Limita “optimă” a distanţei sociale dintre români şi maghiari. O scrisoare de la prietenul meu Marius Cosmeanu
Un pui de dac, Marius Cosmeanu
Ieri după-amiază, după ce am postat textul despre mesajul pe care preşedintele Băsescu l-a adresat maghiarilor, mi-a venit o idee. De ce să nu duc dezbaterea mai departe? Şi cine altul decât prietenul meu Marius Cosmeanu, cel mai român dintre maghiari şi cel mai maghiar dintre românii pe care îi cunosc, ar fi mai potrivit să scrie o reacţie-comentariu?
Zis şi făcut. L-am abordat pe Marius pe messenger şi l-am rugat. A zis “da” din prima secundă şi, mai mult, s-a apucat imediat de scris. I-am cerut “vreo 2000 de semne”, pentru o postare de sine stătătoare. Aseară, pe la ora 11, mi-a dat sms să nu mă culc încă, pentru că e pe terminate. Ajunsese pe la 10.000 de semne. Până la urmă, i-au ieşit circa 12.000 (cam cât pentru două pagini de ziar cu poze multe şi mari), dar îndrăznesc să afirm că textul său poate deveni un reper, datorită faptului că e plin de informaţie şi de argumente, savuros şi completamente lipsit de resentimente.
Îi mulţumesc public lui Marius – fost şef de secţie la “Cotidianul”, acum jurnalist freelancer – pentru că îmi face onoarea de a publica pe blogul meu rândurile care urmează. În premieră.
Dragă Mihnea,
Dacă am fi amândoi consilieri politici, da, poate că aş fi de acord că mesajul preşedintelui a fost unul inteligent. Dar, slavă Domnului!, nu (pre)stăm printre “rinoceri”. În plus, e duminică şi suntem în timpul liber, aşa că am să cred ce spune Băsescu despre maghiarii din România când am să îl văd/aud în faţa mulţimii din Piaţa Universităţii şi a milioanelor de telespectatori, în noaptea de Anul Nou, spunând “La Mulţi Ani!” şi în maghiară. Bineînţeles, şi în restul limbilor vorbite de cetăţenii României, “altele decât maghiară”…
Poate că sună sucit, dar aşa îmi imaginez eu normalitatea în România, cu gesturi ca acesta. Nu cred că Băsescu nu ar avea inteligenţa suficientă să înveţe urarea în cele aproximativ 20 de limbi “minoritare” care se vorbesc la noi. Nu e Papa de la Roma, dar, totuşi, e creştin… Dacă nu o face, e fie pentru că nu i s-a sugerat încă, fie pentru că nu vrea. Punct. By the way, parcă nu demult îi suspecta pe (liderii) maghiari de epurare etnică în Harghita şi Covasna, ceea ce nu e chiar puţin lucru... Nu sună ridicol? Dar, ok, să spunem că suntem în preludiul campaniei electorale şi îl înţelegem.
Revenind la postarea ta, îţi spun sincer că îmi propusesem să am o zi în care să nu mă intereseze chestiunea zilei. Nici la Bucureşti, nici la Budapesta (a fost un meci de rugby atât de bun azi! 
. Dar, iată, nu scap , aşa că te servesc, vorba lui Toma Caragiu. Oricum, când scriu textul acesta, e deja seara, nu îţi face griji.
Aşadar, uite cum văd eu lucrurile:
Am scris săptămâna trecută un text pentru un portal din Ungaria, în care făceam o mică cronologie a principalelor momente din istoria sportului românesc în care o contribuţie esenţială au avut-o sportivi maghiari. De la naţionala de fotbal din perioada interbelică (vezi PS-ul din finalul postării), via cuplul Nadia Comăneci-Béla Károly, la golul lui Bölöni cu Italia sau la perioada în care, dacă ar fi fost lăsate să participe împreună la Jocurile Olimpice de Vară, ca o singură echipă, Ungaria şi România s-ar fi bătut lejer pentru medalii (cine nu îşi mai aduce aminte sau nu ştie din motive de tinereţe, poate arunca o privire pe statisticile JO).
În fine, a urmat apogeul Stelei din 1986, o echipă cu o configuraţie etnică interesantă. Antrenor: Jenei Imre (Emeric). Eroul meciului: Helmuth Duckadam. Bijuteria: Miodrag Belodedici. The brain: Laci Bölöni. Dacă îi mai adaug şi pe Hagi, Lăcătuş, Ilie Dumitrescu, Weisenbacher sau Balint… or să mă înjure toţi Şi, totuşi, cred că acea echipă ne spune multe despre ce am putea face dacă am fi mai deschişi şi mai curioşi. Cu toţii!
Ca să închei ideea şi să revin la cele scrise de tine, dragă Mihnea, spuneam în finalul articolului cu pricina că toate aceste momente ne-au apropiat şi ne-au făcut mai buni unii faţă de alţii. Ca un ultim exemplu, aminteam tragica moarte a lui Marian Cozma. Cred că eşti de acord cu mine că maniera în care au reacţionat maghiarii i-a făcut pe mulţi români mai deschişi faţă de ei. Imaginile triste de la Veszprem transmiteau ceva pur, iar mediatizarea evenimentului a avut, din păcate, un impact mai mare decât zecile de campanii sau seminarii pe tema relaţiei româno-maghiare.
Problema o văd, însă, destul de simplă: nu avem voie să ne apropiem prea mult. Cred că există o limită “optimă” a distanţei sociale dintre români şi maghiari care nu poate fi depăşită. Pentru că aşa e filmul. Ori de câte ori ne simţim mai apropiaţi şi adie un vânt de prietenie, vin unii şi ne explică, a ‘nşpea oară, că (nici acum) nu e momentul. Scrisesem asta în concluzia articolului meu, înaintea incidentul ridicol cu “ceaţa” de pe aeroportul din Târgu Mureş şi obstrucţionarea preşedintelui Ungariei de a ateriza acolo. Vor mai veni gesturi care să ne dilueze imaginea unor unguri plângând moartea unui tânăr român. Ce mai contează dacă sursa se cheamă partid politic de la Bucureşti, partid politic de la Budapesta, mass-media, autorităţi, extremişti ş.a.m.d.?
Şi acum, hai să vorbim între noi, ca doi tipi care au pretenţia că îi cunosc mai bine pe maghiarii din Ardeal decât, să spunem, Cristian Tudor Popescu sau Mircea Badea. We have a problem . Spui aşa: “În principiu, în România nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare nu şi-ar impune şi nu ar transmite în comunităţi un model de viaţă dublă, bi-temporală: 1) cea publică, în care declaraţiile şi intenţiile oficiale sunt legate foarte pragmatic de prezent, în care integrarea este firească, iar reacţiile majorităţii sunt pe măsură (cel mai bun exemplu fiind prezenţa la guvernare timp de 12 ani); şi 2) cea privată, unde învăţătura şi principalele obsesii sunt ancorate în trecut, undeva la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, cu o simbolistică imperială încărcată de husari, blazoane nobiliare şi steaguri cu toate camerele heraldice ale Ungariei Mari”.
Sunt de acord, în mare, cu ce spui. Cu trei precizări:
1. La un interviu pe care i l-am luat lui Markó Béla acum vreo 2-3 ani, l-am întrebat dacă, în cazul lui, se verifică ideea unui canadian destul de umblat prin ale etnicelor relaţii, pe nume Will Kymlicka, care spune că problema reprezentanţilor unei minorităţi etnice este că, după ce ajung la Centru, adică, în cazul nostru, la Bucureşti, şi stau ce stau acolo, cam uită de unde au plecat şi, mai ales, de ce au plecat. Mai exact, apare o ruptură între valorile pentru care au fost delegaţi de comunitatea lor şi valorile interiorizate prin resocializarea la Centru. Preşedintele UDMR mi-a confirmat că, da, se verifică. Cam asta e cu reprezentaţii maghiarimii. Desigur, pe undeva, e chiar de înţeles, dar am şi contra-exemple. Riscul mare, însă, e să nu ajungă să verifice şi “teorema” unui amic de la Caţavencu: “Ardelenii sunt temeinici, iar când se miticizează, o fac temeinic”.
2. Treaba cu “nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare (…)”. Aici cred că te înşeli. Cred că e cumva pe invers decât cum spui tu. Să îi suspectăm pe reprezentanţii maghiarimii pentru că relaţia majoritate-minoritate scârţâie e exagerat şi unfair. Exagerat, pentru că nu ei gestionează problemele acestei ţări, chiar dacă mai ciupesc din torta guvernării. “Ţinutul secuiesc, pământ românesc!”, ca să citez infantilul slogan scandat, azi, de Noua Dreaptă în oraşul tău. Cu alte cuvinte, exagerând la rândul meu, nu poţi acuza rezervele pentru că a pierdut echipa. Problema relaţiei dintre români şi maghiari în România nu ţine de reprezentanţii UDMR, ci, în primul şi primul rând, de statul român.
Ştiu că problema e complicată şi delicată, dar, dacă ai tact şi puţină vocaţie diplomatică, e foarte uşor să te înţelegi cu o minoritate. Chiar să o manipulezi, ca să aduc problema mai aproape de noi Statul român e cel chemat să facă ceva, nu reprezentanţii maghiarilor. Îţi dau exemplul suprem: suedezii din Finlanda au unităţi militare special create pentru ei. Sigur, hunii nu au fost vikingi, dar cred că, dacă li s-ar acorda drepturi mai multe (nu mai sunt foarte multe de bifat), inclusiv forme funcţionale de autonomie, am putea dezvolta un parteneriat social confortabil. Adică, am duce-o bine. Nu vom fi fraţi, never, pentru că avem (anti)nostalgii diferite, dar va exista un nivel de respect reciproc care va stinge patimile, un pact tacit care pune punct. Sună SF, dar e simplu. Chiar e simplu. Gândeşte-te cum ai proiecta un joc pe calculator în care, la ultimul level, românii şi maghiarii ar trăi ca în paradis. Nu trebuie să ajungem la acest nivel, ar fi plicitisitor şi utopic, dar măcar să ştim cum e la nivelurile superioare.
Spuneam că e unfair să aruncăm problema în gradina maghiarilor. Spun asta nu din vreun fetiş la modă, ci pentru că ştiu exact prin ce au trecut maghiarii în deceniile de comunism. Nu, nu e adevărat că românii au dus-o la fel de rău ca şi ei. Aş putea să îţi dau zeci de exemple, dar am să mă rezum doar la faptul că, pe lângă găluştile politice pe care le înghiţeam împreună din cauza regimului, ei, ca orice minoritari din partea asta de Europă, erau crescuţi de mici cu ideea că trebuie să fie de două ori mai buni ca românii pentru a se putea afirma. Dar, întâi de toate, au trebuit să suporte tot calvarul procesului de asimilare gestionat de tovarăşi. De la detaşări, la numerus clausus, de la pierderea Facultăţii Bolyai, la “găinăria” schimbării numelor de străzi, de oraşe etc. Nu ştiu dacă ştii, dar, în ultimii ani de dictatură, presa de limbă maghiară din România nu avea voie să folosească denumirile în maghiară ale oraşelor din Ardeal, apărând nişte monstruozităţi gramaticale de-a dreptul ionesciene. Sau exista o listă cu numele ungureşti care puteau fi date copiilor la naştere, toate, biensur, traductibile în română… Ştiu, cândva şi românii au trăit drame la fel de crude, dar diferenţa e că maghiarii de care vorbesc sunt contemporanii, concetăţenii noştri.
3. În ultimii douăzeci de ani, şi societatea românească, şi cea din Ungaria s-au schimbat foarte mult faţă cum erau ele înainte de 1989. Au supravieţuit, însă, stereotipiile. Oferta umană e bogată de ambele părţi. Găseşti de toate în ambele ţări. La urma urmei, Budapesta a avut mult mai multe băi turceşti decât Bucureştiul. În plus, a apărut o nouă generaţie de tineri, mai puţin dreaptă, mai flexibilă. Am insight-uri din intimitatea culturală a comunităţii maghiare, nu doar din Ardeal, şi pot spune că nu e dracu’ atât de negru… Cred că mulţi români ar fi plăcut surprinşi de liberalismul şi deschiderea faţă de cultura română. Ca să nu mai spun de ardelenii maghiari care trăiesc în Ungaria şi care folosesc româna ca pe un cod de identificare între ei sau de delimitare faţă de maghiarii panonici (citeam recent, într-un editorial scris despre problema aceasta, cât de mulţumite sunt gazdele pensiunilor din Secuime de turiştii români – simpatici, petrecăreţi, nepretenţioşi şi puşi pe cheltuială – în comparaţie cu cei panonici – aroganţi, mofturoşi etc.)
În fine, în ultima vreme am făcut interviuri cu trei dintre cele mai controversate personalităţi ai vieţii publice din Ungaria în materie de naţionalism şi rasism: Gabor Vona (liderul Gărzii Maghiare), Zsolt Bayer şi László Toroczkay, liderul celei mai radicale organizaţii de tineret din Ungaria, principalul erou al atât de mediatizatelor demonstraţii din 2006 (urmează să public interviul pe blog zilele acestea). Una dintre trăsăturile comune lor şi care, recunosc, m-a surprins puţin a fost aceea că toţi trei au transmis un anume respect faţă de cultura română şi faţă de România în general. Ca să nu mai spun că soţia lui Toroczkay e româncă din Moldova.
O întrebare de final: nu crezi că e sub demnitatea unei naţii de vreo 20 de milioane să se tot smiorcăie de teama unei comunităţi de un milion jumate? Nu e acesta un mental curat minoritar?
P.S. Lotul selecţionatei de fotbal a României de la CM din Uruguay, 1930: Zauber Samuel (Maccabi Bucureşti), Burger Rudolf (Chinezul Timişoara), Czako Jozsef (UDR Reşiţa), Steiner Adalbert (Chinezul Timişoara), Borbely Sandor (Belvedere Bucureşti), Eisenbeisser Alfred (Dragoş Vodă Cernăuţi), Raffinsky Laszlo (Juventus Bucureşti), Corneliu Robe (Olympia Bucureşti), Petre Steinbach (Unirea Tricolor Bucureşti), Rudolf Steiner (Chinezul Timişoara), Vogl Imre (Juventus Bucureşti), Wetzer Rudolf (Juventus Bucureşti), Ilie Subăşeanu, (Olympia Bucureşti), Constantin Stanciu (Venus Bucureşti), Kovacs Miklos (Banatul Timişoara), Kocsis Elemer (FC Bihor), Glanzmann Andras (FC Oradea), Deşu Adalbert (UDR Reşiţa), Ştefan Barbu II (Olimpia Arad).Tweet
Sunt de acord cu Marius in practic tot ce-a spus.
Mi-a placut in mod special ideea de “La multi ani” spus in multe limbi.
Asa cum mi-a placut si ideea lui Alecs (din postarea precedenta pe acest subiect) de a face din 15 martie o sarbatoare generala, cu bautura si mancare, in stil St. Patrick’s Day.
Off-topic: incredibil de frumos erau numite echipele de fotbal de la 1930: Chinezul, Maccabi, Belvedere, Dragos Voda, Olympia si Olimpia, Venus.
PS Hagi si Dumitrescu nu au facut parte din echipa Stelei in 1986.
PS 2 Tare amuzant e Decebal sculptat in munte. Take that, Mount Rushmore!
Cum era zicala aia cu “baba se piaptana”?
Sa fim seriosi, foamea este o senzatie care primeaza in dauna sentimentului national. Si la Bucuresti si la Budapesta. In loc sa stam si sa judecam limpede, sa cautam solutii economice, sa facem acorduri bilaterale de comert si protejare a produselor traditionale romanesti si unguresti, astia nu au altceva mai bun de facut decat sa agite apele. Cand spun “astia” ma refer la politiceni, ca “dumnealor” nu merita sa le zic.
Kesenem Marius
Felicitari pentru articolul scris cu mult bun simt. As sublinia o remarca ce e dezaprobata deocamdata de politicienii si o parte consistenta a electoratului roman: “dacă li s-ar acorda drepturi mai multe (nu mai sunt foarte multe de bifat), inclusiv forme funcţionale de autonomie, am putea dezvolta un parteneriat social confortabil. Adică, am duce-o bine”.
Sunt de acord cu ce zici si cred ca, pe termen lung, autonomia ar conduce la detensionarea relatiilor dintre romani si maghiari. De asemenea, vad autonomia intr-un sistem mai larg de regionalizare a Romaniei, solutie politic-administrativa care, in opinia mea, ar putea reinsufleti identitatea cam anemica a romanilor care traiesc in asa-zisul “stat national unitar”. As fi propus aici un articol (Romania si identitatea ei falimentara) de la fostul meu ziar, Ziua de Cluj, in care pun accentul pe regionalizare si pe autonomie, insa, din pacate, articolul a disparut de pe net.
@doho
sunt doua situatii: 1. cand cei care revendica forme de autonomie sunt mai intelepti politic decat cei care o pot acorda (Europa de Est) si 2. cand cei care o pot acorda sunt la fel de intelepti precum cei care o revendica (Europa de Vest). in linii mari.
multam de vorbele bune!
e cum trebuie sa fie: autonomia nu o decid cei care (simt ca) au nevoie de ea. si nu ma gandesc doar la secui. ma intreb, insa, cum de nu se prind bucurestenii de utilitatea ei, ca le-ar prii. din cate stiu, au cea mai mare contributie la buget
Draga Marius,
Nici nu stiu ce frantura de idee sa comunic aici, ca din pacate nu am mai stat sa-mi adun gandurile referitoare la “tema relatiilor interetnice” in fraze coerente si inteligibile in ultima vreme. De cele mai multe ori ma simt “tocita” de Bucuresti, asimilata cand nici nu imi dau seama si atat de satula de implicatiile si explicatiile politice pe teme de relatii interetnice incat am inceput sa ocolesc sa mai deschid subiectul, decat daca e musai.
)
Felicitari pentru articol, si imi pare foarte, foarte bine sa citesc despre idei pe care le impartasesc, dar nu sunt atat de dezlanate ca ale mele
Ai vrut punct de vedere maghiar? Uite: la punctul 1, sunt intru totul de acord, dupa cum am mentionat si mai sus, mi se toceste maghiarimea, dar nu in favoarea unui ardelenism, cum a patit mama mea (pentru necunoscatori, ea este jumatate romanca, jumatate maghiara, si a trait toata viata la Targu Mures) ci in favoarea unei identitati noi, jumatate maghiare, cu inflexiuni bucurestene, pe care incerc sa mi le refulez, dar de multe ori nu reusesc. Iti dai seama de asta cand ma auzi injurand traficul in limba romana
La punctul 2, deasemenea de acord, cu mentiunea ca din cand in cand, ba politicieni romani, ba maghiari, mai incita spiritele, in diferite scopuri politice. Dar asta nu este o noutate, si nici nu ma mai mahneste, insa ce ma mahneste si ma mira este faptul ca oameni maturi continua sa inghita momeli politice. Adica de ce ma vad nevoita sa explic unui intelectual, om educat, ca declaratia lui Marko Bela, cum ca 1 Decembrie nu este pentru el o ocazie de sarbatoare dar respecta sarbatoare romanilor (nu am citat exact, scuze) nu trebuie interpretat ca jignitor. Jignitor, sau mai degraba ilar, din punctul meu de vedere, a fost cand unii (inclusiv un actual europarlamentar al Romaniei) au propus sa se poarte banderole negre cu ocazia zilei nationale. Respectiv, daca maghiarimea o sa fie incitata de indemnul (electoral) al presedintelui, de a fi mandri ca sunt si romani, i-ar supara? Nu avem suficiente probleme comune? Mai mult, mi se pare ca maghiarii sunt mai sensibili la simboluri nationale si posibilitatea pierderii lor decat romanii. Ca pe acei intelectuali romani care erau foarte jigniti de declaratiile lui Marko nu i-am vazut dansand hora de 1 Decembrie, sau ascultand imnul national, sau macar purtand tricolorul.
La punctul 3, iar sunt de acord. Putini isi mai amintesc de cum era sa fii maghiar in vremea comunismului. Si din cauza emigratiei, si mai putini inteleg. Eu intotdeauna dau exemplul meu, care desi am castigat olimpiada de limba romana faza pe judet, cu nota 10, nu mi-am primit niciodata diploma si nu am fost laudata in fata careului scolii, cum a fost colega mea Patricia, care a luat locul 3 si o nota mai mica. Cica la inspectorat nu s-a mai gasit diploma… yeah, right! Dar acum rad de chestia asta, si putini ma cred ca lucruri de acest gen te faceau sa devii de doua ori mai buna decat romanii de aceeasi categorie.
Imi inchei aici comentariul, deoarece a devenit prea lung. Dar deh, eu nu am blog, asa ca nu am unde sa ma descarc…
Zsuzsa
Zsuzsa: Bine ai venit şi mulţumesc pentru comentariu!
Zsuzsi, koszi szepen, merci de comentariu! Nu stiu ce as mai putea adauga. Poate niste chestii dulci-amare, ca aceasta:
http://www.trilulilu.ro/neotester/d8f52fa865fd47
Felicitari lui Mihnea pentru articolul original si lui Marius pentru reactie… Amandoi aveti o abordare foarte simpatica si decenta cu idei europene, din pacate foarte diferite de discursul de azi (chiar si cel mainstream) atat in .ro cat si in .hu. Traind de cativa ani in finlanda intr-un mediu mixt suedez-finlandez, vad intr-un fel cum s-ar putea stabili eventual situatia si la noi si cum se va si intampla probabil eventual cel putin la nivelul relatiilor de zi cu zi… Sa nu credeti insa ca si aici nu sint probleme. Multi finlandezi se plang ca suedezii au prea multe drepturi, acuza partidul suedezilor (gen udmr) ca nu are nici o alta programa constructiva decat sa ceara drepturi minoritatii suedeze, etc. etc. etc. Intr-adevar sint si diferente, suedezii au o influenta politica-economica mai puternica decat s-ar justifica prin numarul lor, o ramasita a istoriei cand finlanda era parte a regatului suedez. Situatia similara cred cu care ar fi pozitia sasilor in ardeal daca n-ar fi fost comunismul, etc. Suedeza se preda obligatoriu (cel putin 3 ani) in toate regiunile tarii, si in care nu se vorbeste deloc (in toata tara se vb. de 5%), si sint si examene. Ca si cum maghiara s-ar preda la noi si in Dobrugea
. Insa nu cred ca exemplul asta de ex. s-ar putea sau ar trebui aplicat… Suedeza are acest statut si datorita politicii din timpul razboiului rece cand finlanda incerca sa se distanteze de ussr, si se promova suedeza in mod constient. In acelasi timp suedeza deschide multe usi, prin simplul fapt ca e limba germanica, poti invata mai usor germana, engleza daca te obisnuiesti cu suedeza, si finlandezii profita din plin de aceasta ocazie. Interesant de notat ca in ciuda acestor privilegii numarul vorbitorilor de suedeza se diminueaza incetul cu incetul printr-un proces natural de asimilare (casatorii mixte, etc.).
No, dar nu asta am vrut sa zic, ci ceva legat de articolele voastre, anume ca totdeauna mi se intampla ca odata vorbind cu nationalisti inraiti romani sau maghiari am senzatia ca niciodata n-o sa-i pot convinge de nimic, parca vb. in fata unei usi inchise… apoi vorbind cu prieteni romani (de la facultate in cluj de ex.) cateodata venea vorba despre chestii (inter-)etnice, si de fapt ne-am dat seama ca nu prea era nimic de spus ca daca eram cu bun simt, ne gandeam cam la fel, ne respectam unul pe celalalt si ne respectam ‘limitele’. Ba chiar devine usor incomfortabil cand incepem sa insiriuim ce ne place unui la calalalt, in stilul lui Wolf din Pulp Fiction o voce in mine zice: “hey, let’s not start s..ing each others d… yet”
Foarte buna observatia lui Marius despre aceste ‘limite’ ale intelegerii reciproce. Chiar cred ca ne putem intelege si convietui intr-un mod armonios respectandu-ne, mentinand o curiozitate asupra celuilalt dar si tinand acel pas de distanta, daca vrei respectand dreptul celuilalt de a-si cultiva propriile fantezii si propriile viziuni asupra istoriei. In mod normal toata viziunea asta istorica isi va pierde semnificatia cu incetul, cel putin asta vad in Finlanda… Ma refer, evident la nivelul comunitatilor nu necesar si la nivelul persoanelor, etc.
No dar daca Mihnea tot a intrebat intr-un alt thread, sa adaug si eu generalizarile mele, adica ce admira ungurii (din ardeal) la romani… :
in primul rand o viziune mai cosmopolitana, mai universala (poate o fi din cauza limbii) o usurinta cu care romanul se adapteaza altui culturi europene, altor circumstante. Eliade, Cioran, Brancusi. Avem si noi, maghiarii personalitati culturale dar nu de acest gen care sa fie universali, in acelasi timp sa fie acceptati intr-o alta cultura (cea franceza de ex.) si sa-si pastreze si identitatea romaneasca. Maghiarii mi se par cateodata mai provinciali, mai inchisi in lumea noastra, mai ales maghiarii din Ardeal.
Atat politicienii cat si intelectualii romani mi se par mai deschisi, mai diplomatici, mai bine conectati, mai repede isi dau seama care sint fortele reale din spatele evenimentelor, maghiarii mai preocupati de forma.
Cam atat din prima, si scuze pt. greselile de limba…
Laci: Mulţumesc frumos, koszonom szepen, pentru că ne-ai explicat “modelul finlandez” şi pentru generalizările tale
Hai sa mai adaug ceva la “modelul finlandez” desi cred ca nimeni nu mai citeste threadul asta
Deci cum am zis poate la nivelul sentimentelor e foarte similara situatia cu cea a maghiarilor din romania. Unde vad eu mare diferenta e la nivelul culturii politice. In finlanda e o traditie de auto-moderare, o teama fata de orice fel de opinii extreme, o putem numi ori ipocrizie ori decenta sau bun simt. Aici opinii precum ale lui cv tudor, dar poate si ca ale lui basescu ar insemna sinucidere politica, aici sa fii ‘carismatic’ nu prea are valoare la politicieni dar nici populismul. Pana la urma cred ca diferenta e in educatie si cultura care se reduce la diferente socio-economice. Cand n-o sa fie nici la noi o mare parte a electoratului saraca si prost educata, politicienii n-o sa mai foloseasca ‘cartea maghiara’ in alegeri si lucrurile se vor normaliza. Asa sper, cel putin 
[...] De ce ar trebui Basescu sa puna “La multi ani in maghiara”: Marius, cu un articol pe blogul lui Mihnea. Vrei sa castigi timp? Acum, ai cea mai buna solutie de la BCR – 24 Banking BCR [...]