Visul victoriei şi viitorul valorii
Să revenim la subiecte mai lumeşti, după cele două postări mult prea serbede care vizau discursul lui Putin.
Am nimerit aseară, din întâmplare, o “ştire” din calupul de sport al “Observatorului” (Antena 1) şi m-am îngrozit. (Spun “din întâmplare” pentru că, de câţiva ani, prefer Jurnalul TVR1, cu tot cu rubrica Sport, pe de o parte pentru că nu mă interesează latura poliţienească a actualităţii, iar, pe de altă parte, ca să nu-mi fie ruşine că fac parte din breasla presei).
Ce informaţie conţinea respectiva “ştire”, transmisă de Simona Pătruleasa cu entuziasmul care o defineşte? Că, la Australian Open, Federer lovise o minge cu capul, extaziind, vezi bine, tribunele după încheierea unui punct, şi că, pe un alt continent şi într-un alt sport, Shaquille O’Neal îşi sărutase un adversar pe chelie, stârnind, cum altfel, reacţii pe măsura faptei sale antologice. Elementul comun al celor două momente, liantul care justifica asamblarea lor în aceeaşi ştire de câteva secunde era… capul. Federer îl folosise pe al său, Shaq, pe al altuia.
Ok. Nu despre tabloidizarea ştirilor sportive este vorba în această postare, aşa cum, poate, v-aţi aştepta. Nu despre derizoriul în care au fost scufundate informaţiile din această lume exemplară a voinţei care e sportul. Nu. La altceva m-am gândit.
Mi-am amintit de copilul care eram. Şi care, de pe la 8-9 ani, căuta, depista şi asimila orice informaţie legată de sport, de la victoria târzie a lui Ilie Năstase la Kuala Lumpur, consemnând en passant izbânda “cocoşului” Hinault în Turul Franţei, până la golul înscris de Lacombe în secunda 40-şi-ceva a unui meci de la Mundialul argentinian. Asta, ca să nu mai spun nimic despre Divizia A şi nici despre campionatele şi “cupele” din camera mea, disputate pe cartonul verde în care jetoanele albe purtau cu glorie numele lui Falcao, Strachan sau Breitner.
Unde vreau să ajung? La modelarea unui creier de copil. Sunt convins că şi puştii de azi ştiu pe de rost primul “11″ al lui Liverpool sau al lui Juve, că şi ei înghit pe nemestecate tot ce înseamnă informaţii şi imagini din sport, că şi ei rod prosoapele viitorului la orice meci al naţionalei, fie ea de fotbal, handbal sau polo.
Ce compilează, inconştient, un astfel de copil din ştirile de tipul celei descrise mai sus?
Că sportul nu se practică pentru izbândă mentală şi sănătate fizică, ci pentru a furniza relaxare. Ca o sursă de entertainment destinată altora. Modelul învingătorului este înlocuit de exemplul bufonului. Tăria psihică este redusă la tăcere de vacarmul histrionismului, iar triumful de pe teren, neglijat din cauza râsetelor tâmpe trase pe bandă. Sitcomul materiei cenuşii.
Ce va discerne acel copil pasionat din interacţiunea sa cu mass-media?
Că lumea lui, cea a victoriilor şi înfrângerilor scrâşnite, e irelevantă în lumea adulţilor. Că există riscul să munceşti cu osârdie şi să ai confirmări, dar apreciat să fie prostul clasei care ţi-a pus coarne în fotografia de la final. Că între visare şi împlinire nu stă efortul concentrat, ci o structură sticloasă, de neînţeles, ai cărei reprezentanţi n-au intrat niciodată pe teren, la bătaie, ci doar la antrenamentul din pauze, să atingă şi ei mingea aceea fermecată.Tweet
Perfecta dreptate, cred, insa e riscul de a cadea in ridicol ca societate, pentru bani…Nu mai conteaza valorile, ci profitul.
Of topic: Imi place template-ul de deviantART
Dacian: Nu eu l-am făcut
Ma intreb daca stirile sportive ar avea aceleasi audiente daca ar difuza fapte strict legate de sport si nu faze tragi-comice gen Borcea dandu-si cu mingea-n botic. La fel se intampla si in cazul ziarelor de sport unde sunt stiri gen Becali: “Vand Steaua” sau Porumboiu:”N’Doye nu are caracter”etc. care aduc zero informatie. Si nu mai este prezentat modelul invingatorului, Radoi era doar un soldat in armata Razboinicului. Sper s-avem si noi un Gerrard, un Del Piero sau un Raul!
Foarte bine ai punctat, si tu, si Dacian. Insa, tare ma tem ca toate se trag de la disparitia amatorismului din sportul de mare performanta (luati “amatorismul” in sens originar, in opozitie cu “profesionismul”). Tabloidizarea stirilor din sport si suprimarea sportivului ca model social (nu numai pentru copii) a aparut deodata cu apusul vremurilor idilice ale sportului de performanta. Daca incerc sa-mi imaginez tablouri idilice si cu valoare de pilda din istoria sportului, oare de ce imi aduc aminte de istoriile povestite in “Chariots of Fire” sau de Jesse Owens sau de Emil Zatopek etc…? Nu ma luati drept nostalgic, doar incercam sa gasesc explicatii.
On topic, am scris un text in mai, anul trecut, fix in ajunul ultimei etape din campionatului de fotbal. Cred ca se potriveste binisor temei deschise de Mihnea: http://www.ziuadecluj.eu/action/article?ID=12142
Urare de final: La mai multe si mai banoase reclame!
tecletu: Bine ai venit şi mulţumesc pentru urare!
Poate ca secretul sta in pastrarea proportiilor – 2-3 stiri haioase, cu mari sportivi care stiu sa se joace (nu numai sa joace) sunt OK.
O avalansa de imbecilitati mondene, despre neveste de fotbalisti (atentie si la felul in care faima a ajuns sa se reflecte si asupra rudelor anonime) e cu totul altceva.
Mai tragica mi se pare, insa, vehicularea permanenta a sumelor. Nu mai conteaza lungimea sau inaltimea saltului, ci milionul de dolari din contractul de publicitate. Nu mai conteaza pozitia ATP, ci totalul incasat anual din premii.
Cat despre copilul care se uita la televizor, va intelege probabil ca performanta in sport este doar o cale – mai greoaie, ce-i drept – catre celebritate si conturi grase in banca.
Cea mai buna metoda de a studia calitatea “stirilor” “sportive” e de a vedea burtile celor care le difuzeaza!
doho: Atunci, cum ţi se par burţile duduilor Pătruleasa şi Arvat, ca să mă refer strict la cele două „difuzoare de ştiri sportive” de pe cele două posturi tv pe care eu, unul, evident, nu le urmăresc decît en passant sau zapînd de la un capăt la altul al telecomenzii?
. S-ar părea că metoda pe care o anvizajezi nu se aplică tuturor ştiriştilor sportivi de pe sticlă.
Am mai spus-o şi scris-o de mai multe ori. Am visat să fiu jurnalist sportiv (şi până la urmă s-a şi întâmplat acest lucru) după ce am citit cărţile lui Ioan Chirilă. Eroii cărţilor lui Chirilă au fost pentru mine modele…
Apoi, cunoscând îndeaproape, pe viu, lumea sportului, o mare parte din mituri s-au prăbuşit. Statuile aveau picioare de lut. În spatele performanţelor şi a eroilor am găsit minciună, ipocrizie, suferinţă (atenţie, nu sacrificiu), şmecherie şi mafie. Erau adevăruri care nu pot fi ignorate şi nici ascunse sub preş.
Am găsit însă şi oameni. De fapt, Oameni. Eroii la care te gândeşti tu. Poveştile lor sunt, însă, prea arareori scrise. Pentru că nu sunt vedetele de discotecă pe care le vedem pe prima pagină a ziarelor. E vina ziariştilor? Nu întotdeauna. Deşi asta nu e o “vină”, eroii adevăraţi nu ştiu să “vândă”. Nu ştiu să-şi schimbe declaraţiile de la o zi la alta, ori chiar de la o oră la alta. Nu sună “reporterul de serviciu” atunci când îşi cumpără o maşină nouă ori un ceas de 10.000 de euro (şi nici nu-şi prea cumpără). Nu ştiu să înjure pe unul sau pe altul. Nu ştiu să dea declaraţii emoţionante, pentru că lucrurile extraordinare pe care le fac le consideră normale şi uită să le menţioneze. Nu se afişează prin cluburi, în fiecare seară cu un alt top-model…
Un exemplu. Ion Ionuţ, alias Jo-Jo Dan, este printre cei mai buni 10 boxeri din lume la categoria lui. Specialiştii îl văd ca unul dintre pretendenţii la titlul mondial. Până nu demult, spăla podele într-un hangar de elicoptere din Montreal şi, în timpul liber, mergea la sală. Asta după ce şi-a câştigat existenţa cărând saci de ciment. Dacă nu va câştiga titlul mondial, are toate şansele să se întoarcă la mop. Nu a făcut niciodată paradă din asta. Informaţia “a răsuflat” întâmplător, de la un prieten de-al lui, la o discuţie înainte de meciul lui Bute cu Andrade… Povestea unui “Cindarella Man” românesc, pentru care scenariştii americani s-ar bate. Noi o ignorăm. Pentru că, dintr-o greşită percepţie, credem că “nu ar vinde”…
Acum, nu mai sunt adeptul idealismului lui Ioan Chirilă. Pentru că ignorarea realităţii nu e o soluţie. Nici pe departe însă nu pot îmbrăţişa “stilul” derizoriu de fabricat vedete practicat de presa din România.
Cred, sunt convins, că există şi o cale de mijloc. Pe care o vom găsi până la urmă.
de data asta, a doua oara in cateva zile subscriu la ce a scris gutza
cum si eu am lucrat 10 ani in presa sportiva. am fost corespondent in presa centrala, am lucrat la un mare ziar de sport, ProSport, pot sa zic ca mie scarba, nu altceva, de nivelul la care a ajuns, mai ales pe televiziuni, stirea de sport. in ziare mai gasesti texte bune. dar la tv de dezastru. de aiai nici nu ma mai uit de ceve vreme, si am ales sa ma uit direc la competitii si sa nu ma mai uit la stiri.
pana cand producatorii nu vor intelege ca Poti face rating si fara sa il dai pe jijhi care jigneste cu Complicitatea TUTUROR presarilor o conf de presa ” de la palat” nu se va schimba nimic.
producatorii sunt cei care tre sa ia decizia: rating=audienta=bani sau presa profi, quality=bani=audienta!
Mi-e dor de un prezentator tv, la rubrica Sport, batran, cu neg pe nas si smocuri de par in urechi.
Gutza: Aştept un articol de tip revistă cu povestea lui Jo-Jo Dan. Un articol dintre acelea pe care visai să le scrii şi pe care le găseşti în marile periodice.
tibi: Producătorii au decis.
viorel: … iar frumoasele de acum să fie trimise pe teren, să zgribulească în tribune cu cojocelele lor drăguţe şi cizmuliţele de fiţe, întrebând în stânga şi-n dreapta, până s-o îndura vreun reporter hârşâit, “cine joacă, cine joacă?”….
Mihnea: Când mă întorc la Montreal
nu-l mai ratez. Promit.
Catre Florin: evident ca nu, nici nu ma gandeam la fete, ci la cei care concep stirile sportive, formatele etc.
parc-a scris CTP textu asta. scrisnit printre dinti.
scuza-ma, dar cred ca gresesti. nu cumva il dadeau si pe ilie nastase la stirile din sport cind se maimutarea pe teren? cind aparea canit pe fata? cind tinea umbrela? aia nu era tot bufonerie? ti-a schimbat asta parerea despre el ca sportiv?
bogdan: Scrâşnit? Eu chiar îl consider un text nostalgic şi constructiv (deşi nu-mi place cuvântul). Ştirile cu Năstase bufon erau excepţiile pe atunci, nu regula.
dle marutza, o ultima observatie (ieri eram nervos din cauza muncii si nu am postat “la zi”): lacrimile lui federer si gesturile usor incurcate ale lui nadal, parca-si cerea scuze ca a cistigat, fac cit toate poantele, gafele din sport difuzate de jurnalele de stiri (desi io sustin in continuare ca nu e nimic condamnabil in asta si ca momentele haioase nu au darul de a perverti mintea copiilor).
cind vezi un munte plingind ca un copil si pe altul ca se fisticeste ca la scoala, de parc-ar fi prins cu lectia nefacuta, desi e cel mai bun din clasa, nu poti sa nu-ti dai seama ca pe oamenii astia ii mina in lupta niste resorturi care noua, muritorilor, ne scapa. sint mult dincolo de puterea noastra de intelegere.
bogdan: Eu cred că nu ne scapă nici nouă, muritorilor, resorturile lor. Ale noastre ne împing în alte zone, dar și noi plângem când victoria e aproape și o ratăm, și noi înțelegem tristețea celui pe care l-am învins. Iar tu nu faci decât să confirmi că acestea sunt adevăratele modele și imagini exemplare, nu cele pe care le vedem în unele știri sportive.