Divisadero sau despre vindecarea ireparabilului
Stau pe strada Divisadero. Divisadero, de la cuvântul de sorginte spaniolă ce înseamnă “diviziune”, strada care a fost la un moment dat hotarul dintre San Francisco şi câmpiile Presidio. Sau poate că are la origine cuvântul divisar, care înseamnă “a privi lung ceva de la distanţă”. (…)
Asta este ceea ce fac în munca mea, presupun. Îi caut în depărtare pe cei pe care i-am pierdut, în aşa fel încât îi văd pretutindeni.
Vindecarea destinului, asta pare a fi tema recurentă în romanele lui Michael Ondaatje. În “Divisadero”, la fel ca în “Pacientul englez”, un singur om care te ascultă fără să te judece ţine loc de pansament, iar timpul îşi face oricum datoria de a cicatriza. Şi, din nou, personajele care n-au făcut decât să iubească mai primesc o şansă, iar cele care au iubit trădând sau încălcând o limită a loialităţii îşi primesc, inevitabil, pedeapsa.
Cheia lui “Divisadero” este ruptura definitivă pe care o iubire năruită brutal o produce în curgerea unei vieţi. La asta se referă dublul sens din citatul de început. Nimic ulterior acelei falii nu mai seamănă cu viaţa de dinaintea ei. Rămâne doar acea privire care se îndepărtează de momentul fatidic, privire care e tot mai sus şi care, prin acest interval, datorită acestei distanţe, cicatrizează.
Romanul însuşi reproduce această schismă: cele două părţi ale sale ar fi complet distincte dacă n-ar fi legate prin firul unui destin. Viaţa Annei este deturnată de anihilarea violentă a unei iubiri şi ea părăseşte America pentru a locui în casa din Franţa a unui scriitor care o fascinează. Povestea reconstituită a acestui scriitor devine continuarea romanului lui Ondaatje, lăsându-l pe cititor să facă paralelele necesare, propriile trimiteri şi, cum altfel, comparaţiile cu sine însuşi.
În “Divisadero”, personajele trăiesc un moment zero în care, umplute de durere sau de frică, se revarsă şi se prăbuşesc. Apoi, golite de orice voinţă, fug. Evadează. Dezertează din propriile destine pentru a supravieţui. Aleg drumul fără nici o ţintă şi se opresc doar când găsesc lumina blândă a cuiva care nu le tulbură trecutul tăcut. Poate de aceea singura familie trainică din carte este una de nomazi. Ei nu trăiesc decât pentru cântec, pentru a călca desculţi prin roua răsăritului şi pentru serile petrecute cu un prieten.
Toate resorturile sunt ascunse în copilărie şi în adolescenţă, crede Ondaatje. Acolo se construieşte temelia omeniei, atunci se însămânţează nostalgiile învăluitoare ale maturităţii şi se deprind anticorpii unei bătrâneţi urâte. Altfel, divisadero.Tweet
Din pacate, nu am citit inca volumul. Sper sa o fac intrucat avem in casa toata colectia de carti de la Cotidianul. Preferata mea, de departe, e Noi a a lui Zamiatin, unde descrie inaintea lui Huxley si Orwell un univer totalitar, distopic, ale carei premise sunt schitate de regimul sovietic in anii 20.
Acuma ma gandeam ca, ironic, ceea ce au dat mai fain ziarele in ultimii ani sunt tocmai aceste carti. Cea mai buna campanie de presa pe care am vazut-o si pe care au epigonizat-o si altii. Sunt curios in ce masura se poate dezvolta un tip de scriere care e la jumatatea distantei intre mass-media si stilul jurnalistic si de entertainment si cel livresc (roman, antropologie, eseistica). Un “articol” de 150-200 de pagini, cu aspecte din realitate, abordata intr-o maniera nonfictionala. Subiecte in Romania sunt destule. In cateva luni se poate scrie o carte de investigatie sociala, intr-un stil popular, alert si, mai ales, relevant din cauza ca stai sa te gandesti mai mult asupra subiectului. Numai ca pentru un asemenea articol fluviu ar fi nevoie de minimum cateva mii de lei. In vest exista specia asta a romanului non-fictional, la noi nu. Oare de ce?
“Divisadero”. Great book. Nu minunata, nu mareata, but great.
Ca actiune mi s-a parut inconsistenta, pana cand, la cateva saptamani dupa ce am citit-o, mi-am dat seama ca aceasta carte se scrie mult in cititor… cititorul e cel care leaga vietile celor 3, care le da un sens prin imprimarea trairilor in el insusi. Michael Ondaatje a facut, constient sau nu, o sedinta psihologica transpusa in cateva personaje, ne putem lega de ele sau cu ele, intrucat fiecare are un asemenea moment in care Divisadero e inevitabil.
Am fost pe strada aceasta, are un aer din afara timpului, si se intersecteaza cu strazi asa multe si diferite, incat chiar imparte…
Xelomon: Bine ai venit şi mă bucur că apare în sfârşit cineva care a citit cartea şi i-a şi prins mesajul
Mihnea: bine te-am gasit, desi te citesc de mai demult.
Mi-a placut tare mult ce ai scris de carte, asa ca mi-am luat inima in dinti si “te-am comentat”.
Keep up the good work, ca sa zic asa!
Xelomon: Mulţumesc.