“Nu-i lumină nicărí/ Or murit tăţi oaminii”
Mărturisesc că scriu aceste rânduri cu gândul la prietenii mei din străinătate (doar ei ştiu cu adevărat semnificaţia şi greutatea acestui cuvânt). La ei m-am gândit aseară, după spectacolul de muzică arhaică românească al lui Grigore Leşe, un strigăt disperat după tradiţia care piere şi după românii uitaţi dincolo de actualele frontiere.
Incantaţiile sacre ale celor şapte fărşeroţi (aromâni dobrogeni originari din Albania), o sfâşietoare doină bucovineană despre femeia care-şi aşteaptă bărbatul plecat la război, se trezeşte în toiul nopţii şi vede înspăimântată umbre în raza lunii – iar cântecul se termină fără să afli ce-a fost, apoi dansul contemporan şi fâşia aceea de pânză albă pe care o tânără tot vrea să păşească, dar e mereu cu o secundă în urmă şi sfârşeşte răstignită cu lumânări arzânde pe braţe, şi, în cele din urmă, horile cântate de trio-ul format din Doina Lavric (o voce-revelaţie), Zamfira Mureşan şi Grigore Leşe, toate sunt tresăririle finale ale unei autenticităţi muribunde.
Un zid care cade întârziat după ce cutremurul s-a oprit de mult, o mână care mai iese, coborând, din fântână. Autenticitatea românească.
Cel mai original segment al spectacolului intitulat “Drumul” a fost recitalul fărşeroţilor din satul Cogealac (judeţul Constanţa) – şapte bătrâni adevăraţi şi simpli, care cântau cu mătăniile în mâini şi-şi ridicau pălăriile la aplauze, singurii care mai păstrează tradiţia aşa-numitului căntic di padi, o melodie polifonică interpretată şezând.
“Pentru a o cânta este neapărată nevoie de doi interpreţi: primul solist începe melodia, iar al doilea intră la mijlocul versului al doilea. Ambii termină versul al treilea, la unele versiuni, următorul vers fiind cântat doar de solistul doi. În acest timp, grupul de backing vocals, compus din 3-7 persoane, ţine isonul” (fragment din caietul de sală).
Cam atât despre conţinut. În ceea ce priveşte forma spectacolului, s-a dovedit din nou că artiştii români n-au priceput nici după aproape 20 de ani de economie concurenţială că au nevoie de un producător şi de un regizor, că decorul şi luminile întregesc atmosfera dorită şi că pentru toate acestea trebuie să existe profesionişti cu studii în domeniu. E inadmisibil ca organizarea să rămână la nivelul anilor ’80, fără nici un mister, fără surprize pregătite publicului, fără interactivitate plănuită, cu aceiaşi băieţi în blugi care mută microfoanele între momentele artistice, cu o scenă goală-goală, care nu transmitea autenticul, ci lipsa de idei şi, cel mai grav, cu lumini roşii, verzi sau albastre îndreptate spre public, fără nici o noimă, afectând grav acel sentiment de comuniune şi introspecţie pe care îl transmitea muzica.
Bis-urile lui Grigore Leşe, cântate împreună cu o sală timidă, au refăcut emoţia generală pe care şi-o doreau toţi spectatorii. “Hai, mândruţo-n deal la vie/ Să culegem măr-gutuie/ Să tăiem un măr în două/ Să-mpărţim dragostea nouă/ Să tăiem un măr în zece/ Să-mpărţim dragostea vece”.
Şi un cântec pe care nu-l ştiam, dar care dă clasă multor cărţi de filosofie: “Nu-i lumină nicări/ Or murit tăţi oaminii./ Numa’ la mândruţa me’/ Arde lampa ca ş-o ste’./ Ş-atâta m-oi duce-n noapte/ Până m-oi ‘tâlni cu moarte’.”
Ascultaţi-l şi dumneavoastră:
Eu fac parte din generatia stii tu care, dar am ramas impresionat de spectacolul de aseara. Am postat si cateva poze, pe care le poti gasi aici:
http://www.photoblog.com/rhadu/2008/11/21/how-grigore-lee-impressed-a-whole-town.html
tocmai am citit mai devreme un articol foarte fain, în photomagazine, despre ultimul sas din gherdeal, un sat de pe lângă sibiu.
în articol, autorul textului inserează şi versurile din melodia culeasă de leşe(cea cu lampa ca ş-o ste’). m-a făcut curios şi mi-am propus să fac rost de melodie. dar, sincer, nu mă aşteptam să treacă chiar 5 minute până să dau de ea.
uşor stranie, dar minunată coincidenţă.
Radu: Mulţumesc pentru link, de-asta e fain netul.
muntele: N-o să mă crezi, dar mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme
Mare chestie era daca scriai aici despre acest concert INAINTE, habar n-am avut despre el.
salut, mihnea, bun-venit in blogosfera. ma bucur ca a iesit bine concertul lui grigore si-mi pare rau ca n-am putut sa particip si eu.
melodia pe care o pomenesti e destul de cunoscuta in Ardealul de nord. Eu am invatat-o de la prietenii mei romani din maramures si am cantat-o de destule ori pe la chefuri. e una din cele mai frumoase si mai triste melodii romanesti.
ia uite inca niste versuri:
“si m-or pune-n copirseu
linga bunul dumnezeu
copirseu de scinduri ude
unde moartea nu patrunde
copirseu de scinduri late
unde moartea nu strabate”
Foarte frumos spectacol si, suprinzator, in sala erau foarte multi tineri… Eu l-am descoperit pe Grigore Lese accidental la TV, vizionandu-i emisiunea “La portile ceriului”. Pentru mine e unul dintre putinii oameni care incearca sa transmita frumusetea folclorului romanesc si a oamenilor simpli. Intr-o lume care parca incearca cu disperare sa-si uite radacinile doar pentru a se alinia unei mode occidentale, Lese te face sa te reindragostesti de trecut si de pamantul romanesc.
De asta-l iubesc io pe Lese. Si pe cei (nu multzi) ce se straduiesc sa nu fabrice folclor si tzin cu dintzii de ceea ce se mai poate recupera.
Claudiu: Mulţumesc, dar să ştii că intenţionat n-am dat toate versurile
Domnule Maruta, as fi curios sa aflu unde a avut loc concertul de care vorbesti. Din articolul publicat in blog, acest concert pare a fi fost suspendat in timp si spatiu, imposibil de localizat. Iar prezenta “acelorasi baieti in blugi” poate ca reprezinta o respingere a showbusiness-ului in acceptiunea gen “Eurovision” si similar, cu promo-uri, decoruri, rochii de bal 1815 Viena, surprize, samd. Daca era showbiz nu ai fi putut posta secvente pe blog, pentru ca nu ai fi avut acces in sala cu o camera video… Felicitari pentru informatie si haide sa punem acest concert pe televiziune, ca sa-l vedem si noi, si multi, multi altii.
Mihai Hristu: Intenţionat nu am scris unde a avut loc, pentru că n-am vrut să fie o cronică. E vorba de Cluj. În ce priveşte organizarea, cred că există cale de mijloc între show-biz-ul fără suflet şi o scenă goală. Mi-aş fi dorit ceva care să dea căldură şi intimitate spectacolului, în acelaşi spirit tradiţional. Spectacolul a fost filmat de o echipă a TVR, deci va fi difuzat cândva.
MM: de asta mi-era frica: o “filmare” de tip “Cronica Agerpres” (de pe vremuri).
Desi crescut la tara, in general, eu nu am avut “organ” pentru muzica populara; ma lua asa o greata cind ii auzeam pe alde Benone,Dolanescu & comp. Vibram pentru putin doar la Vicoveanca.
A trebuit sa imbatrinesc, sa ajung un expat departe la mama dracului, ca (prin itermediul internetului) sa-mi “arate (lumina)” Grigore Lese ca, da, sufletul unui popor (care se intimpla sa fie roman!) EXISTA.
Vasile Dancu, clujean de-al tau (desi PSDist !) care tocmai a postat despre acelasi eveniment spune, inspirat, despre Lese:
“E un biet om, un om întreg. Dar noi, ceilalţi, suntem nişte umbre, nişte copii care şi-au lăsat sufletul în grădina copilăriei şi s-au rătăcit printre blocuri.”:
http://vasiledancu.blogspot.com/2008/11/grigore-lee.html
dincolo de vocea coborata direct din duhul romanesc a lui Lese, de absenta balcanismului obisnuit, eu am sa fiu un pic mai critica cu spectacolul “drumul”.
in primul rand, nu a avut o poveste, un fir rosu, care sa faca trecerile de la un moment la altul foarte lin. as continua cu faptul ca momentele au ramas suspendate si au taiat brusc comunicarea cu sala… farserotii mi s-au parut veniti din illo tempore, au coborat adanc in inconstient si mi-au trezit pofta de romanitate traditionala. vocea Doinei Lavric m-a uimit, m-a inspaimantat, m-a linistit, m-a infiorat…toate la un loc, dar s-a terminat brusc, a plecat repede, a luat bucuria aceea misterioasa si a dus-o in culise.
Dezastrul spectacolului a fost momentul coregrafic. Balerinele erau inexpresive, neconectate cu povestea, simbolistica prost reprodusa, fara credibilitate, prea tropaitoare si foarte saracute ca si creativitate artistica. O singura metafora a fost transmisa clar, curat emotionant, cea a drumului batatorit si apoi pierdut, cel al autenticitatii. Adsta e singurul moment din spectacol pe care fie l-as scoate (lasandu-l doar pe Lese cu toaca si glasul), fie l-as reface…
Grigore Lese impecabil. Fara greseala, plin de autentic si cu aceeasi voce ce face sa-ti vibreze sufletul, sa ti se increteasca pielea. Simte si traieste ceea ce canta. In mod autentic nu s-a desprins de lumea satului, e un rapsod popular scolit, e mandru de ceea ce a devenit si transmite asta. La randul lor cei care interactioneaza cu el traiesc acest sentiment al mandriei de a veni din lumea satului, de a fi vazut ce inseamna oameni de bun simt si cu duh romanesc.
In mod paradoxal, dupa spectacol am ajuns intr-un loc in care cineva, o doamna scolita si traita la oras, mi-a spus ca nu-i place Lese ca “stalceste limba romana atunci cand vorbeste”. Am trait o revolta interioara… asta e ceea ce imi placea, asta mi se parea extraordinar, ca statutul nu a distrus autenticul, ca incapatanarea de a fi el insusi nu a alterat graiul si intelesul lui.
Lectia de arhaism mi-a stranit lacrimi de bucurie, tristete, neputinta, infinita umilinta.
Sa nu uit Zamfira Muresan, daca libera cu glas de “viata ce va fi fost…”
Nu stiam de concert:(, dar asta e… si repede am facut rost de vreo doua albume a Maestrului:) Iti las in schimb un link http://www.youtube.com/watch?v=VAeYt-swWG0&feature=related
Mihnea, m-ai facut sa plang aici in birou, de la mii de departare distanta de acasa, in Statele Unite. Sunt din Maramures si mi-e atat de dooooor de acasa, de traditia de sarbatori, de la nunti, de pe valea Izei si ma doare sufletul ca moare incet dar sigur, ca tinerii au luat drumul strainatatii. Sper sa se organizeze cat mai multe astfel de concerte, atat pentru publicul de peste hotare cat si pentru cei de acasa, de la orase, pentru tinerii care nu au mai apucat poate sa vada si sa guste aceste exceptionale obiceiuri. Insa, cine stie, poate pe cand organizatorii vor invata si ei ce inseamna organizarea profesionala, nu mai vor avea ce pune in scena, din pacate!