Despre jurnalistul care-şi imaginează că pe blog e un alter ego
Dacă eşti jurnalist angajat şi ai blog, tot ceea ce postezi se repercutează şi asupra ziarului, televiziunii, radioului sau site-ului unde lucrezi. Bineînţeles, în cazul în care cititorul cunoaşte această legătură.
Nichita Stănescu are o poezie care începe aşa: “Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere”. La fel şi jurnalistul, îmi permit să adaug. Nu există jurnalistul de la serviciu şi jurnalistul de pe blog, nu există un alter ego care are voie să scrie orice în jurnalul său online şi, brusc, să nu mai fie responsabil pentru consecinţe.
Jurnalistul cu blog e una şi aceeaşi persoană. Faptul că are pasiuni extraprofesionale poate să-i aducă profit de imagine şi să fie de bun augur pentru instituţia unde este angajat, dar poate, la fel de bine, să îl compromită pe el şi să mânjească renumele brandului. Dacă eşti ziarist pe domeniul politic, de exemplu, şi în articole te străduieşti să fii echilibrat, nu ai voie să ajungi acasă şi să umpli blogul de sânge. Te faci de ruşine tu, ziaristul, tu, persoana care practică această profesie. Şi, odată cu tine, această ipocrizie devine o pată, mai mică sau chiar vizibilă, pe credibilitatea ziarului.
La fel, nu poţi fi reporter de investigaţii şi să publici pe blog ce n-a intrat în ziar. Şi nu e corect nici să “ţii” pentru blog subiecte care s-ar preta la gazetă. De acolo mănânci pâine, aşa că trebuie să te supui regulilor interne. Ai drepturi, dar şi obligaţii. Nu-ţi place, te simţi îngrădit, pleci.
Scriu aceste rânduri pentru că am senzaţia că sunt prea mulţi ziarişti care nu-şi dau seama cât rău le pot face colegilor lor prin postările de pe blog. Cititorii sunt tot mai bine informaţi şi, mai ales în cazul publicaţiilor generaliste, au încetat de mult să mai fie o masă amorfă. Apelează la mai multe surse, compară, analizează şi judecă. Dacă îţi citesc blogul şi le stârneşti respect, se vor întoarce cu satisfacţie crescândă la ziarul tău. Invers, odată îndoiala strecurată, şi cu atât mai mult dacă tu, jurnalistul-blogger, continui să te iluzionezi că cele două medii în care te exprimi nu sunt legate, e posibil ca o redacţie întreagă să piardă. Din cauza unui singur histrion preocupat doar de mica lui glorie.
Credibilitatea e o mimoză.Tweet
Cand jurnalistii vorbesc despre politicieni dau nume, verdicte, critica, acuza. Cand jurnalistii vorbesc de jurnalisti dau nume? Altfel, ce zici tu se poate aplica la oricine, orice. E un dublu standard ipocrit. Trebuie cazuistica, exemple, chiar daca asta va enerva pe vreunii.
Pacat ca unii dintre noi invata lucrurile acestea doar dupa ce dau cu bata in balta. Dar cum spunea cineva, care nu e oricine, nu poti incalca legea si apoi sa spui ca nu ai stiut ce ai si ce nu ai voie.
Poate cu aceste randuri ar trebui sa inceapa cursul de deontologie mass-media. La noi nu s-a intamplat si iata ca uneori trebuie sa inveti unele lucruri doar dupa ce vezi neregulile, nu inainte.
Nu stiu daca l-ai avut (si) pe el in minte cand ai scris randurile de mai sus, dar eu m-am gandit de mai multe ori la lucruri asemanatoare citind blogul lui Sutu.
Crezi că ai putea convinge un editor de ziar, chiar şi online, că este faină o rubrică gen “Poezii de zi”?
Pe blog poţi s-o faci liniştit. Dar dacă cineva va considera, vreodată, că una din acele poezii este subversivă? Ce facem, cenzurezi o poezie? N-o dai azi pe blog că s-ar putea să aibă legătură cu mustaţa lui Vântu, a lui Mitrea sau barba lui Patriciu?
Alo, domnu’ Sutu, acolo in spate, se aude?
Te contrazic. Nu am blog, dar am dubla personalitate. Si o dezvolt pe a treia. Teoria ta functioneaza probabil in cazul editorialistilor, nicidecum a “soarecilor”, in randul carora ma incadrez si eu.
I beg to differ.
Ford parca (nu retin exact corporatia) avea un departament intreg care nu facea decat research despre restul angajatilor. Si ii dadeau afara pe cei care “le patau imaginea”.
La job faci o treaba. Patronul te-a angajat pentru treaba aia. Ca in rest esti un betiv notoriu, bati caini si te masturbezi in public, e partea a doua. Pardon: de ce ar trebui sa fie ziarul afectat de faptul ca pe blog omul se exprima mai liber? Singurul care isi pierde credibilitatea este fix blogo-jurnalizdul, om cu doua fetze, care isi pierde cititorii – si prin urmare poate si jobul. Asta daca la ziar scrie editoriale moralizatoare, iar pe blog povesteste orgiile cu transsexuali la care ia parte.
Dar, in principiu, nu exista o imixtiune a vietii private in job.
doho: Intenţia mea nu e să atac. Dacă era aşa, ţi-ai fi dat seama
Pe blog vreau să îi pun pe oameni pe gânduri, dacă pot. Să lansez nişte teme, fără pretenţia de a avea dreptate.
Camil: Nu mă interesează exemple concrete, ci să dezbat o idee.
eftimie: Cred că mergi prea departe. Dacă vreun şef de la ziar ar considera că o poezie de pe blogul unui subaltern e subversivă, atunci acel reporter sau ce e chiar nu merită să stea acolo. Sper că nu se va autocenzura din cauza asta.
d: Repet: nu vreau să atac pe nimeni cu această postare.
Antonescu: Funcţionează în orice caz, după părerea mea. Dacă domeniile se intersectează, e foarte important ce mesaje transmiţi.
dAImon: Ziarul în sine nu există. E realizat de nişte oameni, de o redacţie. Ei sunt “ziarul”. Dacă unul dintre cei care semnează în ziar se dovedeşte labil sau frustrat sau vindicativ sau agramat sau incult sau răuvoitor (plecând de la ceea ce scrie pe blogul propriu), ce crede un cititor despre faptul că el este menţinut în acea redacţie, că i se acordă gir în continuare?
fals.
se poate face distincţie clară între activitatea de ziarist şi cea de blogger, fără niciun fel de problemă.
singurul argument pe care îl admit şi eu e că nu poţi ţine subiecte pentru blog în detrimentul ziarului unde lucrezi.
altfel e ridicol ca, dacă am păreri care nu converg cu politica editorială a ziarului unde lucrez, să nu mi le fac publice pe blogul personal. sau dacă, pur şi simplu, am ceva de spus, să mă gîndesc mai întîi la imaginea ziarului unde lucrez şi apoi la punctul meu de vedere.
sunt multe exemplele care arată că poţi face o distincţie clară între blogosferă şi presă. iar asta o arată zecile de ziarişti cu vechime pe blog.
prodan: Te minţi singur. Dacă nu eşti de acord cu politica editorială, de ce rămâi la acel ziar? De ce nu eşti egal cu tine însuţi? Blogul nu trebuie să fie o supapă pentru nemulţumiri şi opinii diferite. Asta cred eu. Pentru că, dacă mergem într-acolo, toată presa devine schizoidă: “Las’ că le arăt eu pe blog dacă nu mă lasă să scriu în ziar”…
Propun doua articole, care sper sa nu para off topic. E vorba despre studiile lui Corin Braga despre arhetip si anarhetip. Profesorul clujean spune ca in postmodernitate e posibila o identitata multipla, schizoida (sintagma iubita si mai tare de sotia dansului, Ruxandra Cesereanu), spre deosebire de identitatea tare, unica, specifica modernitatii. Deci, putem avea un subiect descentrat, lax, curgator, si nu doar cu un alter ego, ci cu mai multe. Oricat ar parea de fantastic, s-ar putea ca jurnalistul sa nu fie aceeasi persoana pe blog, dupa cum Wittgenstein demonstra fenomenal ca nu exista un singur JOC (ideal), ci o multime de JOCURI (de sah, de ping-pong, de fotbal, de matza) si nu ne ramanem decat sa le descriem si nu sa le identificam trasaturile comunice, fara rest.
“Nu poţi fi reporter de investigaţii şi să publici pe blog ce n-a intrat în ziar” spui tu. Totusi, se intampla adesea. De ce nu descrii, argumentezi de ce se intampla? intra in psihologia lor, nu spune profesoral ca nu poti sa faci asta sau asta. Iui, banuiesc ca pentru asta ar trebui alta carte scrisa.
Linkuri utile:
http://www.observatorcultural.ro/Anarhetipul-si-sfirsitul-postmodernitatii-(I)*articleID_8072-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/Anarhetipul-si-sfirsitul-postmodernitatii-(II)*articleID_8130-articles_details.html
Na bun, ma intorc sa scriu pentru ziar, si apoi defulez maniacal pe blog.
Ceea ce prea puţini înţeleg e faptul că de la reporterul în probe, până la redactorul-şef, echipa editorială reprezintă ziarul în sine, la fel cum fiecare jurnalist în parte e reprezentat de ziarul la care lucrează.
1. Poţi să fii nu doar bloger, ci şi scriitor, eseist ori cadru universitar în “timpul liber”. Ceea ce faci oricum va influenţa (în mod negativ sau pozitiv) percepţia asupra ta ca jurnalist şi asupra ziarului (sau instituţiei media de la care îţi iei banii).
2. Despre fidelitatea pe care ar trebui să o aibă jurnalistul faţă de instituţia la care lucrează se vorbeşte prea puţin. Dacă nu te simţi confortabil, mai mult, dacă eşti în contradicţie evidentă cu politica editorială a instituţiei la care lucrezi, mai bine te laşi. Nu merită. Nici nu te simţi împăcat cu tine însuţi şi în scurt timp, îţi pierzi credibilitatea. În fond, pe cine să crezi: pe jurnalistul care scrie una în ziar ori pe blogerul care scrie altceva pe blog?
doho: Chiar şi luând în considerare teoria subiectului multiplu, dă-mi voie să cred că, dacă omul nostru e angajat la un ziar şi publică pe blog materiale de tip jurnalistic, mai ales dacă sunt din acelaşi domeniu, i se manifestă aceeaşi identitate.
Postarea mea e o mică pledoarie pentru respectul faţă de locul de unde-ţi câştigi pâinea. Dacă susţii altceva, dacă preferi să înghiţi rahat la redacţie şi să te defulezi pe blog, e ca şi cum ai spera că se poate şi cu …., şi cu sufletu-n rai.
1. sunt de acord cu mihnea total, e data asta.
2. observ in ultimul timp o tot mai mare convergenta de idei intre Mihnea si Gutza. A fost in cazul biometricelor, acum e in cazul ziaristului-blogger. interesant. de urmarit pe acest excelent blog.
3. recomand analiza de pe citynews.ro a specialistei in comunicare Raluca Crisan. e de meditat despre ce zice acolo desi as dori mai multi reporteri buni de teren, care sa aduca subiecte tari decat “opinionista” cum zic italienii din media sportiva italiana. Tot mai multi se dedau analizelor, tot mai putini fac teren: adica cultiva surse, cauta curiosi subiecte, coroboreaza informatii, documente, incearca sa faca rost de documente, studii interesante etc etc. Deci baza a ceea ce a fost intotdeauna quality juornalism-ul care face diferenta. In rest de citit avem destule. Timp nu avem suficient.
Sunt total de acord cu ce spui Mihnea. Citesc cateva bloguri ale unor jurnalisti si uneori citesc si ziarul on-line la care lucreaza; rar se intampla sa il si cumpar.
Adevarul este ca nu poti sa te dezici de ceea ce scrii la ziar, iar in viata particulara sa fi sau sa gandesti altfel, decat daca o persoana scrie pentru ca i se da porunca sa scrie intr-un anume fel.
E adevarat ca unii jurnalisti si-au facut bloguri pentru asa li s-a dictat, insa nu toti au urmat acest drum. Unii, pur si simplu au ales in mod liber sa-si faca un blog, ba chiar au inceput sa citeasca multe alte bloguri ale unor oameni simpli si culeg astfel adevarate stiri sau povesti de viata. Altii platesc pentru a scrie pe blog si, daca au o activitate frumoasa pe blog, si ziarul la care lucreaza se afla in castig.
Cativa jurnalisti au devenit cunoscuti pentru ca si-au facut blog. Este o realitate a zilelor noastre.
Mai, mai, mai… Sa mergi la redactie ca la serviciu – unde faci “ce trebuie”, “ce iti comanda sefii” – sa fugi acasa si sa te defulezi pe “blog” cu subiecte “cenzurate” la serviciu, ba sa iti mai faci si de rahat sefii, colegii si locul de munca, sa recunosti asta public cu seninantate si sa ti se para absolut normal sa fie asa… Hmmm, nu imi vine in minte decat o remarca ieftina, dar foarte adevarata: “prost nu este cel care cere…” – prosti sunt, deci, cei care platesc. Chiar am observat ca la Cluj acesta pare sa fie un fenomen…
Iar statutul de “jurnalist” (jurnalist profesionist) este temporar si il obtii numai de la o institutie media printr-un angajament sau, pur si simplu, prin dreptul de a semna (si nu facultatea care ti-a dat o diploma nenorocita – o alta imbecilitate, care ar merita discutata) – si macar asta ar merita putin respect; Iar in baza acestei conventii, institutiile media ar trebui sa isi protejeze foarte bine “imaginea” , prin controlul comunicarii (ceea ce multe instututii media si fac – la Pro, de exemplu, nu poti nici sa raspunzi unui ziarist la intrebarea “cat e ceasul?” fara sa ceri voie departamentului insarcinat cu comunicarea).
C.
ei, acuma si tu, mai C. cum le spui tu, nu le spune nimeni, asa, cu mult curaj.
cum te cheama?
Ma cheama Maria, Maria….
Si cum se face ca atunci cand editoru’ sef il ingradeste pe ziarist? Cu actuala situatie nu iti vine sa pleci, nu prea ai unde … si atunci … iti dezvolti a doua “personalitate” … online …
Sa gresesc? Au am dreptate?
Poate nu exista cazuri, poate sunt cat se poate de reale … sau poate am io pitici pe creier amu’ si ma contrazic cu tine Mihnea …
aaa
si am uitat sa spun ca concluzia analizei lui Raluca Crisan este ca presa e varza, nu se respecta nici cele mai elementare regului de deontologie, deci nu se respecta meseria.
f grava concluzia.
Mihnea, ceea ce spui tu e corect, daca privesti spusele ca pe o concluzie: da, asa fac oamenii. Daca era un sfat, nu sunt de acord. Exista prea multa ipocrizie in presa, ca si in alte domenii. Stiu personal o serie de jurnalisti care omoara sticla si ar fi considerati niste aurolaci in orice cultura occidentala, dar la munca sunt sobri si formatori de opinie. Nu-mi place ideea asta de “poti sa faci ce vrei, dar sa nu cumva sa te vada lumea”. Ba sa te vada, ca asta esti si-aici te termini. La fel ca profesoara aia care a aparut intr-un filmulet porno pe net. A predat mai prost dupa decat inainte? Nu, era acelasi profesor. A intrebat cineva atunci ce cautau o gramada de copii pe internet, pe site-uri porno? Nu, erau ocupati sa dea cu pietre in capul femeii. Doar pentru ca un frustrat care i-a reparat calculatorul s-a gandit ca ar fi o gluma buna sa puna filmuletul ala pe net. Romanii sunt prea obisnuiti sa judece cu standard multiplu si sa arate cu degetul, fara sa se uite in oglinda.
De asta s-a umplut Internetul de anonimi care injura cu spume la gura. Pentru ca toti sunt speriati sa nu-i prinda seful sau cititorii. Daca ar semna in nume propriu, cred ca ar fi putin mai curat.
Te-am citit si te-am descoperit mai mult ca jurnalist-blogger decat atunci cind semnai la ziar. Imi place sa te citesc si revin pe blogul tau. Cu toate acestea, nu sunt total de acord cu unele fraze din comentariul de mai sus.
Cred in primul rind ca jurnalistul blogger lucreaza sub inspiratie, pe cind jurnalistul respecta o agenda editoriala care e poate total diferita de propria muza.
Cazul lui Sutu cred ca e unul aparte pentru ca el ca si personalitate e aparte. N-avem cum sa ne punem uniforme. S-a mai incercat in scoala si nu da randament tot timpul.
Pe de alta parte, sunt de acord cu faptul ca a pastra crema pentru blog aduce un pic a conflict de interese. Totusi am simtit ca aperi o redactie prin acest comentariu. Una virtuala. Care dintre ele insa: a jurnalistilor-bloggeri sau a jurnalistilor cu contract de munca?