http://en.wikipedia.org/wiki/Gardasil

Ştii probabil ce e acela un anticorp. Ei, anticorpul nu se leagă oricum de invadator. Nu-l recunoaşte nici după mers, nici după zîbet. Spus simplist, anticorpul însuşi are şi el nişte formaţiuni-”şurub”, care la rîndul lor, recunosc, şi se îmbucă cu formaţiunile-”piuliţă”, aparţinătoare agresorului. Aşa are loc reacţia dintre anticorp şi antigen, (pentru că antigen se cheamă). Rezultatul reacţiei se numeşte complex imun. Formaţiuni voluminoase. Ele sunt apoi prelucrate în altă parte şi eliminate. Un agresor are de regulă mai mult de un antigen. Cu alte cuvinte, are mai multe categorii de formaţiuni, uneori de naturi diferite. Acuma, ca să-ţi capeţi imunitatea activă, fie trebuie să contractezi infecţia, şi să-i supravieţuieşti, fie să intri în contact doar cu formaţiunile antigenice. În această privinţă, vaccinurile se pot clasifica în trei mari grupe. Vaccinuri vii, vaccinuri atenuate, şi extracte de antigene (modificate chimic, sau nu).
Vaccinurile vii sunt de fapt suspensii lichide de germeni mutanţi vii, care au “mutra” asemănătoare cu cei patogeni, dar nu produc boala. Vaccinurile atenuate sunt suspensii ceva mai complexe, rezultate după omorîrea vietăţilor. Iar extractele de antigene sunt rezultate din rafinarea culturilor moarte. Ele se folosesc adesea, mai mult în scopul diagnosticului rapid, decît propriu-zis în inducerea imunităţii profilactice, ţinînd seama că un microorganism poate avea antigene de mai multe feluri, iar iterarea imunităţii, precum sistemul GPS, merge mai bine atuncî cînd mai multe antigene sunt recunoscute.

Acuma, să vedem ce înseamnă un vaccin bun. Păi, vaccinul trebuie să îndeplinească două condiţii. 1) să fie inocuu şi 2) să imunizeze specific şi eficace. Cînd zici despre un vaccin că nu e bun, n-ai de căutat decît în două direcţii. E vaccinul inocuu? Da. Nu. Dacă, nu, are efecte zgomotoase suportabile? Da, nu. Dacă, da, face rău pe termen lung? Da, nu. Dacă e nu, vaccinul e, per ansamblu, inocuu. Iar pentru inocuitate, fiecare lot are o fişă voluminoasă, cu toţi parametrii procesului tehnologic şi cu rezultatul testelor pe animale. La fiecare lot. Nu se dă pe piaţă un vaccin care face rău, rău. Au fost şi cazuri de felul ăsta, dar mai prin zorii tehnologiei, iar accidentele s-au produs mai mult cu vaccinurile de uz veterinar.

Acuma să vedem cît de eficace poate fi un vaccin. Păi, imunitatea dată de un vaccin poate fi zero, temporară, permanentă, sau caducă. E zero, atunci cînd nu se respectă regulile de manipulare. Din ce în ce mai improbabil, ţinînd seama de standardizarea avansată a ceea ce se chamă traceability. Fără protocolul de manipulare îndeplinit, vaccinul nu se administrează.

Imunitatea temporară sau permanentă e dată mai degrabă de natura antigenelor. Memoria imunitară a corpului are şi ea limitele ei, iar pentru agresorii ocazionali, e programată să şteargă “regiştrii” inutili. Cam ca un program de optimizare a sistemelor de operare. Dar un vaccin bun este cel în care imunitatea rezultată se apropie asimptotic de 100% în primul an, sau în primii 20. Depinde de germen.

O vorbă despre eficacitatea caducă. La germenii cu variabilitate mare, cum ar fi virusul gripal, sau HIV, administrarea unui vaccin, prin natura tehnologiei, produs cu un ciclu lung de fabricaţie, poate deveni între timp caducă. Virusul pandemiei are demult alte mutre, iar anticorpii formaţi cu atîta trudă, rămîn doar cu rolul de balast în memoria imunitară.

Să vedem pericolele la vaccinare. Simplificăm din nou, ignorînd cu bună ştiinţă cazul erorilor de administrare. Ne interesează doar chestiile nasoale, dar sistematice, intrinseci. Inocuitatea: Inocuitatea imediată e uşor de demonstrat. Cea pe termen lung însă, nu. Şi cred că discuţiile specialiştilor aici se concentrează. Am pomenit mai sus de complexele imune. Uneori, complexele imune însele se comportă ca antigeni, cu reacţii zgomotoase, sau, mai rău, interferă în, şi pervertesc însuşi sistemul imunitar, “educîndu-l” să interpreteze antigene proprii orgnismului, ca invadatori. Ai auzit probabil expresia: “are reumatism la inimă”. Aia e de fapt una din bolile autoimune, în care, apar dezordonat şi abundent, anticorpi anticolagen. Adică, anticorpi ce atacă însă-şi substanţa principală a organismului. Microbul responsabil este streptococul beta hemolitic, care produce banala scarlatină. La fel, scleroza multiplă, altă boală autoimună, în care mielina din nervi e interpretată ca fiind străină. Asta nu înseamnă că trebuie să ne speriem că toate antigenele ar duce la prăpăstii. În cazul de faţă, frecvenţa mare a infecţiilor cu HPV (o femeie din două) ar fi trebuit pînă acum să ducă la o concluzie. Cum nu s-a raportat nicio legătură între afecţiuni autoimune după infecţiile naturale, e de aşteptat să nu apară nici la ani de zile după administrarea vaccinului. Sigur, ca în orice domeniu, şi în cercetare sunt “javerţi” perseverenţi. Dar, ştii cum e. Perseverenţa în recetare e recunoaşterea eşecului.

Concluzie: Vaccinaţi-vă fiicele şi soţiile, pentru că, în cel mai rău caz, cum nu strică, aşa n-ajută. Dar în cel mai bun, le daţi şansa femeilor voastre să rămînă nemutilate de cobalt şi bisturiu, pînă la adînci bătrîneţi.

Ca să vă faceţi o idee de ceea ce înseamnă profilaxia în chestiunile insuficient cunoscute, aflaţi că o circulară a Ministerului Sănătăţii şi Muncii din Japonia (MSM), din iunie 2003, prevede interdicţia de colectare a sîngelui de la donatori cu istoric de locuire în Europa, după 1980. Fie ei străini sau aborigeni. Ce vrea să combată MSM cu ordinul? Encefalita bovină spongiformă. E MSM absurd? Şi da, şi nu. De ce, nu? Situaţiile absurde tot reclamagiii şi avocaţii dornici de lovituri babane le provoacă. Cînd te pîndeşte o cohortă de avocaţi care să-ţi jupoaie în justiţie un purcoi de bani publici pentru un amărît de prion căpătat în condiţii neclare, recurgi şi la măsuri excesive, chiar cu riscul să-ţi moară 50 de motociclişti pe masa de operaţie, din lipsă de sînge. Singura scuză e că nu se ştie dacă prionii sunt vietăţi, şi nici nu e clar dacă se transmit de la animal la domnul Kreutzfeld, dar, mai bine să moară domnul de Kreutzfeld din cauza lipsei de sînge de transfuzie, că asta s-a mai văzut, decît să moară de găuri în creier.

Însă, cînd studii serioase demonstrează clar că imunizarea la HPV face bine, iar zece studii neserioase, demonstrează că prevenţia propusă face rău, şi mai brodesc şi o teorie a conspiraţiei, prefer totuşi să urmez rezultatele studiilor serioase. Vreţi să vă vă blesteme fiicele pentru cele nefăcute, în locul celor făcute? Reclamaţi, reclamaţi, reclamaţi!

Vaccinuri cu virus viu sunt foarte puţine pe lumea asta. Pe unul dintre ele l-am căpătat deja cu toţii, la timpul potrivit, şi-am rămas bine, mersi, vii şi nevătămaţi. E cel împotriva poliomielitei. Că dacă nu l-am fi primit cu toţii la timpul potrivit, acum, unul din 20 am fi scris din scaunul cu rotile, iar alţi 1/20, n-am mai fi apucat nici măcar majoratul. Sigur, sunt şi vaccinuri cu eficacitate îndoielnică pe lumea asta. Însă de cele mai multe ori, doar din cauza condiţiilor de manipulare. Virusul e o vietate gingaşă. Uneori, doar un şoc osmotic minor, sau păstrarea peste noapte la temperatura camerei, poate transforma o suspensie de viruşi într-o picătură de murdărie. Cum ziceam, eficacitate poate fi îndoielnică. Dar nu e, cazul celui împotriva tulpinilor 16 şi 18d e HPV, tulpini cu potenţial oncogen mare. Alarmant de mare. Cel puţin la fel de mare ca cel al bacteriei Helicobacter pylori, responsabilă de cele mai multe cancere gastrice.

În ţara în care se mai moare încă de cancer de col uterin, voi vă mai îndoiţi ecologist, şi cu voce tare? În numele cărei etici? Mihnea, e doar un vaccin. Nu avort. Prin ce mecanism imunochimic crezi că ţi-ar rămîne fiica sterilă în cazul în care ar fi vaccinată?

Ca formă de grevă a consumatorilor, opoziţia la vaccinare e cel puţin naivă. Mai bine aţi începe cu spargerea cartelului telecomunicaţiilor.

Cînd se ia cîte-o măsură
Lumea-njură pe agentul sanitar.
Şi-l întreabă fără noimă:
-Ce-ai cu noi mă? Pentru ce să dăm cu var?

Nu se cunoaşte niciun caz în care drobul de sare să fi căzut pe vreo fetiţă. Dar se cunosc multe, în care drobul de miel a căzut… greu. La stomac.