Decreţeii, simţul ridicolului şi continua viaţă dublă
Cum definim un individ? După cum și‑a petrecut copilăria sau după cum și‑a petrecut adolescența? Psihologii spun că prima, eu spun că a doua. Ca să fim mai împăciuitori, am putea conveni că, pentru fiecare, copilăria configurează mai ales conduita intimă, dar adolescența ne modelează caracterul, mesajele pe care vrem să le transmitem societății.
Am început cu acest citat, din cel mai recent comentariu semnat de Costi Rogozanu în “Money Express”, pentru că mi-a inspirat câteva idei despre generaţia mea, a decreţeilor, şi despre relaţia ei cu politicul. Costi a văzut cele şase filmuleţe care compun “Amintirile din Epoca de Aur” ale lui Cristian Mungiu şi propune o dublă cheie de vizionare pe care vă las s-o descoperiţi.
În ceea ce mă priveşte, mi-am zis aşa: dacă omul are dreptate, iar raportarea noastră, a decreţeilor, este marcată de experienţa liceului din anii ’80, nu cumva putem găsi explicaţii despre noi, cei de azi? Dacă ducem gândul mai departe, există ceva din atitudinea noastră de atunci care se regăseşte în comportamentul social de la maturitate?
S-o luăm metodic 
. Ce ne definea pe noi, liceenii din ultimul deceniu al comunismului? În primul rând, viaţa dublă, crearea unei lumi paralele în care să putem găsi izvoare de fericire. Dar asta era valabil pentru majoritatea societăţii, nu numai pentru noi, adolescenţii. Cu mintea de acum, cred că specificul generaţiei noastre era că nu mai credeam în comunism. Mitul se risipise.
În general, părinţii noştri credeau. Trebuie s-o spunem, fără a-i condamna în vreun fel. Ştiau şi ei, vedeau mai bine decât noi, trăiau, înţelegeau că nu e bine, că nu funcţionează, că e inuman şi criminal, dar propaganda prinsese. Nouă, însă, ni se dezvoltase un exacerbat simţ al ridicolului. Ţin minte că el, simţul acesta – pe cât de util, pe atât de îngrăditor – era unul dintre subiectele noastre favorite, dar şi criteriul după care ne judecam reciproc foarte aspru. Iar tot ce era ridicol, de la butaforia oficială de partid şi de stat până la vreun coleg care nu se prindea la bancuri, devenea ţintă a cinismului curăţitor.
Era o lume dură. (Şi simpatică). Pe de o parte, la şcoală, adică în sistemul public din care făceam parte, mimam conformismul, din instinct de conservare. Pe de altă parte, în universul nostru – în care la mare preţ erau, de pildă, Hemingway, Dostoievski, Deep Purple, Queen şi Dire Straits (dar şi folk-ul cântat la chitară, în faţa focului, să recunoaştem ) – în cealaltă realitate, unde vorbeam despre compromis şi ne certam cu privire la diferenţa dintre ce e bine şi ce trebuie să faci în viaţă, acolo domnea simţul ridicolului.
Unde vreau să ajung? La câteva întrebări, care se leagă inclusiv de stadiul în care se află mentalul colectiv – apogeul dezgustului (nu sunt întâmplătoare campaniile care propun “rezistenţă” şi invocă “respectul”). Şi-anume: nu cumva acea viaţă trăită în două lumi, cu refuzul personal al oricărei forme de ridicol, este rădăcină şi pentru dedublarea de azi a decreţeilor? Oare nu acolo trebuie căutată cauza slabei implicări politice a vârfurilor generaţiei noastre?
Nu cumva, cu puţine excepţii, noi, cei de 37-43 de ani, suntem marcaţi de o formulă psihică de tipul “îmi văd de ale mele, restul nu mă (prea) priveşte”? Nu avem de-a face tot cu o metodă de supravieţuire – “nu mă amestec eu în mizeria lor”? Oare nu este acesta unul dintre motivele pentru care generaţia mea este, potrivit unui sondaj de anul trecut, cea mai tradiţionalistă din Europa? Familie, copii, slujbă făcută cu temeinicie, datorie civică şi punct – nu cumva să călcăm pe nisipurile mişcătoare ale ruşinii? Nu este politicul un spaţiu prin excelenţă al ridicolului?Tweet
Da, Mihnea, probabil ca ai dreptate. Dar poate mai este ceva, poate ca au capatat, prin gratia divina sau altcumva, informatia ca intre lucrurile care conteaza pe lumea asta nu are loc vorbaria goala.
nu chiar, îmi aduc aminte că am citit mai demult un articol în HBR despre cum Generația Y nu are bunul simț de a crește lideri, adică, toți cei care au reușit, copiii baby-boomerșilor își fac rapid exit-ul, pe la patruzeci și cinci, cincizeci de ani și o șterg pe pășuni însorite. Dacă te interesează, o să caut și articolul.
Cred că ține mai degrabă de prezentul pe care îl trăim, decât de prăjituricile pe care le-am mâncat în tinerețe.
Este atât de urât, încât ne doboară numai când îl contemplăm. Dar până la urmă, el este tot o construcție proprie. Nu a venit nimeni să deseneze în locul nostru.
Ba da . Cel putin pentru mine este perfect valabil .
Eu cred in Principiul Pareto 80/20. Mai cred in faptul ca Dumnezeu a pus in fiecare semintele succesului. Si mai cred ca fiecare e dator si liber sa fie propriul stapan in slujba unei cauze si a unui vis acceptat.
Frumos articol.
“iar raportarea noastră, a decreţeilor, este marcată de experienţa liceului din anii ‘80″.
Da, acel Liceu ne-a marcat pe toti, suntem tributari lui. Cel putin eu, sigur sunt tributar lui….TOTI aveam o viata dubla, eu unul ma refugaim in metal si lecturi, dar mai mult metal si bere Ursus cu 5 bani halba….Dupa Revolutie, a fost asa un haos, multi nu am stiut ce sa facem….si a iesit asa cum a iesit. Intr-adevar putini sun implicati politic dintre cei in intervalul 37-43…Nu stiu de ce, ne e scarba la majoritatea…sa fii coleg de partid cu un Vanghelie…nici nu imi pot inchipui…
postul este foarte dilematic
Desi cred ca in mare masura ai dreptate cu experienta modelatoare a liceului la sfirsitul anilor ’80, s-ar parea ca “dedublarea” si perpetuarea unor strategii de supravietuire si in post-socialism nu sint neaparat apanajele unei anumite generatii.
Antropologi straini cu multa experienta de teren in Romania (precum Kathrine Verdery sau David Kideckel) insista asupra aparent paradoxalei continuitati dintre socialism si post-socialism tocmai in privinta strategiilor personale de supravietuire bazate pe opozitia privat/public. Si asta la comunitati si generatii diferite (muncitorii de la Nitramonia Fagaras, minerii din Valea Jiului, taranii din comuna Aurel Vlaicu etc).
Tibi, sunt curios, unde era halba de Ursus 5 bani ca la Napoca halba era 10 lei si 25 bani ?
La Chios era intre 5 lei si 10 lei, la decanat 6 lei, Cazino intre 6,50 si 10 lei, la Sportu’ 6,50 si la Tri Paduchi era 5 lei.
Sunt insa de acord ca a fost haos dupa revolutie. Intr-o perioada, in Chios, luau garantie 50 lei pe halba, asta pana cand si-au numarat halbele si le-au iesit in plus. O perioada le-au insemnat pe “fund” cu oja, degeaba tot in plus ieseau. In cele din urma au renuntat !
iepoca de aur traieste bine merci in mintea multor romani…ne vom duce aceast cruce rosie multe generatii de acum…
da, si pe mine experienta liceului anilor 80 m-a marcat iremediabil. Mai ales profesional am interactionat foarte mult cu tineri care au facut liceul in anii 90. Acesti tineri au valori, aspiratii, mesaje si chiar mentalitati foarte diferite, in comparatie cu noi (cei de 37-43ani). Ceea ce imi confirma teoria ta.
Insa nu sunt de acord cu ideea ca generatia 37-43 a fost slab implicata dupa 89. Tocmai aceasta generatie a fost in strada in dec.89 si tot ea a fost majoritara si in Piata Universitatii. Cred ca lipsa de implicare este doar aparenta. Mai degraba nu avem loc de omniprezenta generatie 50-70.
Eu as zice ca nu trebuie sa va autoacuzati ca sunteti normali: “Familie, copii, slujbă făcută cu temeinicie, datorie civică şi punct”. Eu nu vad nimic rau in asta. Daca Romania mai exista, este tocmai datorita persoanelor obisnuite, care se incapataneaza sa duca o viata normala, in ciuda eforturilor clasei politice de a distruge aceasta tara. Si in Occident cetateanul “de rand” nu face altceva decat casa, copii, munca.
Neputinta noastra a tuturor, nu numai a decreteilor, de a construi ceva solid in plan politic, isi are radacinile in ultimii 70 de ani de dictaturi sub care am trait. Eu nu cred ca decreteii ar fi o generatie speciala, in bine sau in rau. E un loc comun, dar adevarul e ca noi romanii nu suntem capabili sa facem nici o Asociatie de locatari care sa functioneze normal, d-apoi un partid sau o organizatie civica. Nimic nu mai creste spontan in Romania. Totul e plantat artificial.
salut
ai dreptate. ani de zile am ascultat europa libera la radioul model Mamaia in bucatarie, in timp ce ne faceam lectiile in buxcatarie, ca acolo mergea cuptorul si era cald, pentru ca iepoca de aur a insemnat, pa langa foame cronica, si frig incontinuu.
am familie, copil, slujba, muncesc serios si cu obsesia continuitatii si a sigurantei pentru copilul meu, asta am vazut la ai mei, asta fac, e ca la animal planet
si are dreptate si marcello: dispretuiesc politica, pentru mine e raul suprem, e convertirea tovarasului secretar b.o.b., a tovului de la centru, a tovului cu educatia politica, in deputati si senatori. e otrava pentru creier si constiinta si d-aia dispretuiesc profund politichia, o afacere pentru incompetenti si avocati.
sa fiti sanatosi
Eugen: Bine ai venit! Problema e că dispreţul nostru faţă de politică facilitează accederea la putere a acelui tip de om pe care-l dispreţuim
@ Mihnea, din păcate, cred că e o greșeală la mijloc, tipul acela de om pe care unii dintre noi îl disprețuim este votat și el de către cineva. Nu sunt aleși prin omisiune.
Neagrigore: Ştiam că am cititori atenţi la toate nuanţele, de-aia am scris “facilitează”, şi nu “asigură”. Bineînţeles că şi acel om este votat, însă neimplicarea tipului de candidat pe care ni-l dorim îi uşurează misiunea.
nu vroiam să sune reproş, dar măcar cu atât lucru am rămas şi eu din şcoala aia pe care am făcut-o. Ştii, multă lume care se consideră mult prea deşteaptă pentru d-alde Geoană, Marean sau Hrebe, Gigi etc. ignoră faptul că ei sunt departe a reprezenta vreo Afrodită, născută din spuma mării. Şi de aici încep să apară confuziile. Eu unuul, în sinea mea măruntă, sunt convins că încă mai avem de împăcat mai multe Românii decât cea a decreţeiilor cu cea a IMGB-iştilor, sau pensionarilor.
[...] – Decreţeii, simţul ridicolului şi continua viaţă dublă (link) [...]
http://www.youtube.com/watch?v=HxPH5uUiqws&NR=1
