Năclăirea minţii şi statuia din faţa redacţiei

“Au fost luni şi luni, aproape un an, în care cred că nu am scris un rând măcar şi nici nu am vrut să-l scriu. Pur şi simplu a fost un an în care m-am curăţat de toată acea zgură adunată în mintea mea în 10 ani de gazetărie în care, mai ales dacă lucrezi pe domeniul politic, pur şi simplu ţi se năclăieşte mintea. Devii ca un mecanic auto dupa o zi de muncă, cu mâinile pline de ulei şi rugină. Cred că aşa ceva păţeşte creierul omului.

Şi cum v-aţi curăţat de zgură?

Nu am deschis niciun ziar, nu m-am uitat şi nu am ascultat niciun jurnal de ştiri vreme de doi ani. Pur şi simplu m-am decuplat absolut total şi am făcut lucruri dintre cele mai simple şi copilăreşti. Am mai povestit asta: a fost un an de zile în care m-am plimbat pe munte, am jucat fotbal, am cules ciuperci, am plantat pomi şi i-am îngrijit. Am făcut cele mai nevinovate şi plăcute lucruri posibile. Până când am simţit că mintea mea reîncepe să funcţioneze în sensul ăla literar, în care funcţiona şi când eram puşti.”

Am reprodus un fragment din interviul pe care scriitorul Filip Florian i l-a acordat lui Vlad Mixich pentru Hotnews. Filip Florian este autorul romanului “Zilele regelui”, despre care cred că e cea mai tandră carte a literaturii române. Însă nu pentru a vorbi despre acest roman am reprodus fragmentul de mai sus, ci pentru că el reprezintă un foarte bun punct de plecare într-o discuţie privind visurile de evadare ale multor ziarişti.

Am trăit şi eu acest sentiment, în care “năclăirea” aceea de zi cu zi te determină, inevitabil, să fantazezi tot mai des la un alter ego care face joncţiunea dintre visurile adolescenţei şi nevoia de a fi apreciat inerentă maturităţii. Există o sumedenie de ziarişti în această situaţie, care-şi repetă obsesiv “nu ăsta e locul meu” şi “nu aici sunt talanţii mei”, care se imaginează eliberându-se şi, apoi, scriindu-şi cărţile nescrise, rostindu-şi discursurile nerostite sau uimindu-şi clienţii cu strategiile tăinuite ani de zile, călătorind prin insule cu comori, ridicându-şi case intime şi stând pe terase cu prietenii neglijaţi.

Şi e firesc să fie aşa. Presa, mai ales cea cotidiană, te stoarce de iluzii, de energie, de tine însuţi şi, în plus, precum zice o vorbă celebră în redacţii, nimeni nu-ţi ridică o statuie la intrare. Astfel că, dacă ai puterea de a te rupe definitiv, fiind convins, dar absolut convins, că altul ţi-e drumul, fă-o. Pleacă. Ieşi.

Dar dacă ai mai încercat să te desprinzi sau dacă, în concediu, după o săptămână sau două de pauză, îţi ard degetele, mănânci ştiri unse pe ziare şi realitatea aceea normală ţi se pare obraznic de plictisitoare, atunci nu-ţi mai fă iluzii. Lasă bovarismele şi du-te fericit la redacţie. Acolo ţi-e locul.

Sursa foto: Lucian StănescuTweet

Acest articol a fost publicat in data de Thursday, April 23rd, 2009 la ora 1:56 pm si se gaseste in categoria Cărţi, Idei, Presa. Puteti urmari raspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 feed.