“Plopii din Berlin”: secretul întemeietor al unei familii risipite ÅŸi regăsite

Uneori, e bine să scrii despre o carte imediat după ce ai citit ultima frază şi ai pus palma peste coperta a patra. În acele momente când priveşti în gol, când te întrebi dacă s-a sfârşit la timp sau mai lipseşte ceva şi când, chiar de eşti convins că a meritat, te năpădeşte regretul. Doar dacă te apuci atunci de scris poţi capta aburul care părăseşte subtil paginile reîntregite. Căci orice carte pe care o termini e o carte care mai moare o dată, din cauza ta, dar care, datorită ţie, se transformă în altceva. Şi aşa-ţi rămâne.

FraÅ£ii Tor, Margido ÅŸi Erlend nu s-au mai văzut, toÅ£i trei, de douăzeci de ani. Cel mare îşi neagă singurătatea dedicându-se porcilor (da, porcilor!) din propria fermă, mijlociul e un cioclu pe a cărui seriozitate rece se reazemă durerea familiilor îndoliate, iar mezinul – vorba vine, căci are 40 de ani – trăieÅŸte la Copenhaga ÅŸi nu mai vrea să ÅŸtie de Norvegia natală ÅŸi de familia care l-a repudiat pentru că e homosexual. Primii doi sunt complet neiubiÅ£i ÅŸi se ascund în munca lor ca după un scut al nefericirii. Al treilea se răsfaţă într-o lume aseptică: e decorator de vitrine, colecÅ£ionează figurine din cristale Swarovski ÅŸi se aplaudă pe sine la gândul că i-a comandat iubitului său o manta ca-n Matrix.

Åži vine, cum altfel, magnetul cel tragic – un atac cerebral al bătrânei ÅŸi dominatoarei lor mame – care-i strânge acasă, în preajma Crăciunului, pe cei trei bărbaÅ£i ÅŸi pe fiica celui mai mare, Torunn, ruptă ÅŸi ea de familia tatălui. Ciocnirile sunt surde, punÅ£ile afective nu există, iar limbajul comun nu poate fi învăţat peste noapte.

Cu o excepţie. Cei doi venetici, unchiul Erlend din Copenhaga şi nepoata Torunn din Oslo, comunică din prima clipă, se înţeleg şi (re)devin rude apropiate în câteva ore. Şi când două zale se unesc, atunci şi lanţul e posibil. Trecutul poate fi sublimat, ferestrele deschise elimină duhoarea însingurării, iar jegul gros e victima sigură a soluţiei de curăţat.

Deşi marcată de imaginea mamei rămase nemişcate pe un pat de spital, reuniunea miroase proaspăt, a friptură crocantă şi a lichior bun. Limbile se dezleagă, Ajunul Crăciunului predispune la înţelegere şi, în această atmosferă cu şansă, bătrânul tată, o umbră dispreţuită a casei, trage faţa de masă de sub vieţile tuturor spunându-le secretul familiei lor distruse. Un secret întemeietor şi aproape imposibil de asimilat.

Gata. Nu-i aşa că era mai bine să fi scris imediat după ce am pus palma peste ultima copertă a cărţii? Şi nu acum, când au trecut câteva zile?Tweet

Acest articol a fost publicat in data de Saturday, April 25th, 2009 la ora 7:47 pm si se gaseste in categoria Cărţi. Puteti urmari raspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 feed.