Elogiu corecturii. Şi o chemare la luptă
Pe la finele liceului, influenţat de pasiunea pentru viaţa lui Eminescu şi de lecturile din Eliade, visam şi eu, romantic, să am o mansardă şi să fiu corector. Prima jumătate a acestui vis n-am realizat-o (încă, sper), dar pe cea de-a doua mi-am îndeplinit-o din plin. Ani de zile, prin mâna mea au trecut şi s-au oprit, pentru editare, textele tuturor colegilor mei de redacţie. Cine a lucrat cu mine ştie că, din acest punct de vedere, al “curăţeniei” articolelor, sunt un tipicar perfecţionist şi enervant 
.
Boala e grea, căci ajunge să te supere lipsa virgulelor din subtitrarea vreunui film, citeşti cărţile (şi) cu ochi de cenzor stilistico-ortografic şi îţi zbârnâie iritant dezacordurile sau frazele lăsate neterminate de vreo vedetă tv. De aceea zic că munca de corector, această Cenuşăreasă a redacţiilor, este pe cât de dispreţuită şi ignorată, pe atât de necesară şi aducătoare de prestigiu, dacă e făcută de profesionişti.
Ehei, câţi scriitori şi editorialişti cu faimă nu sunt salvaţi de neştiutele doamne şi domnişoare de la corectură… Ele – de obicei, e vorba de ele, de aceea îi discriminez pe domni – îi fac pe autori să pară impecabili cunoscători ai limbii române, ele le dibuie (dibuiesc? ) nonsensurile şi ideile neduse până la capăt, ele le repară neologismele scrise după ureche şi le scot deseori ciotul dintre subiect şi predicat.
Şi-atunci cum să nu mă întristez citind că un mare grup de presă renunţă total la corectori, “dar nu ca măsură de criză, ci pentru că aşa e trendul mondial?” Cum se poate aşa ceva? Cine va mai asigura puţina relaxare a redactorilor grăbiţi, care ştiu că textele lor “oricum mai trec pe la corectură”? Cu cine vom mai pune pariuri privind o formă de plural ce pare nefirească? Cum va supravieţui o redacţie fără furnicile care ascund, numai ele ştiu unde, câte puţin din incompetenţa fiecăruia dintre noi? Cine va mai sta peste program să dezinfecteze poliloghiile eseiştilor grafomani sau să liniştească un publisher hăituit de un deadline care “calcă totul în picioare”?
Dragile mele corectoare şi dragi corectori, există o soluţie. Citiţi “Istoria asediului Lisabonei”, de Saramago. Personajul principal e un corector. Anonim, singuratic, la fel ca voi, care se întreabă ce-a făcut cu viaţa lui acoperită de rânduri, prea multe rânduri inutile. La fel cum vă întrebaţi şi voi. În acest roman zace soluţia problemei voastre. Puteţi bloca acest “trend mondial” foarte simplu, cât încă mai sunteţi lăsaţi să vă faceţi meseria, cât încă vă mai vin textele tuturor. Citiţi şi vorbim după. Ok? Hai, că nu ne lăsăm noi aşa, cu una, cu două…Tweet
Este o aberatie acest trend.
Poate ca in Vest se renunta la corectori pentru ca se incred in propriii (:D) jurnalisti care scriu bine in limbi ce sunt mai putin problematice din punct de vedere gramatical si ortografic.
Primul impuls a fost sa zic “cu atat mai bine, asa se va vedea cine stie sa scrie si cine nu”.
Riscul este insa acela sa se generalizeze o scriitura de nivel jos, un asha-zis stil de baza, care sa fie mai eficient pentru cititorul de rand.
Cea mai probabila consecinta insa ar fi saracirea limbajului si relativizarea limbii.
Treaba lor.
Asa ma enerveaza sa aflu de asemenea masuri.
mai grav leti
o sa vezi o tona de greseli in paginile publicatiilor. te asigur
absenta unui corector adica a unui FILTRU, un om detasat, rece, exact se va solda cu un dezastru. vorbesc din proprie experienta.
in toata presa din romania, daca iei ziarele la puricat pe 1 saptamana o sa vezi o tona de greseli din multe motive, dar mai ales graba asta nebuna de a da stirea sau a da pagina ca expira deadline-ul.
dupa aia vine faza cu scriitura fiecarui semnatar de articol.
Corectorul e un filtru care NU trebuie eliminat, in mod categoric
Nu confunda editorul cu corectorul…
C.:
Mihnea, mai intai sunt dator cu o mica erata: am vrut sa scriu pe blog ca renunta aproape total la corectori (de altfel am si scris ca au ramas vreo doua persoane la corectura). Am facut corectura necesara abia dupa ce ti-am citit textul.
Desigur, asta nu schimba datele problemei, ideea e ca Adevarul Holding renunta, practic, la corectura — din cate inteleg, se va face corectura doar pe titluri, lead-uri, fotoexplicatii.
Imi permit, totusi, sa nu fiu de acord cu tine si o sa incerc sa explic si aici si pe jurnalismonline.ro de ce.
In primul rand, sunt de aceeasi parere cu tine: corectura e o parte vitala a procesului jurnalistic. Si eu microbul despre care povestesti tu in aceasta insemnare, si eu sunt un fanatic al virgulelor si cuvintelor potrivite. Apoi, trebuie sa precizez ca nu intentionez sa minimalizez cu nimic rolul corectorilor de meserie. Am lucrat, ca jurnalist, cu corectori extraordinari, foarte bine pregatiti, care nu o data m-au ajutat sa gasesc o cale mai buna de a exprima o idee, o notiune etc. Am un respect enorm pentru ei si ii admir (de fapt, LE admir, pentru ca, din motive care imi scapa, e o breasla populata aproape in intregime de femei).
Acestea fiind zise, exista, totusi, doua motive pentru care corectorul de tip clasic din presa tinde sa dispara.
Unul este, desigur, economic. Atunci cand trebuie sa reduci costurile si sa eficientizezi productia de continut, tai departamentele care creeaza redundanta in fluxul de lucru.
Al doilea motiv are de a face cu redundanta si cu rolul editorului. Spun ca rolul corectorului este, cel putin teoretic, redundant, pentru ca un corector face ceea ce trebuie oricum sa faca si editorul, insa doar partial. Corectorul de tip clasic are grija ca textul sa fie curat din punct de vedere gramatical si stilistic. Editorul are grija ca textul sa fie curat din toate punctele de vedere: sa contina informatie completa, prezentata corect, sa respecte regulile jurnalistice, dar si pe cele gramaticale, stilistice, ortografice etc.
La ziarele moderne, corectorul, ca se numeste copy editor (adica revizor de text, deci corector) sau altcumva, este jurnalist. Si priveste textul nu doar din prisma gramaticii.
Sigur, este in detrimentul ziarului, al autorului articolului si, in primul rand, al cititorului atunci cand renuntarea la Corectura, asa cum era ea gandita in redactiile traditionale, inseamna mai putine filtre pe text sau chiar renuntarea in totalitate la revizuirea articolului. Reproiectarea fluxului de lucru nu trebuie sa insemne ca textul inceteaza sa treaca prin doua sau trei filtre inainte de publicare. Din pacate, lucrul asta se intampla, totusi, atat la noi, cat si in tari cu traditie in jurnalismul de calitate, iar rezultatul este ca incepem sa vedem mai multe texte neglijente.
La noi, problemele pe care le-am remarcat tin de faptul ca multi editori fie nu au cunostintele de limba necesare, fie nu au timpul necesar sa faca si munca de corectura pe text. Din pacate, arta si tehnica editarii sunt straine de multi dintre sefii de sectie; in destule cazuri, editorii nu numai ca nu corecteaza textele din punct de vedere gramatical, dar nici macar nu discuta cu reporterul despre abordare si documentare si nu fac corectiile si recomandarile necesare ca textul sa fie corect din punct de vedere jurnalistic.
Am trei concluzii:
1. Renuntarea la corectorii clasici, daca se produce, ar trebui sa aiba loc in conditiile in care corectarea textului din punct de vedere gramatical si stilistic ramane o parte esentiala (si temeinic facuta) in procesul de editare.
2. Un lucru pe care trebuie sa-l inteleaga institutiile de presa este ca nu poti face eficientizare si reforma in procesul de productie a stirilor fara training temeinic. Din pacate, cantitatea de sudoare pe care o consuma un editor sau un corector, in medie, pe un text predat de reporter este mult mai mare, in presa romana, decat ar trebui sa fie. Mult prea des, articolele sunt scrise prost si nu ma refer doar la greseli de limba si de punctuatie (care sunt mai multe decat ar putea crede unii), ci la erori de documentare si scriitura jurnalistica, pentru ca oamenii nu stapanesc abc-ul meseriei. Training-ul este, asadar, obligatoriu, mai ales daca ne gandim si la faptul ca presa trece acum printr-un proces de transformare care presupune noi tehnici si tehnologii, noi abilitati si deprinderi.
3. Asa cum sugerezi si tu, Mihnea, nu este sfarsitul lumii pentru corectori. Solutia, dupa parerea mea, este ca acestia sa-si asume un rol mai amplu. Sa faca editare de text, nu doar corectura. Sa se considere jurnalisti. De altfel, multi dintre ei au simt jurnalistic, experienta si obisnuinta de lucru pe text pe care multi dintre colegii din redactie nu le poseda. Cunosc, de altfel, destui jurnalisti excelenti care au inceput la corectura. Nimic nu ii impiedica pe cei care fac acum parte dintr-o sectie de Corectura si isi simt pozitia amenintata sa isi ofere cunostintele si abilitatile, de acum incolo, in calitate de ziaristi. Si, in acest sens, sa nu se dea inapoi sa invete si sa deprinda lucruri noi.
Scuze pentru mesajul lung. Vad ca m-am lasat prins de subiect, cred ca o sa dau pur si simplu copy/paste de aici pe blogul meu
Nu te poţi pune cu trendul m-ai ales cînd e mondial.
am fost uimita cand am citit si eu azi noapte minunatia asta. am auzit si prin alte parti, despre inlocuirea oamenilor cu programe pe computer care fac corectura. e absolut ridicol. cum ar fi sa traduci carti cu google translator?
@ Andreea: Nu e vorba ca nu se mai face corectura, ci ca se face altfel. Desigur, nu cu programe de calculator, dar cu ajutorul acestora atunci cand e vorba de revizuirea textelor. Insa si pe hartie, pentru ca, asa cum o sa-ti spuna orice revizor cu experienta, sunt anumite lucruri care nu pot sa-ti sara in ochi decat pe hartie. Si, asa cum spun cei care au imbatranit dand viza pe texte, daca e sa ramana o nenorocire in pagina, ramane si cu zece perechi de ochi si e cat se poate de grava
.
cum ar fi sa traduci carti cu google translator? (Andreea)
azi maine!
Cand m-am angajat la Curierul National, acum opt ani si jumatate, m-am dus initial pentru un post la corectura, insa in aceeasi zi am ajuns redactor. Acum sunt editor
Bradutz,
“sunt anumite lucruri care nu pot sa-ti sara in ochi decat pe hartie”
Nenorocirea este ca hartia a devenit (sau tinde sa … ) ceva desuet.
Tentant subiect ai scos la iveala si o sa incerc sa fiu lapidara (in speranta ca nu se vor gasi prea multe pietre de aruncat in mine). Subiectiva nu am cum sa nu fiu, aflandu-ma in postura unei astfel de “cenusarese”. Si-mi dau seama ca as avea cam multe de spus si as putea sa le prezint intr-o forma care poate ar avea nevoie de o editare de la un redactor “eficient”, care sa imi spuna fa cum crezi tu ca suna mai bine. Fraza pe care o aud destul de des. Si care este destul de mult pusa in practica, asta si in functie de fiecare autor si cat de mult suporta o interventie venita din afara sistemului sau. Pentru ca asta a fost o explicatie primita candva la intrebarea de ce este vazuta corectura atat de rau. Poate pentru ca oamenii nu suporta prea bine sa le arate cineva ca au gresit.
. Din pacate nu e titlul mentionat de tine, dar il trec in panoplia cartilor de achizitinat 
. Asa cum am descoperit multe altele prin intermediul blogului tau, asa ca nu pot decat sa iti multumesc ca imi desenezi noi forme culturale la orizont.
Cineva s-a exprimat foarte bine mai sus ca corectorul este un filtru in plus pe langa ceilalti ochi care citesc textul pana sa ajunga in pagina. Iar renuntarea la unul dintre aceste filtre mie imi suna a incompetenta si lipsa de respect pentru cititori si limba romana. Pentru ca eu de cate ori observ cate o greseala (sau mai multe) in carti, la televizor sau in vreun ziar ma gandesc ca cineva nu si-a facut treaba asa cum trebuie, iar eu platesc un produs cu multe defecte (din punctul meu de vedere). Iar presa, prin faptul ca este (mai) accesibila, ar trebui sa isi ia in serios rolul de a si educa oamenii. O sa aud niste voci care sa imi spuna ca tabloidizarea care a cuprins presa nu se impaca prea bine cu a face educatie, mai ales pe parte de gramatica si stil. Posibil. Dar ma gandesc ca acolo unde inca se mai pot citi texte si despre altceva decat despre dive, staruri porno si obiceiurile lor culinare, atunci macar acolo sa se faca ceva. Iar Adevarul parca il vedeam printre acele ziare unde se putea (incerca) sa se faca asa ceva.
Intr-adevar, nu ar fi sfarsitul lumii daca s-ar renunta la corectura. “Corect” spus. Pot oricand sa imi asum un rol mai amplu, iar cunostintele si abilitatile mele, pe care le folosesc in prezent, sa fie imbracate in poleiala frumoasa de editor. As fi vrut sa zic mai multe pe tema asta, a evolutiei dintr-un corector in editor, dar avand in vedere ca nu am intrebat niciodata daca as fi acceptata sa fac aceasta tranzitie, nu pot sa comentez mai mult.
Zambesc usor amar pentru ca mi-a spus cineva ca nu stiu sa ma “vand”. Cineva care a observat ca nu i-am scos doar virgulele dintre subiect si predicat. Si care mi-a spus ca da, din pacate la noi in tara aceasta meserie, citez, “frumoasa si pe cale de disparitie”, este mai mult decat subevaluata, din toate punctele de vedere. Pentru ca in strainatate (nu mai tin minte de ce tara mi-a spus), un corector (bun, a subliniat persoana), din lucrul la o enciclopedie, de exemplu, poate trai linistit cateva luni.
Si sa inchei cu Saramago, din care am primit azi un exemplar cadou
Si eu sunt pentru corectori. Pentru ca pierd ceva timp, dupa ce scriu articolul, sa ma asigur ca n-am scapat vreo litera sau vreo virgula. Asa ca textul meu e in aproape toate cazurile “curat”.
Insa textul ajunge la corectura.
Si ma trezesc in print cu tot felul de gogomanii. Nume care incep in mod miraculos cu litera mica, cate un cuvant scos care anihileaza logica enuntului si fel de fel de grozavii.
Asa ca… ce pot zice? Prefer sa fiu tras de urechi pentru greselile mele.
e vorba despre vreo 2 corectori ramasi pe tot trustul, nu? Adica Dilema Veche, Dilematica, Adevarul, Adevarul literterar&artistic, Forbes, etc… ?
sa lupti cu trendul e o batalie pierduta din start. as putea lupta cu trendul daca eu as fi propriul meu sef, dar cum sa lupt cu trendul daca in calitate de corector de ziar/revista/carte nu pot fi propriul meu sef, nu sunt eu cel care sa am putere de decizie? aici este vorba de a lupta cu cel care ma conduce si care e de acord cu trendul. si, bineinteles, nu e de acord cu mine care imi vad interesul. din pacate nu e asa usor sa treci de la corectura la un nivel superior. la o editura de carte, tranzitia asta se face firesc, insa in cazul ziarelor, nici pe departe. sau poate nu am avut eu norocul sa nimeresc intr-o redactie unde corectorii sa nu fie vazuti ca niste “cenusarese”, cum spune ela, si unde sa li se dea o sansa.
Hmmm… Nu ar fi rau sa vada lumea ce moroni fac morala prin ziare. Si nu ma refer la reporterii de teren care pot fi eficienti si fara acest skill “gramatical” si pentru care corectorul si editorul sunt bineveniti. Ma refer la “jurnalistii” (fie ei si reporteri) care trec de functia lor informativa in cea “formatoare” si, deci, formeaza de zor de la latimea vocabularului de baza al limbii…
Cat despre rolul corectorului si selectia personalului, la ziare e ok, se mai uita cineva peste texte, sau, macar, cel care le-a scris are timp (daca si vrea) sa se mai uite odata peste ele. Dar ce te faci la televiziuni, in special la televiziunile de stiri unde continutul e format in mare parte din emisiuni in direct, fara “prompter” (adica un text prestabilit, vazut si re-vazut)? Campioni la gafe (nefortate) / ora de direct mi se par, de departe, cei de la Realitatea…
*Am subliniat erori nefortate tocmai pentru ca inteleg foarte bine presiunea unei emisiuni extinse, in direct, in care – de multe ori – tema si invitatul apar pe nepregatite. E vorba insa de cazurile in care jurnalistul respectiv se transforma din moderator in participant la discutie, cand, in lipsa unui filtru educational evident si a unui coordonator eficient in casca, incepe sa puna intrebari sau sa faca remarci idioate si (cel mai enervant) cand isi intrerupe interlocutorii cu ceva banalitate, sau schimba subiectul, pe cand acesta este pe cale sa spuna ceva foarte interesant.
Buna ziua. Sunt Adrian Halpert, directorul editorial al grupului Adevarul Holding, si vreau sa va spun ca bateti campii cu gratie. Toata aceasta dezbatere a unor oameni care – se vede treaba – au mult timp de pierdut porneste de la o informatie falsa. Adevarul Holding n-a renuntat “total” la corectura, ci doar la patru posturi de corector. Sistemul, e adevarat, s-a schimbat. Corectorii au responsabilitatea integrala a titlurilor, subtitlurilor, explicatiilor foto, coloncifrului, colontitlului si, in general, a tuturor acestor elemente. Textele sunt responsabilitatea in primul rand a celor care le scriu, redactorii, care, evident, trebuie sa le scrie corect si sa si le reciteasca, apoi a editorilor, care le pun in pagina. Corectorii mai au responsabilitatea textelor pe asa-numitele “pagini rapide”, deci acele pagini care se predau in ultima transa inainte de trimiterea la tipografie. La Adevarul + Adevarul de seara sunt 5 corectori, la Click – 3, iar la alte publicatii ale grupului cate unul sau doi in functie de dificultatea produsului. Asadar, tot ceea ce ati discutat pana acum nu are o baza reala.
Adrian Halpert: Bine aţi venit pe blogul meu şi vă rog să nu mai fiţi atât de încrâncenat, că nu e cazul. Mă bucur că informaţia respectivă era greşită, însă ceea ce n-aţi înţeles dumneavoastră era că eu am scris pur şi simplu un text dedicat corectorilor, indiferent de trust şi de redacţii, iar acela a fost doar pretextul. Nu mă interesează deciziile strategice sau de personal de la Adevărul Holding, iar faptul că aţi intervenit arată că timpul pe care l-am petrecut pentru acea postare n-a fost tocmai “pierdut”
Succes!
Mihnea, domnul Halpert a trimis acelasi mesaj si pe blogul meu si i-am multumit pentru precizari. De altfel, acestea confirma faptul ca informatia nu era gresita: Adevarul Holding renunta, practic, la corectura pe texte si pastreaza o echipa mica de corectori la cele trei ziare mari, Adevarul, Adevarul de seara si Click.
De altfel, la fel ca aceasta insemnare a ta, textul de pe blogul meu la care a raspuns domnul Halpert se refera la corectori in general, nu la cei de la Adevarul. In lumea mondiala a presei exista aceasta tendinta, de renuntare la anumite departamente, si nu e vorba doar de corectura. La multe ziare se renunta la DTP. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca numarul de locuri disponibile pentru jurnalisti in redactie se imputineaza in toata lumea (nu si la Adevarul
) si ca ziaristii trebuie sa se adapteze la schimbari, invatand si facand lucruri noi. Mie, unuia, imi place sa-mi pierd timpul discutand despre aceste lucruri.
[...] Visul victoriei si viitorul valorii, Anonimul credibil si caderea in dizgratie a reginei presei, Elogiu corecturii. Si o chemare la lupta, Despre jurnalistul care-si imagineaza ca pe blog e un alter-ego, Dincolo de [...]
Am o întrebare legată de editarea de carte, la care sper să-mi răspundeţi.
Există pentru editorii români un manual de stil aşa cum e The Chicago Manual of Style pentru americani? Vreau să ştiu dacă există o carte care să specifice cum se face o bibliografie, un index, când se folosesc numerale pentru un număr şi când nu, şi multe altele.
Şi mi-am dat seama că mai am o întrebare.
Care ar fi calea de urmat pentru cineva care vrea să facă editare sau corectură de carte?
Mulţumesc.