Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a doua zi)
Marţi, 12 august 2008
Să te trezeşti la 3 noaptea e un chin. Mă culcasem pe la 10 şi, când am auzit toaca, tot mai aproape, tot mai des, tot mai insistent, apoi clopotul, răscolitor, mi s-a făcut ruşine. Voisem să mai dorm, să mai rămân în pat, să mă lupt cu bătaia din urechi până se stinge.
Dar m-am dus.
*
În biserică sunt aprinse doar candele, la principalele icoane, şi un singur bec, în strană, deasupra subţiraticei măsuţe de unde se citeşte. E un întuneric domolit, cuminţit şi dominat doar de vocea călugărului sau de cea a preotului, din altar. Se face priveghere, iar călugării se roagă pentru noi toţi. Sute de milioane de oameni care dorm sunt ţinuţi în viaţă de rugăciunile monahilor, care nu dorm. Aşa simt.
Abia acum încep să înţeleg. Ne-am trezi noi, oamenii lumii, în fiecare noapte, când e somnul mai dulce, să ne rugăm pentru semenii noştri? Să-i ţină Dumnezeu şi să-i ducă pe calea cea bună? Cât de des înălţăm slavă Preasfintei Fecioare? Nu ne-am ridica din pat noapte de noapte nici pentru o petrecere, darmite ca să priveghem, să ne rugăm, să batem mătănii…
Iar ce mă cutremură mai mult e că se vede că ei nu o fac din vârful buzelor. Citesc din cărţile lor sfinte cu toată însufleţirea, cântă din toată inima imnuri de slavă, nu le e somn, sau nu lasă să se vadă, nu e doar o formalitate, e un ritual trăit, o bucurie, o participare totală.
Iar eu abia aştept să mă mai aşez, să pot pune puţin capul pe braţ, să-mi fie mai uşor. Căci după priveghere urmează liturghia, unde vine toată suflarea obştii (mai puţin cei de la bucătărie, cred). Şi uite-aşa se face 7 şi jumătate şi nu vreau decât să dorm.
Dar mai întâi e masa de dimineaţă.
*
Peştera Sfântului Atanasie se află la vreo 15 minute de mers pe jos de schitul Prodromu
Peştera Sfântului Atanasie e săpată într-un perete de stâncă vertical, care străjuieşte un mic golf cu apă verde-albăstruie, aşa cum nu credeam că poate să fie marea. Turcoaz închis, bleumarin de smarald, verde azuriu.
Se coboară pe zeci de trepte abrupte până pe la jumătatea peretelui. În faţa peşterii sunt construite mici clădiri din lemn, probabil şi un paraclis printre ele, dar închise. În grotă e, totuşi, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul – suficient pentru pelerinii care vor să se închine.
În inima muntelui, privind, când şi când, nesfârşitul mării, se nevoia un om. Împrejur, numai piatră şi vegetaţie neprietenoasă, prăpastie şi preaînalt.
*
“Cel ce vrea să conducă oameni trebuie, mai întâi, să se conducă pe sine”, mi-a spus părintele I., duhovnicul schitului Prodromu. E foarte scund, trecut de 80 de ani, cu sprâncene stufoase şi barbă albă-albă. Are o căutătură înfricoşătoare – mă temeam aseară, luni, să deschid gura; brusc, nu mai ştiam ce să-l întreb, nu mai voiam nimic, doar să-mi spună el ceva, fără să mă mai chinuiesc.
Mi-era ciudă pe mine, mi se blocase mintea, toate problemele mele îmi păreau ridicole să i le explic. M-a lăsat să-l însoţesc într-o plimbare până la zidul dinspre mare şi tăceam stingher secunde întregi. Respira greu, mai degrabă hârâia, şi mă simţeam un străin care nu ştie nimic şi nici n-are cum să întrebe.
M-am eliberat când a intrat în vorbă cu monahii care îngrijeau grădina – am îngenuncheat să mă binecuvânteze cu gândul că discuţia lor despre recolta de ceapă e mai importantă, măcar are un rost.
Zidul dinspre mare de la Prodromu şi via schitului, protejată cu plasă de sârmă din cauza mistreţilor
*
După-amiază, ne-a îngăduit să ne primească un pustnic, părintele P.. Grec.
Trăieşte în aşa-numita pustie a Viglei, între schitul Prodromu şi mare. Pustia e, de fapt, un hăţiş verde tipic grecesc, pe care nu-l poţi străbate fără să fii sfâşiat de crengi şi de spini, un păienjeniş de arbori pitici şi agresivi. Nici la părintele P. nu poţi ajunge decât dacă ştii cărările.
"Pustia" Viglei. În depărtare, Marea Lavră, cea mai importantă mănăstire în ierarhia Muntelui, de care aparţine şi schitul românesc Prodromu
*
Prima parte a jurnalului poate fi citită aici.
Te-ai vazut ca o persoana rea cat ai fost acolo? Motivul pentru care faci ceea ce faci s-a schimbat dupa ce ai venit?
K: Nu m-am văzut ca o “persoană rea”, ar fi exagerat să spun asta. Am înţeles însă cât de puţin facem pentru sufletul nostru. Avem timp de orice, de la televizor la beri cu prietenii, de la citit la pescuit, de la muncă pe brânci la lene păguboasă, dar foarte puţine minute pe zi (sau pe lună?) ne acordăm nouă înşine, liniştirii, rugăciunii şi mulţumirii.
Cât despre “motiv”, eu m-am dus la Athos pentru nişte răspunsuri şi pot spune că le-am primit. Motivul nu s-a schimbat, doar forma de exprimare şi frecvenţa sunt cu totul altele. Îmi doresc în continuare să fac presă fără să fac rău, asta, e pe scurt, “definiţia”.
Mare multumita pentru ca ne impartasesti jurnalul tau.
Am o intrebare si poate o neliniste in legatura cu calugarii care cu privegherile si rugaciunile lor tin in echilibru lumea asta. In primele veacuri crestine a fost martiriul crestinilor, apoi monahismul cu o componenta ascetica foarte puternica. Ce crezi ca se petrece in zilele noastre, exista o cale noua?
Mă bucur mai întâi ca v-am descoperit şi apoi pentru că aproape în fiecare zi reuşiţi să mă faceţi să mă simt acasă în pagina dumneavoastră. Trăiesc cu senzaţia pe care o aveam cu mulţi ani în urmă, când bunica mă lua de mână şi umblam împreună prin poieni, să-mi arate plantele de leac: “Asta-i bună pentru vătămătură, asta-i otrăvitoare, sunătoarea alungă spaima…”
Julius: Cred că salvarea, în zilele noastre, e una personală, maximum familială. Calea e aceeaşi.
Ada: Ce-şi poate dori mai mult cineva care scrie? Bine aţi venit şi vă mulţumesc.
uau… ce povesti frumoase ai!
Aaaa… Si inca un lucru la care m-am tot gandit dupa ce am citit articolul, in timp ce eram la munca. Ce inseamna, domnule Maruţă, “să fac presă, fără să fac rău”?
Mulţumesc frumos pentru timp.
[...] A doua zi [...]
Ai dreptate cu jurnalul, la fel am simtit si eu cand am fost in august 4 zile, reusind sa ajung pe varful muntelui ATHON la cota 2034 m de sarbatoarea SHIMBAREA LA FATA, de unde se vede tot Sf. Munte. In rest multa sanatate si liniste sufleteasca.