Criza naţională de mijlocaşi ofensivi
Mi-am cumpărat DVD-ul cu Hagi scos de Gazeta Sporturilor (o excelentă iniţiativă şi un produs marketat foarte bine), ocazie cu care mi-am adus aminte că aş vrea să vorbim despre criza naţională a mijlocaşilor ofensivi.
Definiţie: mijlocaşul ofensiv este acea persoană care culege idei brute şi le aduce în situaţia de potenţiale reuşite. La nevoie, le fructifică el însuşi.
De la fotbal la politică, unde ne pricepem toţi, trecând prin cultură şi ştiinţe, România e într-o criză de mijlocaşi ofensivi. Să dăm exemple? De fotbal nu are rost să pomenim, că acolo e limpede; de când Boloni a enunţat teoria conform căreia nu mai trebuie să căutăm conducători de joc, ci să cultivăm vlăjgani cu condiţie fizică, parcă am intrat în vrie. “Noul Hagi” nu mai apare nici mort, iar România nu va fi niciodată o echipă de Goiani.
În politică, Băsescu e un atacant pur sânge, un fel de Augustin care se bate cu apărările, însă rareori construieşte şi nu-i place nici să dubleze vreun coleg din defensivă. Tăriceanu e un fundaş rezistent, dar se teme să urce în atac, Geoană e o rezervă frustrată, Boc e un Florentin Petre mereu convocat, sufletist, dar nu de nivel internaţional, iar Stolojan nu e pentru sportul ăsta. Crin Antonescu? Să zicem că el pare a fi mijlocaş, dar aduce mai mult cu Paul Codrea: face faţă, însă nu ia niciodată meciul pe cont propriu.
Vă aştept cu exemple şi comparaţii din orice domeniu. Dar să fie fotbalistice. Până atunci, vă ofer unul dintre golurile mele favorite. Pe cel împotriva Columbiei nu vreau să-l mai văd o vreme.
Cred că, la ora actuală, România ar avea nevoie de un Arsene Wenger. Un om care să creadă în tineri şi să aibă curajul să meargă pe mâna lor. Să-i caute, să stea până la 3-4 dimineaţa şi să vizioneze casete cu meciurile din ligile inferioare ale ţărilor de pe toate continentele. Să-şi asume eventualele eşecuri cauzate de tinereţea lotului, iar atunci când pierde, să piardă cum a pierdut Arsenal cu Liverpool sezonul trecut în Liga Campionilor. Se înţelege, ar mai trebui să fie cineva care să mizeze pe un Arsene Wenger şi să susţină un asemenea proiect. În câţiva ani am avea şi mijlocaşi ofensivi, şi fundaşi rezistenţi şi portari şi atacanţi pur-sânge cu care nu ne-am face de ruşine în Liga Campionilor. Şi nu mă refer doar la sport.
România a avut, la începutul anilor ‘80 un Arsene Wenger. Pe Mircea Lucescu. Care, la lumina unui felinar tras pe stadionul din Hunedoara (pe atunci ideea de nocturnă la Hunedoara ar fi părut desprinsă dintr-un scenariu SF) a scos generaţia lui Klein, Gabor, Petcu, Mateuţ… Acelaşi Lucescu care, într-un moment în care “vedetele” erau la Steaua şi Dinamo, a făcut o naţională din Craiova, Corvinul şi Boloni (pe atunci la ASA Tîrgu Mureş) cu care ne-a dus în Franţa.
Şi ar mai fi modelul Ajax, de la mijlocul anilor ‘80. Nu mai ştiu cine era antrenor, dar de acolo au plecat Van Basten, Gullit, Rijkaard, Seedorf…
Aşadar, pare atât de simplu: un pedagog, un proiect pe termen lung, susţinere, şi nu vom duce lipsă de “mijlocaşi ofensivi”
Gutza: Joacă-te şi tu un pic şi încearcă o comparaţie. Un personaj din alt domeniu şi “dublul” său fotbalistic. Hai…
hmmm… în prezent nu-mi prea vine în minte, înainte de război am avut un “Arsene Wenger”, în persoana lui Nae Ionescu, apoi a fost Noica şi Grupul de la Păltiniş, Steinhardt şi Cenaclul Saeculum de la Beclean, la Cluj, după ‘90 (aici sunt subiectiv) a fost Radu Săplăcan care şi-a asumat să descopere şi să promoveze tinerii (atât în literatură, cât şi în presă).
Tot la Cluj (din nou sunt subiectiv) e Daniel David şi ce încearcă să facă el la Catedra de Psihologie Clinică unde majoritatea colegilor lui sunt între 25 şi 30 de ani.
Poate sunt şi în alte domenii astfel de oameni, care nu-mi vin acum în minte ori de care nu ştiu, oameni care nu sunt valorizaţi (doar) de propria operă/ reuşite profesionale, ci şi de tinerii pe care îi descoperă, îi susţin şi devin, la rândul lor, profesionişti în domeniile în care activează (fie că e vorba de sport, literatură, filosofie, psihologie etc.).
Nu e vorba despre modele “de pus în ramă”, ci de oameni reali care, responsabil şi competent, îşi asumă descoperirea şi formarea altor oameni. De oameni care fac acest lucru în mod constant, nu doar sporadic, aleatoriu, atunci când au nevoie de cineva pentru a-şi completa echipa.
Sunt convins că România a pierdut foarte mulţi “Hagi”, în toate domeniile, tocmai în lipsa unor astfel de oameni şi proiecte asumate. Şi, revenind la fotbal, de ce oare, Italia ori Germania, Olanda sau Anglia au, în mod constant, vedete ori echipe naţionale de top? Pentru că exemplele pe care le-am dat mai sus sunt, în cazul României, nişte excepţii. La ei reprezintă starea de normalitate. N-au lăsat problema “mijlocaşilor ofensivi” pe seama hazardului şi a combinării aleatorii a ADN-ului, ci îi caută programat.
Inclusiv “Generaţia de Aur” n-a apărut cu totul întâmplător. A existat un proiect, un proiect comunist şi cu destule hibe, numit “Luceafărul”, pe unde au trecut mulţi dintre jucătorii “Generaţiei de Aur”, inclusiv Hagi. Descărcate de simbolistica de partid, astfel de proiecte ar fi necesare.
Dar, eternul dar, hai să luăm exemplul presei, ştii pe cineva care să facă un ziar doar cu studenţi? Pe cineva care să accepte să lucreze câteva luni ori, maxim 2-3 ani, cu nişte studenţi, iar în momentul în care aceştia s-au format şi au o “cotă” şi îşi iau zborul spre “ţări mai calde”, să meargă mai departe cu alţi şi alţi studenţi? În plus, vezi pe cineva care să înţeleagă şi să susţină un asemenea proiect?
Uneori visez… şi au fost vise care au devenit realitate. Dar nu toate.
despre Daniel David as zice ca e, mai degraba, un fel de Trica… multa vorbarie si cateodata sclipiri in joc. Alearga mult, dar degeaba…
Italia. Fotbalisti nu foarte inzestrati individual, validati, cu putine exceptii, doar in campionatul intern. Italia, de 4 ori campioana mondiala. Cum?
Fotbal-matematica. O permanenta preocupare de reducere a procentului de intamplare pe parcursul a 90 de minute. Au inventat tactica si au raspindit/o in lume. Nu-si fac niciodata probleme ca l-au pierdut pe “Hagi” intrucit fotbalul lor inseamna 11 oameni.
Comparatiile tale sint destul de inspirate, dar… Politic, sintem inca in vremurile poeziei din fotbal, cind se cauta driblingul si nu asezarea in teren. Apare cite unul care conjunctural devine mare, dar niciodata nu o sa cistigam, ca natie, un trofeu. Cautam calitatile native si omitem ca succesul il aduce de fapt organizarea.
ma intorc maine sa-mi dezvol ideea ca nu mai am timp acum
cum iti spuneam, e cea mai mare provocare de pana acum de pe blogul tau. pentru mine, desigur. fiindca stiu foarte putin fotbal in genere si si mai putine concepte-cheie (nu reguli, ci coordonate ale stilului de joc al oamenilor din teren).
asa ca fiti indulgenti cu mine
cand zic ca al nostru cartarescu e un fel de beckham: talentat, muncitor, genial pe alocuri, dar a carui stralucire l-a orbit uneori si pe el. de a ajuns (beckham) sa impuna frizuri si modele de chiloti, sa fie subiect de tabloid cand se scarpina in nas si sa joace in SUA (nu zic ca-i rau. da’ nici bine). sau sa (cartarescu) apara la tv cu diverse subiecte care il tabloidizeaza si sa scrie “de ce iubim femeile” (nu sariti, va rog, nu am zis ca e o carte proasta. e un fel de SUA fotbalistica a cartilor 
).
Am o invitatie pt tine. Da un semn pe adresa mea de mail, ca eu nu-ti am mailul
zoo: Nu contrazic ceea ce susţii tu, însă discuţia mă duce mai departe, la o altă idee pe care vreau s-o dezvolt pe acest blog, şi anume – de ce ne tot străduim să fim altceva decât suntem? Bineînţeles că e nevoie de organizare, de strategie, de proiecte pe termen lung, de “nemţi”; însă, în paralel, sunt un mare susţinător al căutării şi cultivării talentului în acele domenii unde avem confirmări că “naştem”. Omul sfinţeşte locul, liderul trage după el echipa, mijlocaşul ofensiv e soluţia
Nu cred că vom ajunge niciodată o naţie de tip nordic, cu mulţi anonimi care trag la jug din conştiinţă. Rândul tău.
Mosule, nu credeam ca te pricepi si la fotbal. La fata si alura ta de calugar
))
Mda, postarea de azi a fost o supriza placuta. Deh, aparentele…
Legat de tema de azi, intai de toate cred ca ne-ar trebui la echipa nationala (si in politica)spirit de luptatori adevarati, nu de mamaligari cacaciosi, care dupa ce dau doua goluri se baga cu curu-n poarta. stii meciul cu Franta. ex spirit de luptatori: echipa natioanala a Turciei de la ultimul campionat. sau Manchester United in celebra finala de Liga Campionilor cu Bayern Munchen, cand nemtii au condus cu 1-0 pana in minutul 89, iar in doua minute jumate englezii, cu Beckam maestru de ceremonie, au dat doua goluri si au castigat cupa.
pe fuga, si in raspar cu comentariile anterioare:
in echipa nationala a romaniei, seniori-sperante, l-as baga, obligatoriu, pe andrei plesu in poarta. nimeni nu ar sti mai bine ca el sa le dea binete adversarilor, sa le spuna citate din cornel dinu, sa scoata din buzunarele lui largi cate o prajiturica mica(mereu am avut convingerea ca omu’ asta ascunde ceva bun prin buzunarele de la haine), desi exista riscul ca rica raducanu sa fie lovit de invidie si, pe cale de consecinta, sa-l loveasca si o depresie de la 7 metri.
as continua pe linia de fund cu un adrian nastase(da, stiu, previzbil), catalin botezatu(si mai previzibil), razvan ciobanu(inevitabil) si cu nicoleta luciu. asta pentru ca, in timp ce primii trei vor folosi spatele pentru a se apara, cineva trebuie sa asigure si echilibrul. la firul ierbii, de cele mai multe ori.
as folosi un singur mijlocas, pe stefan banica junior, dar l-as lasa inainte pe mana lui banel nicolita, pentru o vreme, asta ca sa-si mai aduca si el aminte cum e cu autogolul.
scuzati-mi gluma sexuala, dar fotbalul fara porcarii sexuale e ca politica fara traian basescu. nu se poate altfel.
desi lista de atacanti ar trebui sa fie usor de facut, si mare, l-as pune atacant doar pe cornel dinu. tocmai mi-am dat seama ca am o placere uriasa de a-i face pe nebuni de rusine.
ps. “de ce iubim femeile” este o carte absolut minunata pentru a fi citita noaptea, sub lumina tabelei de marcaj.
ps2. iar “de ce iubim barbatii” este o realitate absolut necesara. poate si pentru ca ei se uita uneori la fotbal, ceea ce ii face mai umani.
ps3. mi-a placut areul de “stadion” din acest post. (un suporter inrait.
)
muntele: Eu pe Pleşu îl văd mijlocaş, fără discuţie, pentru că e creator, şi e original. Din păcate, deşi e un stilist şi poate ţese faze neprevăzute în jumătatea adversă, e cam individualist
Nu dă pasă….
@muntele: “ps. “de ce iubim femeile” este o carte absolut minunata pentru a fi citita noaptea, sub lumina tabelei de marcaj”. pentru ca tabela de marcaj este, la randul ei, o america – scop al jocului?
(pune ghilimele unde simti tu ca isi au locul 
)
p.s. trebuie schimbata metafora asta cu SUA, acum cu criza. Mihnea imi sugera brazilia. o fi, n-o fi?
Super. Mergand pe acceasi idee, eu am impresia ca la noi prea multi joaca pe fals. Geoana si Tariceanu, doi lideri falsi. Boc, din pacate, la fel de fals, desi benign. Asta se vede si in rezultatele echipelor lor, care parca toate sunt pe model Gloria Bistrita. Avem si cooperativa in politica, dar aici se numeste cardasie. Am un feeling ca nu e bine sa numesc acum, desi tare m-ar tenta s-o fac.
muahaha…genial binomul boc-fl. petre..
ticule, de craiova nimic?
PS:
1.mi se pare caraghios cum unii, care la un moment dat, te-au pus pe lista de transferuri pentru ca erai prea (im)batrinit si ti-au agatzat ghetele in cui, combat cu patos ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic..
2. desi ai dat drumul la tzeava de nici o luna cred..candidezi cu siguranta la blogul anului..si culmea e ca nu scri de femei, sex, masini, bani, scandaluri si esti mai citit decit totzi bloggeri clujeni la un loc
Spor!
mihnea: nu dă el pasă, da’ ce goluri splendide a dat la porţile orientului.
dora: aşa e, de când cu criza, statele unite au devenit brazilia europei. ei driblează, iar pe noi ne ia ameţeala.
Ce-ai zice de asta: Basescu – Pippo Inzaghi. Ce-avem? Un atacant pervers zic unii: subtire ca structura, simulant, obstructionist, farseur- stie sa cada in careu, joaca si cu mana! Dar baga goluri fest! Asta pana pica pe un fundas care: fie il rupe fizic, fie e mai simulant, mai obstructionist decat el.
Si mai am!
virtus: Da, Inzaghi e mult mai bun decât Augustin al meu. Însă eu m-am limitat la ai noştri, am o scuză
Continuă….
ar fi asa de fain daca m-as pricepe la fotbal, sa pot duce jocul pana la capat. pentru mine, un mijlocas ar fi marius oprea, doar ca nu ma pricep sa ii gasesc corespondent. in orice caz, ar fi un fotbalist care nu prea paseaza, ia mingea, fuge cu ea singur in terenu advers, invinge toate prejudecatile legate de jocul echipei sale, iar apoi nu are cui pasa sa dea gol. dati voi un nume?
banel.
sar’na.
Ziceam c-o sa revin. Iata cateva idei: Tariceanu – Camataru: rigid, serios, eficient, luat la bascau chiar cand marcheaza. Apreciat mai mult de altii si mai mult după.
Boc – acest Maradona in retragere, guraliv si certaret, face numai tampenii, dar nu se lasa, a facut hentz, dar n-a recunoscut niciodata (si nu se poate uita ca tine cu Hugo Chavez).
tot filosofie italiana: atacantii vand biletele la meciuri, apararea face rezultatul. ne incanta, ca spectatori, driblingul, dar, pana la urma, tot rezultatul este cel care stabileste invinsii si invingatorii. italienii, scuza+ma ca+i dau exemplu, dar detin suprematia in fotbal, nu schimba oamenii, fotbalistii. le pun in valoare calitatile prin organizarea jocului. sa zicem ca au la dispozitie un talent nativ precum basescu. il vor pune in valoare adaptind jocul pe calitatile lui. noi, romanii (si scuza+ma ca generalizez), asteptam totul de la “vedeta”, lamentindu-ne ca nu avem mai multi ca ea. ii savuram un “dribling”, poate si un gol, dar omitem ca nu putem avea constanta in rezultate.
nemtii te toaca marunt cu jocul lor ce nu cunoaste variatii. englezii pun capul in pamant si lupta pana la sfarsit. italienii sint cei mai smecheri, ei se adapteaza pe slabiciunile adversarului. noi ce facem? propunem o vedeta (daca nu avem o inventam) si asteptam totul de la ea. caracteristica pe care o pot muta linistit si in politica.
iar secolul care a trecut, ne-a demonstrat ca, atit in fotbal, cit si in politica, ne-am tradat mereu aliatii. sintem o natie fara caracteristica definitorie. tot ce obtinem e rodul intimplarii. nici idoli nu putem avea la momentul potrivit, aminteste+ti ca inclusiv pe hagi l-am vrut retras din nationala la euro.
daca n-am reusit sintetiza toate ideile e numai din cauza oboselii.
virtus: E interesantă comparaţia cu Cămătaru, dar eu nu cred că Tăriceanu e vârf, nici atacant.
zoo: Ar merita dezvoltată ideea cu “naţie fără caracteristică definitorie”. Scrii 2000 de semne? O pun pe blog, pentru dezbatere. Dacă ai timp şi chef, trimite-o la mihnea@mihneamaruta.ro
cateva perechi, off the top of my head:
Geoana/Ballack – pentru inversunarea cu care pierd finale
CTP/Cantona – pentru talentul irosit
Hurezeanu/Chivu – pentru eleganta fireasca cu care pot juca pe mai multe posturi
Basescu/Dobrin – spritari si dependenti de adoratia poporului/peluzei
NeaCaisa: Mulţumesc că te-ai prins în joc.