“Singura minte conştientă” a României?
Intenţionam să nu mai scriu despre politică până la sfârşitul anului, dar uite că nu pot. Şi nu pot pentru că am citit o propoziţie care mi s-a înfipt în centrul nervos al greţei şi se tot învârte pe acolo, provocându-mă s-o elimin cumva: “Singura minte conştientă de iminenţa crizei naţional-culturale e preşedintele Băsescu”.
Ştiu ce-o să spună unii dintre dumneavoastră – de ce te mai miri?, autorul nu se dezminte, a intrat deja în obişnuinţă ca el să vadă în şeful statului pe salvatorul lucid al navei în derivă numite România. Şi totuşi.
“Singura minte conştientă”? Miile de profesori din învăţământul liceal şi superior care asistă la surghiunirea între coperţi a adevăratelor modele şi la intrarea spiritelor rele ale micului ecran în minţile elevilor lor sunt, toţi, nişte iresponsabili?
Elita intelectuală care scrie şi vorbeşte de ani întregi despre ocuparea centrului axiologic al mass-media de către unsuroşii periferiei “anti-gramate” nu este de luat în considerare?
Zecile de mii de conaţionali de-ai noştri cu masterate şi doctorate în străinătate, care caută în ei înşişi motivele pe care nu le pot găsi în ţară pentru a se întoarce acasă – şi ei sunt abulici şi impasibili la atrofierea identităţii româneşti?
Bătrânii călugări ce refuză să moară pentru a ne ţine vie credinţa pâlpâindă sau demult-uitaţii martiri ai puşcăriilor bolşevice care continuă să se smerească şi să ne acorde indulgenţa lor îngerească – nici ei nu înţeleg ce boală ne macină? Nici ei nu sunt conştienţi?
Nici ei? Numai Băsescu?
Să mă ierte Dumnezeu, dar eu, unul, nu mai înţeleg. Mintea mea nu e un soldat sovietic care să mărşăluiască indiferent de teren şi de rafalele inamice. Chiar dacă am muri toţi şi n-ar mai trăi în România decât familiile Băsescu şi Cocoş, petrecând la Sinaia sub privirile unui ultim ospătar extaziat de plescăitul prezidenţial, eu, de acolo, de unde m-aş afla, tot n-aş putea crede că a rămas o “singură minte conştientă”. Tot ar mai fi Elena. Oricare dintre ele. Sau chelnerul.
ACTUALIZARE: Cristi Pătrăşconiu îşi întreabă cititorii, pe blog, cum comentează aceeaşi propoziţie.Tweet
lasa ca exista, in acelasi numar din “Cotidianul” un alt editorial care sa contrabalanseze avantul lui TRU in a-l pupa pe Basescu.
micutzul: Care?
O tara de inconstienti, in concluzie
…
Poate-si gaseste vreme analistul nostru sa ne explice si cum a reusit sa ajunga presedinte d-l. Basescu intr-o asemenea adunatura de legati la ochi! Te pomenesti c-or fi fraudat alegerile din 2004 … cum s-o explici altfel?!
Mai zice domnul nostru in articol ca:
“Criza de fond nu e economia, ci educaţia”
Sa-l anunte cineva cine-i ministru de resort in guvernul Boc, responsabil cu educatia … pare ca i-a scapat aspectul acesta.
ca sa parafrazez o piesa celebra de la Metallica..acest domn “Sad..but TRU” mi se pare simpatic pina la urma..ma rog, veti spune ca e formator de opinie si intoxica cititorii..macar omu’ opereaza la vedere..isi arata atasamentul total fata de marinar cu toata sinceritatea de care este capabil..
TRU este acel “peste-ventuza” de pe abdomenul rechinului-presedinte care-l insoteste peste tot..chiar daca se scunfunda dimpreuna cu acesta in ABIS
ati vazut doar cum se uita cu ochii aceia de cameleon..e normal sa-l priveasca pe Base dintr-un unghi diferit..;) pina si rechinul-ciocan ar fi invidios..
mai bine s-ar apuca sa scrie din nou despre cit de bine e Londra si ce naspa e in romania ca se pricepe mai bine
It’s SAD..but TRU!
Eu as fi zis ca e doar una dintre figurile mai degraba retorice (si, la urma urmei, benigne) care sunt marca ziaristului in chestiune si tin de personalitatea de necontestat a scrisului sau. Dar dupa ce am citit tot paragraful, inclin sa-ti dau dreptate. Parca e ceva strident acolo, ceva gretzos, intr-adevar. Dar fie si asa, nu cred ca te-ai fi obosit sa semnalezi/comentezi articolul daca era semnat de un anonim. Cred ca, in ciuda tonului “profetic” (in ce masura chiar internalizat de autorul rindurilor?), articolul lasa loc de comentarii constructive – dovada chiar interventia ta pe blog
Probabil vei spune ca e periculos sa citim presa (romaneasca) doar in registru stilistic, dar cred ca “adevarul” unuia ca TRU e de gasit tocmai in felul in care scrie, indiferent despre ce.
Asta am pus in Cotidianul la comentariile articolului lui TRU:
Pentru comentatori mai echidistanti!
“Singura minte conştientă de iminenţa crizei naţional-culturale e preşedintele Băsescu. Măcar din acest motiv, 2009 trebuie să fie anul reconfirmării lui Băsescu”.
Stiu ca TRU face cea mai mare audienta dintre comentatorii politici de la Cotidianul, dar pentru credibilitatea ziarului (bun, de altfel) e nevoie de alti publicisti, care se exprima cu argumente. Frazele lui sunt propaganda (im)pura. Problema lui e ca pur si simplu nu argumenteaza (suficient) un partizanat, o pozitionare, o judecata de valoare vehementa. Sper sa va aduca destul bani din publicitate incat sa merite compromisuri de genul asta!
Venind de la Cotidianul, poate ne poti spune ceva chestii nu neaparat de bucatarie interna, ci despre mecanisme psihologice, economice care permit unei conduceri de redactie sa publice o persoana ale carei pareri bat intr-o zona de propaganda clara si nu de analiza politica!
De remarcat spiritul de turma al presarilor romani. Se pare ca acum e la moda sa te iei de TRU. Ba, si am zis ca nu mai comentez nimik…
“Singura minte conştientă de iminenţa crizei naţional-culturale e preşedintele Băsescu”, chiar fara a fi scoasa din context, este o afirmatie grava si se ingemaneaza cu alte slogane, panseuri si expresii caracterizante rezervate fostului conducator iubit si impuscat.
Excelenta postare. Gretoasa fraza lui TRU – pare cu adevarat hipnotizat de calitatile lui Basescu.
Noroc că există alte lucruri frumoase pe lumea asta, care ne ajută să trecem peste asemenea dezamăgiri (apropo de recomandarea cu “It’s a Wonderful Life” încearcă şi “Pay It Forward”, 2000, cu Kevin Spacey şi Helen Hunt, s-ar putea să-ţi placă).
Din păcate, de când TRU a devenit TU s-a schimbat într-un mod pe care nu pot să mi-l explic. Cel mai mult îmi plăcea la TRU modul în care reuşea să deconstruiască, argumentat şi metaforic în acelaşi timp, miturile lumii moderne şi contemporane. Erau analize uşor cinice, uşor ironice, de multe ori acide, dar, mai ales extrem de lucide. “Manifestul fotbalist” l-am inclus anul ăsta în bibliografia studenţilor de la “Jurna”…
Mă rog, asemenea transformări sunt vechi de când lumea (îmi vine acum în minte o schiţă a lui Caragiale, “O, tempora” parcă era titlul, care surprindea tocmai o asemenea metamorfozare). Cum ajunge însă o persoană cu educaţia şi cu modul de gândire al lui TRU să facă exact ceea ce combătea cu puţin timp înainte este o întrebare la care nu am răspuns. Oglinda pe care o priveşte dimineaţa ar putea, poate, să spună mai multe, dacă ar putea vorbi. Dacă nu a crăpat între timp…
Cristina: Cred că depărtarea te înţelepţeşte.
doho: Asta înseamnă libertate de expresie, nu? Problema ziarului este una de identitate, însă, dacă acorzi credit unui om, nu îl cenzurezi.
Dan: Dacă m-ai cunoaşte cât de cât, te-ai gândi de două ori înainte să mă acuzi de spirit de turmă. Sau că m-aş strădui să fiu la modă…
leti: Şi pe mine mă întristează această “reîncarnare” a cultului personalităţii, pe care puţini ar fi putut-o prevedea în urmă cu câţiva ani.
shortestcut: Cred că nu e o “hipnoză”, ci o imposibilitate de a se mai întoarce din acest drum. Pe care tot n-o înţeleg.
Gutza: Mulţumesc pentru recomandare.
Gutza: Trebuie să revin, pentru că am căutat detalii despre “Pay It Forward”. L-am văzut. Brrr! Nu-l recomand nimănui care e într-o dispoziţie tristă. E emoţionant, chiar zguduitor, ideea puştiului e extraordinară, dar finalul…
@Mihnea/”Pay it forwoard”
exact! finalul e amar si parca ar credita victoria nimicului si a absurdului
nu pentru ca pushtanul moare, cat ceva din tonul si “campul” filmului care iti lasa gustul asta.
Leti: dacă mai accepţi un mic sfat: când discuţi în spaţiul public despre o carte ori un film, nu dezvălui finalul, le strici surpriza şi îi demoralizezi pe cei care ar vrea să citească respectiva carte ori să vadă filmul
Mihnea: da, pe de o parte, povestea e tulburătoare şi zguduitoare, pe de altă parte, eu l-am văzut într-o notă optimistă – până la urmă lucrurile se pot schimba, iar atunci când înveţi să dăruieşti, “să dai mai departe”, ceea ce ai primit, poţi schimba lumea, dacă ar fi mai mulţi care ar înţelege asta, atunci chiar am trăi într-o lume mai frumoasă
Cât despre final, ce să spun? Dacă filmul ar fi avut cu cinci minute mai puţin, probabil ar fi fost cel puţin nominalizat la Oscar şi la Globurile de Aur
, iar puştiul, până la urmă, are un destin împlinit (chiar dacă asta sună un pic cinic), un lucru cu care puţini oameni s-ar putea lăuda…
leti: Gutza are dreptate cu privire la finaluri