesc să îl încep îl mai făcusem de zeci, sute, poate mii de ori.
Îmi trece, însă, repede. Ar fi foarte simplu să zic “gata!”. Nu de puţine ori, am fost pe punctul de a o face. Dar merită? Merită în primul rând anii pe care i-am petrecut să ajung unde am ajuns? Merită aruncate la gunoi zilele, nopţile pierdute cu un singur scop, acela de a încerca să oferi cele mai bune informaţii celor care aşteaptă dimineaţa ziarul?
Nu. Doar când mă gândesc la astfel de lucruri, îmi dau seama că, deşi sunt momente în care “nu mai ştiu”, trebuie să apară repede cele în care “ştiu” şi “vreau” şi “pot”. Pentru ei. Mulţi, puţini… câţi or fi. Nu contează. Contează doar ca ei, atunci când deschid ziarul, să primească ceea ce aşteaptă. Pentru că altfel, toate zilele, nopţile, toţi anii… ajung la gunoi. Şi nu merită! Pentru nimic în lume!
Au fost ani in care alergam ca bezmeticul, nici macar nu imi placea ce faceam, dar satisfactia lucrului bine facut, laudele si, deloc de neglijat, recompensele ma emotionau, fara exagerare, pana la lacrimi. Anii aia s-au dus, m-am tot intrebat unde si cum. Mai spun o data, poate nu s-a inteles din prima fraza, nu am facut aproape nimic din entuziasm la serviciu, motorul a fost doar vanitatea: voiam sa se spuna despre mine ca sunt bun, sa fiu laudat. Pe cale de consecinta, statutul social sa creasca, sa castig mai multi bani, masina sa fie mai frumoasa, hainele si freza sa fie mai cool, iubitele mai topite in fata “desteptaciunii” mele. Mi-a iesit o vreme, dar lucrurile se schimba in viata, ca sa folosesc clisee. Ma trezesc intr-o zi ca merg la birou si nu stiu de ce. As vrea sa fiu acasa, cu iubita care obisnuia sa imi murmure niste versuri ale lui chilian ” e luni, ce zi de cacat/ de ce sa ma imbrac/ cand esti langa mine”. Iubita nu mai e, am observat cand s-a dus, dar nu am avut timp sa o opresc. In jurul meu e plin de oameni geniali, fara poantele lor nici iarba nu creste, rad ipocrit ca sa nu pic in dizgratia lor si mai tare decat am facut-o de cand am gandit cu voce tare cateva lucruri de felul celor pe care le scriu pe aici (statutul obtinut trebuie pastrat cumva, nu pot renunta la el) mi-e sila de ei, mi-e si mai sila de mine, ma gandesc ce mi-ar placea sa fac si nu gasesc nimic, nimic, nimic. Ma rog, gasesc, dar sunt prea las sa incerc. Tu vorbeai despe rutina, eu cred ca am vorbit despre alegeri gresite. E totuna in contextul asta. Asta e rutina mea, sa fiu sclavul vanitatii. Mi-am dat demisia zilele trecute. Euforia a tinut putin: nu stiu sa fiu altfel decat am ajuns sa fiu.
PS
Nu credeam sa vad ziua in care vei avea blog. Bafta
Vasile: N-ai zis nimic despre vreun eventual vis care să dateze dinaintea acestor ani. Nu dribla
micul print: Iată o spovedanie. Mulţumesc, dar fă-o şi sub patrafir. Încearcă.
Ce fain e sa vorbesti si alta limba, sa porti si alti ochelari, sa simti ca te simti, sa-ti revina ingerii in prag.
Cel mai teribil lucru este sa simti ca toate sunt inca acolo: cuvintele care iti trebuie, imaginile pe care vrei sa le vorbesti altora sau sunetele pe care, deocamdata, le auzi numai tu. Toate sunt acolo, undeva, in adincime, si tot ce te opreste sa le azvirli in spatiul comun este timpul. Timpul asta prea scurt, prea plin. Si, desigur, comoditatea, lenea asta infecta si marile tale prioritati de ‘burghez’ de data recenta. Zilele trecute constatam, cu o uimire dureroasa, ca nici macar nu mai stiu sa fiu trista ca atunci cind scriam poezii la 17 ani. Era o tristete asa frumoasa, asa rotunda, din care stiam ca nu va iesi nimic rau, doar o poezie pe care nu o va citi nimeni altcineva decit eu. Multumesc, MM, pentru ocazia unor astfel de destainuiri.
Mihnea, ai dreptate. Acel vis, din nefericire pentru mine, nu a devenit realitate. Şi nu cred că va deveni vreodată. E prea târziu. Dar asta nu mă mpiedică să visez în continuare.
E vorba de avioane. Mereu mi-am dorit să lucrez în domeniul aviaţiei. Şi acum, mă trezesc uneori pierdut uitându-mă după avioane (da, ştiu, e periculos, mai ales când sunt la volan). Mă fascinează.
Dar, cum spuneam şi înainte… totul e doar un vis. Trece repede. Şi tot revine. Şi iar trece repede.
Deziluzia mea începe aşa:
m-am apucat de jurnalism pentru că voiam să “salvez balenele şi delfinii” în pericol (aşa mă persiflam încă din anul 1 de facultate), pentru că mă fascina să îmi văd semnătura pe un text, pentru că era frumos să “sapi” un subiect aparent banal şi să găseşti cine ştie ce dezvăluire….sapă frate, sapă, sapă, până dai de stele-n apă…:))…
Ei bine situaţia e cu totul alta după…imediat 4 ani…Raţional îmi zic că e o perioadă infinit mai scurtă ca să te blazezi într-o meserie ca asta, mai ales în comparaţie cu dinozaurii care lucrează de peste 10 ani in the field şi care ar avea legitim dreptul să spună: gata. m-am săturat!…da parcă şi condiţiile sentimentalo-temporato-spaţiale îs altele acum. Pe mine mă frustrează că subiectele care mie mi se par importante, care mi-s dragi şi la care am lucrat cu toată mintea, fără să mănânc, fără să îmi sun iubitul, fără să îmi tihnească o bere pentru că mă gândeam la acelaşi lucru, sunt…neimportante pentru ceilalţi. Că ajung să fie îngropate în paginile de mijloc ale ziarului, că au pe net 200 de citiri. Infim pentru cât suflet este acolo. Nu din partea mea ci a celui despre care e vorba în “poveste”.
Mă enervează drepturile la replică nejustificate, telefoane nervoase de la isterici care răstălmăcesc cuvintele textului. Şi mă enervează şi mai tare că atâţia nervi şi prăpăstii săpate artificial pentru a evidenţia mai tare şi mai tare o problemă (în ideea de a sări în ochi şi a găsi o soluţie) rămân în coadă de peşte, fără Q.E.D, fără finalizare. Prăpastia încet se acoperă cu minciuni, cu informaţii rebut, cu publicitate, cu nepăsare, cu uitare, cu sictir. Mda…
shortestcut: Vrem să citim o poezie de-a ta, de la 17 ani. Una pe care n-ai arătat-o nimănui… Aici.
Vasile: Ar exista o soluţie. Scrie despre avioane, devino specialistul nr. 1 al presei în acest domeniu. Şi atunci, cu siguranţă, vei zbura.
Biazofia: După ce apar, articolele nu îţi mai aparţin. Dacă tu eşti mulţumită şi împăcată cu ce ai făcut, e suficient un cititor pe care să-l fi pus pe gânduri.
Mihnea: Hmm, poate ca unele lucruri pe care le faci la 17 ani (inclusiv poeziile) e mai bine sa ramana acolo
. Nu am abdicat de la ele atunci, ci putin mai tirziu. Meanwhile, puteti testa cite ceva pe liternet.ro, sub titlul ‘Se plang de mine ingerii’.
shortestcut: Mi-a plăcut asta: “eu fac parte dintr-o natură moartă/ populată cândva cu personaje vii,/ admiţând că denumirea aceasta o poartă,/ câteva portocale şi două scrumbii”
Mihnea: multumesc.
hmmmm. unde se “rupe” visul… pai intai se rupe in micisme. sa zicem ca vine un presupus sef si-ti suna “in direct” un ilustru profesor pe care il stie el, deci cum ar veni expert sfant, avizat, care sa-ti spuna ca “nu poti sa pui punct in titlu”. stii? ca la compunere, in clasa a II-a. prinzi o invatatoare care nu vede mai departe de “litera” regulilor. si dupa aia te duci acasa si nu te poti trezi din absurdul situatiei. maine altceva, poimaine altceva.
un alt sef care nu vrea sa dea un subiect ca ii strica relatiile si-ti spune ca ce scrii “nu e subiect”, in loc sa aiba naibii curajul sa zica “asta nu-l dam ca imi strica relatiile” sau “eu sunt seful si nu il dam”. si iar rasare chestia aia de absurdistan.
nu-i vorba, te incapatanezi. devii creativ in a-ti apara munca, in fond, daca nu esti lasat sa faci ceea ce stii cel mai bine, e o pierdere dubla: si a ta si a sefului. doar ca chestiile astea sapa, incet si bine. incepi sa te simti strain in colectivul cu care lucrezi, devii un pitic ciudat la care toata lumea se uita cu lupa: asta care vrea “sa faca pe eroul”.
pe undeva pe aici mai exista un punct in care nu-ti mai vine sa faci nimic. visul, cred eu, se rupe in primul tand undeva in tine, independent de ceilalti. iar apoi ruptura se extinde. pana cand, vorba amicului tau, parca vrei sa te joci iar ca inainte, doar ca nu-ti mai iese. mai stii cum, dar nu mai iese. pentru ca ai pierdut antrenamentul, pentru ca in loc sa exersezi ce stii mai bine, incepi, incet, diavoleste, sa te autocenzurezi, ca sa eviti discutiile ulterioare care te fac sa te simti martian.
eu una am gasit si o solutie, nu stiu daca e buna. cand strange, taie
[...] un gand, starnit de o postare de-a lui Mihnea care mi-a adus in minte versul din titlu. Poate n-ar fi rau sa ne oprim din ce facem, doua minute in [...]
1. Mijlocia e talentata.
2. Pt. Biazofia: deziluzia nu e un alibi pentru abandon in jurnalism. E doar un fel de prima proba-obstacol moral de depashit. In maruntul sau, fiecare semnatura trebuie sa salveze o bucata de adevar. Pe balene le salveaza amicul Bryan Adams:D:))))
3. cat despre talentele remushkate:D
Eu cam risc in sensul celalalt, sa raman vesnic un fel de tanara sperantza pentru ca m.am apucat de prea multe… am incercat in diferite sectoare de care ma simteam atrasa (de altfel complementare) sa imi valorific micile sau marile (sau mai degraba mijlociile
) capacitati din pasiune generala fatza de ce exista.
Mi-i ciuda ca nu am timp sa desenez (si chiar desenam bine, acuma tot mai prost, intr.adevar).
Unii m-au judecat pentru ca am abandonat (cel putzin partial) vreo cale pe care promiteam…
Dar deocamdata ma simt bine in pielea mea, asta pentru ca sunt inca in crestere si nu am familie de intrezinut…. adica trebuie sa ma tzin pe mine cat de cat si imi permit deci sa fiu inca vagaboanda….
Oricum, visu meu e sa iau lectii de matematica (mai avansata) si de germana. si sa pot face Parkour:D si sa cresc prunci voiosi:D
si o sa fie si aste la vreamea lor.
PS. nu cred ca exista scuza pentru neglijarea pasiunilor si a talentului.. e doar lene existentiala… 5 minute ai mereu sa cantzi la chitara sau sa desenezi daca vrei…:D
Ceva ushurel pt incheiere:
Dust if you must
Dust if you must, but wouldn’t be better
to paint a picture, or write a letter,
bake a cake, or plant a seed.
Ponder the difference between want and need.
Dust if you must, but there is not much time,
with rivers to swim and mountains to climb!
Music to hear, and books to read,
friends to cherish and life to lead.
Dust if you must, but the world’s out there
with the sun in your eyes, the wind in your hair,
a flutter of snow, a shower of rain,
this day will not come round again.
Dust if you must, but bear in mind,
old age will come and it’s not kind.
And when you go, and go you must,
you, yourself, will make more dust!
Anonymous
blogoslovirea
(grog, drog, blog)
altceva decat o maiestuasa dar gramaticaliceasca insiruire de cuvinte? cati dintre voi faceti realmente ce spuneti? “altceva”. zi de zi. nu vis de trecere. fapta de facut, lucru de lucrat.
instalator, poet, femeie de serviciu, filosof, reporter, logodnic, betiv, stirist, sot, tamlpar, scriitor, mestesugar(*). vis visat? descrierea unei treimi dintr-o viata. fiecare bucata, o decizie. invatare noua. faptuita in lucruri. cu plangeri si bucurii fata de ele. nu va mai complimentati postmanelistopseudopsihofeudalistic. puneti mana si traiti. ca de-aia se cheama vis, ca sa defineasca traiul.
p.s. Mihnea, sa bloguiesti bine.
___________
(*) veti crede ca e o succinta descriere a vietii precinstitului Fumi. ei bine, nu e. el a facut mai multe.
in prinul rand ma bucur ca v am intalnit AICI.
ma bucur ca l ati intampinat pe mihnea asa cum ati facut o.
si daca tot sunt luat de valul asta de “bucurie” – de ca sa nu fiu fericit si pentru ca “ai ajuns subiect de …blog.”?… nefericitule!
- pe chestia asta am citit cu mare bagare de seama tot ce ati scris fiecare din voi.
- cu unele judecati sunt de acord iar altele cred ca sunt (normal), “la o prima vedere”.
- nu banii mei (fantastic de multii mei bani – puneti voi ghilimelele autoironice) au fost motivul pentru care am luat o pe cai… industriale (nu dorinta de a deveni un magnat) – vroiam si inca mai vreau, cat m or tine balamalele, sa fac ceva care sa se poata alimenta din ce stiu sa fac BINE. chiar ma incapatanez sa inca mai vreau.
- ma straduiesc sa fiu eu filtrul care cerne, traduce – interpreteaza, implica alte creiere creative.
problema e ca nu i chiar cel mai usor lucru din… tara asta…
- problema e ca intr adevar am obosit si ca nu mai reusesc sa fug CU mine. n am fugit insa niciodata DE mine (din cate reusesc sa mi amintesc).
- m am tot amanat…
- la sertar – o vreme – s a adunat “materie prima”. stiu si unde i sertarul (care de fapt e o lada cu aprox. o suta de caiete). stiu si ce o sa gasesc acolo.
- dar nu stiu cat si cum voi rezona cu “zestrea” pe care mi am dat o singur – de fapt mi am trantit o in spinare, sau mi am legat o de picior – dupa preferintele clientului (de fapt el stie intr adevar cum stau lucrurile – toate lucrurile. ce nu stie inseamna ca nu merita cunoscut- simplu, foarte simplu!).
- n am renuntat. si n as renunta nici in fata plutonului de executie.
insa imi face cu ochiul momentul ala cand – la volan fiind (eu nu conduc- dar cunosc cazuri!) – inchizi “doar o secunda ochii” – sa i menajezi – si te trezesc girofarurile si echipajele de politie: ai ajuns pe contrasens si de acolo in sant : eveniment rutier.
ai ajuns…in lumina reflectoarelor: jos palaria!… imbecilule…
asadar nu cunosc din experienta proprie situatia dar daca tot e sa alegi santul si contrasensul prefer s o fac in virtutea unui impuls – tampit categoric- de moment si deloc … civic, dar asumat.
” ma crezi ca nu mai pot?”
insa… deocamdata mai vreau. inca am nevoie.
… sau,cel putin, sunt in stare sa mi para rau dupa el…