Întrebări încuietoare (VII). Acum să vă văd
(Brusc, în maşină): “Tati, eu îmi imaginez viaţa mea ca pe un film. Adică, aşa, un om spune ceva, apoi se vede celălalt, care-i răspunde, şi tot aşa, nu se termină niciodată… Tu cum îţi imaginezi viaţa ta?…” (direct în plex).
P.S. Chiar aşa: voi cum vă imaginaţi propria viaţă? Ca pe o ceapă, lumânare, poezie, ca pe o pradă, misiune, ca pe ce…?
Foto: Lucian StănescuTweet
Ca pe un film si eu… Doar ca e un film de Tarantino cu mult sange, in care te rogi sa fii tu ala care ramane in picioare pina la sfarsit
poveste cu multiplu final neasteptat in fiecare zi. oarecum deschis.
uneori e si cu fragmente din film. sau ca si vis. dar si varza se apropie ca imagine:)
(sau ceapa: mai multe foi, pana ajung la centru, te face sa plangi dar e pischatoare si dulce uneori.)
vad si simt si traiesc dar cam in 5 dimensiuni.
viatza ca o picatura. uneori chinezeasca:D
cascada insa si spirala.
viatza e ACUM dar si ATUNCI.
viatza ca batalie, un dar si o ushurare.
viatza in unu (eu), dar si in 2 (eu si tu) si 3 (noi si el) pana la infinit.
viatza ca un pom, samantza, radacini, fragilitate, crestere, uscaciune, roade.
bineintzeles ca viatza si ca lumanare si misiune;
misiune pentru ca tzi-i dat EU-l sa-l pazesti si sa il cresti, iar lumanare pentru ca sa arzi, sa te incalzesti si sa luminezi.
leti: Mă crezi că m-am gândit că tu vei fi prima la comentarii?
Alege şi tu o singură imagine, că eşti mai “rea” ca un copil 
drac: “Reservoir dogs”?
Mihnea: daaaaa, ala e
Nu m-am gandit pana acum la intrebarea asta. Cum imi imaginez eu viata?
Adica ii faceam pe altii sa planga si altii ma faceau pe mine sa plang.
Ca pe un drum pe care am datoria sa-l parcurg, si de mine depinde cum il voi parcurge, si tot de mine depinde daca la sfarsitul drumului voi avea parte de fericire sau de tristete.
Acum, desigur, la peste 30 de ani gandesc asa, insa pana nu demult viata mea era ca o ceapa
Viata e o calatorie, sau “este doar o clipa supendata intre doua vesnicii.”
[As vrea sa-mi amintesc cine spunea asa, dar am imbatranit!]
Oricit ar parea de cliseu, eu imi vad viata ca pe o carte (file din cartea vietii, carevasazica…:)), o carte in care aparent nu se intimpla mare lucru, dar de fapt se intimpla TOTUL. Un fel de “Muntele vrajit”, iar eu un Hans Castorp feminin…
Maria: Modelul “ceapă” nu se referea la plâns
, ci la faptul că tot dai foile la o parte şi se ivesc alte foi, iar miezul, poate, niciodată. Dar poate da…
Cristina: Dacă eram pe messenger, puneam emoticonul ăla care ridică dintr-o sprânceană…
Acum dupa ce mi-ai explicat, e chiar interesant modelul ceapa
O calatorie cu autobuzul luat gresit. Si nu ma pot da jos, suntem prea multi in el si ne blocam unii pe altii la usa.
A mea ca si o carte … care are pagini goale ce se umplu pe masura ce trece timpul … atat doar ca uneori sunt agini care trebuiesc sarite sau rupte … ba chiar lipite intre ele … orice doar sa nu se vada ce ii acolo … sunt unele lucruri care vreau sa le tin secret … asadar … o carte cu un lacat … sa poata fi deschisa doar cand sunt eu prezent si sa pot controla ce se citeste …
Sunt oare prea posesiv? Sau sunt timid? Haide … nu ma pot decide … e clar … indecis sunt
rascruce dupa rascruce, alegere dupa alegere. cu varsta, deciziile devin cumva mai simple, urmarile mai previzibile. importanta e bucuria tovarasiei in aceasta calatorie.
pai deja ma cunosti si stii cam la ce fel de postari reactionez mai rapid:))
o sa ma gandesc sa gasesc o singura imagine care (pentru mine) sa ilustreze cel mai bine viatza si minunatzia ei.
e greu…
Viata… ca pe o inlantuire de dupa-amieze la suete cu oameni diversi, sorbind ceaiuri parfumate si poate chiar si condimentate. Sau poate ca pe niste tablouri, cateodata alb-negru, cateodata color, in care peisajele se schimba zilnic si la fel si personajele. Sau poate ca o carte la care adaug in fiecare zi o fila noua, din paginile careia razbat aromele ceaiurilor de mai sus si din care se preling personajele mai sus amintite
dupa o pauza de gandire, mi.a venit in minte imaginea urmatoare: o sala de concerte cu orchestrantii pe scena. si publicul in sala.
eu (sau tu) si ei suntem introdusi pe rand in scena asta unde fiecare ne trezim cu un instrument in mana, incercand sa descifram partitura din fatza ochilor, fiecare e protagonist, in micul sau marele lui, niciun instrument nu e in plus.
suntem nascuti sa cantam, dar invatzam pe masura ce ne chinuim in lumina reflectoarelor, cine este mai pasionat sau mai curajos si mai atent se decurca mai bine.
Unii abandoneaza piesa la sfarsitul reprizei, altii sunt trasi afara desi ar mai vrea sa mai stea pe scena, unii adorm pe scaune de le cade instrumentul din mana, unii se dau mai importantzi si mai trag cate un falset, altii se agita prea mult iar apoi se obosesc, cad jos si sunt inlocuitzi, unii se satura si abandoneaza scena provocand cate un gap si shoc in randul celorlalti, altul se strofoaca de numa-numa si pan la urma ii iese ceva, unii par favorizati de dirijor si aclamati de public, altii incearca sa mentzina ritmul general, sa ii tina in frau pe ceilalti si sunt catalogati fie antipatici, fie vizionari etc, poti “fantastica” atat cat vrei de aici incolo.
La un moment dat iti dai seama ca desi fiecare canta piesa lui din partitura lui personala, vacarmul si haosul par sa aiba o armonie a ei.
De altfel universul (de la infinitul mare la cel mic) pare sa fie sustzinut si generat prin vibratzia unor coarde (profan spus), a se vedea M-theory si the superstring theory.
Si mitul genezei lui Tolkien, din “Silmarillon” spune ca lumea s.a nascut din muzica zeilor.
Eu cred ca muzica si matematica pot fi de mare ajutor in intelegerea lucrurilor.
Rugăciune, smerenie, cruce, cer, bucurie sau, altfel spus, datorie pe orizontală, bucurie, dar pe verticală.