Este compatibil intelectualul umanist cu leadershipul politic?
Există printre oamenii cultivaţi din România o aşteptare-speranţă, poate de unii neconştientizată, că, până la urmă, va apărea un intelectual de formaţie umanistă care fie va fonda o grupare unde să se adune materia cenuşie nemulţumită a ţării, fie va prelua, datorită charismei sale, conducerea unuia dintre partidele existente, impunând un alt stil politic şi salvând, cum altfel, corabia aflată în derivă a societăţii noastre.
M-am gândit la această aşteptare de tip mesianic urmărind interviul pe care Gabriel Liiceanu i l-a acordat lui Dan Tăpălagă pentru HotNews şi RFI, din care mai ales a treia parte este relevantă pentru discuţia noastră (înregistrarea, aici). Şi m-am întrebat – şi vă întreb, pentru că nu ştiu dacă judec corect în această privinţă: nu cumva acel tip de intelectual umanist pe care-l respectăm este incompatibil cu rolul pe care i-l atribuim în fantasmele noastre politice?
Nu cumva, prin înclinaţiile sale, poate chiar prin însăşi “gena” sa, omul atras de lumea ideilor, predispus la izolarea şi evadarea date de actul cititului, nu are cum să păşească decis în arenă şi cu atât mai puţin să ceară mulţimii să-l urmeze? Oare nu-şi hrăneşte el tocmai acea regiune a creierului unde se găsesc detaşarea, meditaţia şi o anume retractilitate? Oare cărţile nu nasc îndoială şi dileme, în timp ce acelui lider îi sunt indispensabile siguranţa de sine şi chiar o convingere cvasi-infailibilă?
Mi-e teamă că “apariţia” unui asemenea om este o utopie evidentă. La fel cum înscrierea într-un partid a unui intelectual notoriu nu poate produce vreo modificare semnificativă şi în nici un caz nu va eleva moralitatea clasei politice sau responsabilitatea faţă de alegători. Trebuie să rumegăm această realitate şi s-o acceptăm: politicianului cu greutate, omului de stat, îi sunt necesare dotări pe care cărturarul subtil le dispreţuieşte de obicei sau şi le reprimă; printre acestea – stomacul insensibil, un mecanism bine reglat de eliminare a remuşcărilor, sacrificarea, la nevoie, a mijloacelor de dragul scopului, precum şi un simţ al ridicolului aproape atrofiat.
Modelul Havel este o excepţie rarisimă. Şi nici el n-a urcat pe baricada publică să ia stindardul în mâini (aşa cum s-a conturat liderul modern în imaginarul colectiv), ci a beneficiat, pe lângă curajul şi anvergura sa, de un context istoric remarcabil. Instalarea la putere a unui asemenea om nu mai poate rezulta decât dintr-o mişcare de jos în sus, în care mai mulţi poli de putere să dobândească, în mod miraculos, conştiinţa datoriei de a-l susţine pe cel mai bun. Că tot vorbeam despre utopii…Tweet
Mihnea, sunt intrutotul de acord cu tine. Cu o precizare: avem nevoie de profesionalizarea politicii, nu de “racolarea” unor umanisti de talia lui Liiceanu. Aici stam prost de tot. Nu vom rezolva aceasta problema pana cand interesul public – in adevaratul sens al cuvantului – nu va fi preocuparea noastra constanta si majora. Ma refer aici si la presa, nu doar la clasa politica sau la cetateni. “Subiecte” folosite drept “arme de atac” ale unei tabere sau alta nu reprezinta chestiuni de interes public, ci, mai mult, obtureaza privirea aruncata in directia corecta
Interesanta tema abordata.
Acesti oameni exista, insa societatea ii considera… utopii.
*
Citez: ¨Instalarea la putere a unui asemenea om nu mai poate rezulta decât dintr-o mişcare de jos în sus, în care mai mulţi poli de putere să dobândească, în mod miraculos, conştiinţa datoriei de a-l susţine pe cel mai bun.¨
Vin si va intreb: selectia se face in mod natural sau este un personaj prefabricat/impus ?
după înregistrarea de ieri am zis că aş pune interviul în megafoane în pieţe publice. tocmai pentru bucata legată de rolul intelectualului.
din păcate, însă, n-ar înţelege decât cei care ştiu deja. restul nu şi-ar permite să renunţe la una din scuzele după care se ascund atunci când de scobesc în nas şi aşteaptă să facă alţii ceva să le fie lor mai bine.
pai, Mihnea, tu formulezi intrebari la enunturile lui Liiceanu de acum citeva zile de la RTV, inainte de interviul Hotnews. Duminica, daca nu ma insel… Comenta dialogul lui cu Basescu, inregistrat de A3 si isi exprima dezacordul fata de candidatura Elenei Basescu etc… si a spus atunci, printre altele, ca rolul intelectualului adevarat este de a nu se implica politic, chiar daca are simpatii declarate, ca sa poata critica orice, oricind. Si sa aiba credibilitate. pozitia lui mi se pare corecta.
cum ar veni si cum ai bine ai observat si tu publicind aici poza cu TRU ciocnind sampanie cu Becali, parca e o diferenta intre a face poze de familie cu senatoarea “ciocu mic” sau a motiva existenta in politica a unei iacob ridzi, pe de o parte, si a glorifica gestul unui presedinte sau de a critica apucaturile politice ale micii gheise prezidentiale, pe de alta parte. Stabileste fiecare cine are mai mult credit in declaratii.
De ce te rezumi la intelectualul umanist?
Sunt de acord cu Dorin Petrisor! Este nevoie de cresterea nivelului clasei politice, si de ce nu a intregii societati romanesti pe ansamblu, nu de mutarea unor intelectuali in anumite pozitii publice.
Tot apropos de context, cred ca ar mai fi un aspect al problemei, zic eu, la fel de important cu miraculoasa aparitie a unui astfel de om – compatibilitatea intre acesta si mase. Este impotriva firii si total improbabil ca masele (in speta cele romanesti) sa sustina ca lider un exponent care nu le reprezinta din nici un punct de vedere (desi poate si acesta mananca cateodata mititei)
Mai descurajant decât faptul că intelectualii nu reuşesc să impună un lider din rândurile lor e faptul că nu reuşesc să-şi impună nici măcar ideile. Ele se rostesc, se dezbat şi se consumă într-un cerc relativ restrâns.
Nu ar fi neapărat necesar să existe un lider de formaţie umanistă, dacă ideile pe care intelectualii le prezintă ar reuşi să pună presiune pe politicieni, obligându-i să nu le mai ignore.
Mihnea, nu trebuie ca, în mod direct, umanistul să schimbe ceva. E suficientă conduita lui. Îţi voi arăta, sper, cît de curînd, care e legătura. Iartă-mă că sunt niţel enigmaitc.
[...] Măruţă găseşte motive pentru care intelectualii nu pot intra în politică, continuînd o discuţie a lui Dan Tapalagă [...]
De ce unii intelectuali cred ca e necesar sa se aseze la masa mancatorilor de broaste? Pentru ca este evident ca avem o clasa politica incompetenta, care conduce tara spre dezastru. Eu sunt de acord cu tine Mihnea ca intelectualul este genetic nepotrivit cu asta, dar poate ca momentul de fata nu este unul normal. Printr-o implicare directa a unor personalitati importante, s-ar produce macar o inversare a tendintei de degradare a mediului politic romanesc.
Aruncand o privire spre trecut, unii ar putea spune ca Maiorescu, Iorga sau Nae Ionescu au gresit implicandu-se in politica. Dar in mod sigur istoria noastra ar fi fost mult mai saraca fara aceste nume.
Romania nu are nevoie neaparat de un intelectual in genul lui Liiceanu. Ar fi suficient unul ceva mai distantat de sferele abstracte cu care ii asociez eu pe unii gen Liiceanu sau Patapievici, dar care sa aiba totodata o viziune clara asupra viitorului Romaniei si cu o intelegere foarte buna a scoietatii in care traim.
Si da, ,,omul atras de lumea ideilor, predispus la izolarea şi evadarea date de actul cititului, nu are cum să păşească decis în arenă şi cu atât mai puţin să ceară mulţimii să-l urmeze”. Daca prin omul asta atras de lumea ideilor intelegem o anumita categorie de intelectuali, nu toti intelectualii.
In schimb, un alt gen de intelectual, mai dispus la interactiune si implicare ( si ceva mai adaptat sau adaptabil societatii decat cei enumerati ) ar avea sanse in politica din Romania.
Sau, cum spuneau unii din cei de mai sus, ideile lor ar putea avea influenta asupra politicului.
Problema la noi e ca nu exista niciun proiect al intelectualilor pentru Romania. Nici macar unul. Nicio idee sclipitoare, nicio scoala de gandire, nicio iesire din tipare. Nu cunosc viziunea ,,intelectualilor de tip umanist” asupra viitorului Romaniei. Tot ce am remarcat la intelectuali gen Plesu, Liiceanu sau Patapievici sunt analize gen ,,turn de fildes” asupra societatii si politicii din Romania. I-as compara cu niste ,,pisici lenese”. Reactivi ,,soft” si anticomunisti meditativi. Mereu anti ceva, mai deloc creatori.
Toti acestia sufera de aceeasi ,,lene mentala” precum restul societatii. Sunt chiar imaginea acesteia in oglinda. Daca aveam politicienii pe care-i meritam, avem si intelectualii pe care-i meritam.
Seamana cu noi mai mult decat am crede !