Excesul de sinceritate reţinută
Aşa aş defini sindromul pe care îl desluşesc tot mai des de când am deschis acest blog, iar ultima dovadă o constituie comentariile pe care le-am primit la post-ul despre români.
Exces de sinceritate reţinută. Oamenii au o nevoie tumultuoasă de a se întâlni, de a se dezvălui, de a nu se mai ascunde. Le e teamă, însă. Teamă de agresiune, teamă de a nu găsi la celălalt capăt un interlocutor suficient de deschis, teamă de necunoscut.
Şi-atunci adună în ei. Adună secrete, mărturisiri pregătite în blockstarturi precum sprinterii după strigătul “Ready!”, adună gusturi pe care vor să şi le amestece cu ale altora, poezii uitate, muzică solară şi filme stranii.
E un preaplin care se revarsă imediat cum găseşte o simplă invitaţie. Oamenii îşi doresc să nu se mai ascundă, să scape de platoşele cotidiene şi să trăiască fără a-şi lua mereu în calcul vulnerabilităţile.
Singurătatea e un exces de sinceritate reţinută. Blogul meu e o invitaţie simplă.Tweet
pai n-ar mi mai simplu sa ne intalnim la o cafea, un vin, o palinca sau sa vorbim la telefon, daca distanta e prea mare? sau blogul e pe gratis…
in locul tau as raspunde: Shut Up Beavis!
motogp: E o realitate pe care n-o mai poţi schimba faptul că petrecem tot mai mult timp pe net, şi-atunci e firesc să ne transferăm aici şi dorinţa de întâlnire, şi cafeaua, şi vinul…
Sa te contrazic putin:
-sunt omul cel mai sincer pe care il cunosc eu, dar ma simt singur ca universul. asta e un vers dintr-o piesa. sau, daca vrei altul, ma pricep de minune sa impart singuratatea in doi
-oamenii vor sa scape de platose doar daca intra sub umbrela anonimatului
Costin: Tocmai că nu, eu zic că mulţi şi-ar dori să-şi poată arăta identitatea reală, să se ştie cum sunt ei cu adevărat.