Povedia (un text nepublicat despre mai mult ca perfectul)
Nu mai fuseserăm niciodată doar noi trei să bem. Să bem, acesta era pretextul, stimulentul, dezlegătorul de limbi, invizibilul partener care-ţi dă ghes să fii tu însuţi, să lepezi masca şi să-ţi încredinţezi soarta, pentru o seară, în mâinile prietenilor.
Iar soarta făcuse ca prima noastră întâlnire să se fi petrecut demult. De dragul aniversărilor, să credem că în acea seară se împlineau zece ani. Lângă mine era poetul, care mereu îţi dă impresia că n-a înţeles nimic, că lucrurile curg pe lângă el ca şi cum ar fi ba o stană de piatră, ba un zeu ce nu trebuie supărat nici cu o răsuflare, şi el se lăsa purtat de curgerea aceea, plesnindu-te cu o replică uluitoare când te credeai mai stăpân pe situaţie. Şi nu ştiam niciodată: o fi pentru că e o stană de piatră şi vede trecerea lucrurilor, o fi un zeu care te-a lăsat să răsufli…
Cert e că barba lui părea cioplită de vânt, iar versurile, pe care nu le spunea decât după primul prag al beţiei, numai pământene nu erau. Mă uitam la el, cum stătea pe băncuţa de lemn din stânga mea, şi-mi venea să-i sparg lentilele groase; mă înşelase încă o dată cu aparenţa lui de ins neajutorat. Recita din sine ca un actor versat, dându-le cu tifla tuturor înaintaşilor săi cu poză în manuale. Apăsa pe cuvinte ca pe nişte catapulte, ochii lui, altfel neştiuţi, scăpărau în dosul ochelarilor, iar noi ne îndrăgosteam de femeia din poem de fiecare dată când el o strângea între riduri, pe fruntea înălţată a uimire.
Noi, adică eu şi dramaturgul, îi spuneam din nou – “Eşti genial, poete!”, şi iar ne aminteam întâmplarea aceea misterioasă din pădure când, după ce băuserăm vin din bidon şi cântaserăm la lună un cântec popular, ne recitase pentru prima dată. Poate noaptea înaltă, poate vinul pe care-l beam ca pe un sfârşit de izvor, poate pentru că nimeni nu îndrăznise să spere la atâta fericire de la o simplă ieşire la iarbă verde, poate, nu-i aşa, toate la un loc făcuseră din poemul său un fel de răzbunare a noastră, pământeană, pe trufia cerului mov. Toată setea de a trăi, tot dorul de femeile care plecaseră prea devreme obosite de violenţa alcoolului, tot urletul neînţeles clocotiseră atunci.
Dar numai dramaturgul avusese curajul să le elibereze. Fugise în pădure ca un lup solitar, aducându-ne brusc înapoi, în simpla condiţie de prieteni îngrijoraţi. Ne luaserăm după el şi îl strigam din când în când, la început crezând că glumeşte, apoi din ce în ce mai panicaţi, iar el apărea uneori în bătaia lunii – “N-aţi înţeles nimic!”, răcnea – ca să dispară din nou printre copaci ca după nişte porţi tainice.
Ne temuserăm toţi atunci, dar acum, stând în triunghi pe băncuţele de lemn, puteam râde de acea noapte ireală. Dramaturgul plecase între timp în altă ţară, unde urma o altă carieră. De fapt, întoarcerea lui acasă, pentru câteva zile, era motivul pentru care beam împreună, toţi trei. Şi beam inconştient, ca şi cum dusul halbei la gură devenise un fel de scărpinat. Te scarpini şi în secunda următoare redevii liber. Nu mai exista omul care bea, doar întâlnirea prin cuvânt. Şi cuvântul fiecăruia găsea, pentru prima dată, două uşi deschise deodată. Învăţam să şi ascultăm, chiar dacă poetul părea că realitatea îl lasă rece, iar dramaturgul nu contenea cu apelul său la fuga în pădure, la “obligaţia”, chiar, de a-ţi lăsa uneori prietenii să strige după tine în timp ce tu te faci nevăzut ca să ţi se ştie, o vreme, doar urletul.
Eu, ca de obicei, eram cel care înţelegea şi frustrările poetului, silit să-şi câştige pâinea îndreptând inepţiile altora, de parcă aşa ceva se mai poate îndrepta, dar şi revoltele înflăcărate ale dramaturgului, care nu mai lăsa pe nimeni să se aşeze la masa noastră pentru că ştia cu precizie când se trăieşte şi când nu.
Iar în seara aceea se trăia. Trăiam şi eu, simţeam cum ideile mi se întrupează, aveam chiar imaginea fizică a desprinderii lor. Punctam aluziile dramaturgului ca să le înţeleagă poetul, iar el râdea de mine, ba se mai şi supăra, neştiind că mie tot aşa îmi apărea, ca o stană de piatră sau ca un zeu departe de lucruri. Şi eu pretindeam în continuare că-l învăţ să nu se mai mintă, că prostia nu are niciodată rimă, că poezia nu e reţetă culinară, să poată fi explicată, atâtea ouă, atâta drojdie, iar el, nervos, jignit, mai trăgea sfârâitor din ţigara fără filtru şi-mi arunca: “Tu mie-mi spui?”.
Şi le spuneam – când ne-am trezit cu toţii în parc, ploua, dar numai până deasupra capetelor noastre şi împrejurul băncii pe care ne urcasem cu picioarele -, le spuneam că şi eu visez, că şi eu urlu, dar nu ştie nimeni, pentru că n-aş vrea să-mi pun visele în versuri, nici urletele în scenă, sau aş vrea, dar nu aşa – “Atunci cum?”, venea firesc întrebarea -, până la urmă eu devenisem problema lor, that’s what friends are for, şi nici măcar nu ne mai puteam îmbăta, căci ploaia răcorea totul pe o rază de toate vieţile noastre.
Şi m-au făcut să le spun şi visul acela numai al meu, visul din copilărie, de când dirijam simfonia a cincea în camera mea până m-au văzut copiii de afară – câtă ruşine, nu lăsasem jaluzelele până jos – nu, nu să fiu dirijor, altceva… “Dar voi vi le-aţi împlinit pe ale voastre?”, căutasem o ieşire. Era clar, eram în corzi, toată viaţa fugisem de momentul acela, dar fugisem în cerc, sperând să-l regăsesc. Şi momentul venise, ploua verde, nu mai era nimeni în tot parcul, bineînţeles, şi-atunci, fericiţi, am început să vorbim despre o femeie.Tweet
felicitari pentru poveste! cred ca ar trebui sa scrii mai mult. si nu comentarii despre politicul mizerabil de la noi sau despre romanismele tipice… ci sa scrii. numai bine.
Imi place cum ai crosetat literele.
Anca: Mulţumesc.
Foarte frumos. Îmi place ca ai scris aşa cum zice şi Anca altceva decât “politicul mizierabil”. Te admir(sau vă admir? ştiu că vorbeşte un blogger către un alt blogger, dar parcă e respectul ăla ce mă ia cu pronume de politeţe) pentru analizele foarte bune de pe blog, dar un text ca ăsta îţi intră la suflet.
E primul text de pe acest blog pe care l-am citit de două ori. Înainte să mă gândesc dacă să-l mai citesc odată, vă mai spun: foarte frumos!
Fumi: Cunoşti personajele?
:)
ZuZu: Pentru că eşti unul dintre primii cititori ai blogului meu, “cititor-fondator”
, ne tutuim încă de atunci, de la început. Ok?
(Dramaturgul numai crede ca nu urmeaza o alta cariera)
Frumos text.
Viatza sau literatura ? Uneori viatza insasi este literatura.
PS : fetele tale vor citi acest text candva cu mare placere !
Ok
Şamanu: Frumos PS-ul
Mi-a cazut extraordinar de bine textul tau. Mi-a adus aminte de studentia mea, de nesfarsitele betii din Pescarul, Primavara sau Boema (trist e ca nici unul din aceste regine ale boemei clujene nu mai exista), cu nesfarsite dezbateri de idei cu colegii, cu unii profesori (chiar, oara acum se mai poarta astfel de discipolate bahice?), cu acea pofta nestavilita de a ne instrui si implica in viata publica, cu saracia lucie in care ne duceam studentia etc. Cum eram fascinat de discutiile din Pescarul la un vin de Tarnave cu profesorul meu favorit, Mircea Balais (Dumnezeu sa-l ierte! – desi era ateu convins, asa cum am devenit si eu ulterior), discutii in care, printre flecareli inteligente, invatam logica la nivel de rafinament etc.
Daca Radu Munteanu citea textul asta inainte de Boogie azi erai scenarist premiat la Cannes .
Si asa cu timiditate inginereasca am si o intrebare . Ce inseamna Povedia ?
Olimpiu: E un cuvânt inventat. Contează ce simţi tu că înseamnă.
Ti-am spus ca sunt inginer . Bine ca nu are legatura cu adjectivul “povedit” . Ma speriasem , pentru ca iti marturisesc sincer ca la tine pe blog vin sa ma imbarbatez .
Olimpiu: Inginer-inginer, dar uite că m-ai învăţat un cuvânt nou
Nu ştiam că există “povedit”. “Povedia” e o combinaţie de poveste şi poezie. Şi mi-a plăcut cum sună 
şi eu care credeam că e combinaţia dintre spovedanie şi poezie…
licurici: Mulţumesc
Aşa cum ziceam mai sus, înseamnă ce simţi tu şi ce simte fiecare cititor. “Definiţia” ta deja e greu de depăşit.
Offtopic: Nu mai povestesti nimic de la Tiff Lounge?
Sorin: Vreau să scriu un text despre ce-am înţeles din întâlnirile pe care le-am moderat. Ce-am aflat despre cinemaul românesc şi despre generaţiile lui.
Frumos text… dintr-o stare de melancolie ca asta m-am hotarat sa-mi fac blog.
Chestiile astea se intampla cand incepem sa imbatranim?
Zaff: Cu siguranţă
Mihnea draga, nu cumva e un text mai vechi?
foarte frumos, de altfel…
Leti: Ba da, e scris acum vreo 7 ani şi uitat într-un folder. Ai un deja vu?
L-am arătat atunci câtorva persoane, dar nu mai ştiu dacă erai şi tu printre ele.
uite cine are memorie bună!! bravo, leti!
Frumos. Foarte frumos.
il citisem, nu mai stiu cu ce ocazie:)
nu am memorie buna, ci doar… selectiva:))
Mihnea Maruta, tare imi place cum ai scris acest text. Iti doresc sa mai ai aceeasi inspiratie si in alte zile/nopti de creatie!