Cea mai frumoasă amintire de la “Cotidianul”
Facsimil: primul număr din Cotidianul
*
S-a născut într-o zi de importanţă naţională, la 10 mai 1991, după 125 de ani de la urcarea lui Carol I pe tronul Principatelor, şi a murit puţin într-o altă zi istorică, 22 decembrie 2009 – la 20 de ani după răsturnarea comunismului. În 18 ani şi jumătate, a avut 5457 de zile pline. Un adolescent care a trăit cât o ţară întreagă.
Am avut şansa să-i fiu aproape timp de un an, când era fericit şi plin de viaţă. Alţii l-au cunoscut însă mult mai bine decât mine. Pe câţi i-am găsit, pe atâţia i-am întrebat:
“Care e cea mai frumoasă amintire a ta de la Cotidianul?”
*
Liviu Avram, redactor-şef adjunct:
E o amintire poate trufaşă, dar măcar e sinceră. Cel mai frumos moment pe care l-am trăit la Cotidianul au fost trei. Cele în care trei oameni cu care am lucrat mi-au mulţumit public în momentul în care primeau poate cele mai râvnite premii ale Clubului Român de Presă: George Lăcătuş, pentru investigaţii, Viorel Ilişoi, pentru reportaj, şi Răzvan Vintilescu, pentru campanie de presă.
Taifunul de astă vară de la Cotidianul ne-a împrăştiat pe toţi patru spre alte azimuturi, drept pentru care consemnez aici şi cel mai urât moment petrecut la acest ziar: acela în care Cornel Nistorescu, după ce a luat o decizie care nu avea nici o legătură cu ceea ce fusese Cotidianul până atunci, mi-a răspuns, la fireasca întrebare “de ce?”, în felul următor: “Pentru că aşa vreau eu”. Aşa a vrut, aşa s-a întâmplat, după cum se poate vedea…
Liviu Avram (în stânga), alături de George Lăcătuş şi de Remus Radu
*
Andra Bădicioiu, şef secţia Sinteze:
M-am gândit şi am şters cât aş fi scris un spread. Ştii despre ce voiam să scriu? Despre certuri. Trebuia să ne certăm în secunda aia, ca pe urmă să ne putem apuca de ziar. Ştiai cu cine te cerţi, şi asta a format echipa mai mult decât altele. Apoi, la ţigară, ne trăgeam sufletul şi ne ceream scuze ca să o luăm de la capăt. Aveam, toţi, nişte standarde gigantice de la noi şi de la ceilalţi…
Andra Bădicioiu şi Cristian Teodorescu
*
Şerban Buşcu, redactor Economic:
Cu riscul de a fi considerat neserios: îmi lipseşte Lizeanu (zona în care era sediul redacţiei în 2007 – n.MM.), îmi lipseşte cârciuma de vizavi de redacţie şi îmi lipseşte Baraca la care mergeam în sezonul rece. Fără nici o exagerare, spun că în locurile astea s-au născut zeci de materiale (unele au ajuns chiar deschideri de ziar, altele au creat
valuri în mediul de afaceri).
Discuţiile pe care le aveam acolo cu Enache, Tudorică, Cireaşă, Vali Băeşu, Alina Stanciu şi, bineînţeles, Mihai Nicuţ, dar şi cu Dorin Petrişor, Dan Duca şi alţii, depăşeau cu mult sfera inepţiilor debitate de nişte beţivi, deşi, de cele mai multe ori, erau stropite din plin cu vin. De multe ori am plecat de acolo cu o idee, am documentat-o în zilele următoare şi chiar a ieşit un material bombă. Acel an, cât a durat epoca Lizeanu, a fost, în fapt, singura perioadă în care am muncit din plăcere şi din mândria de a fi la Cotidianul. La un moment dat, un coleg din presă mi-a spus: “Băi, da’ ce dracu’, voi toţi de la Cotidianul sunteţi cei mai buni?”. I-am răspuns fără să clipesc “Da”, deşi răspunsul îl avea deja şi de la Enache, Tudorică, Nicuţ şi restul trupei.
P.S.: Faptul că, iniţial, scrisesem exact aceeaşi povestioară cu cea a lui Mihai Nicuţ spune multe despre legăturile care se creaseră la Cotidianul (cel puţin la departamentul economic, dar sunt sigur că nu doar acolo).
Şerban Buşcu, discret şi când e vorba de poze
*
Ioana Calen, redactor Popcult:
Perioada în care aveam sediul în Lizeanu, adică în 2007, a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Mă duceam cu plăcere şi bucurie la job, scriam fix ce îmi placea mie şi stăteam nopţile să mă documentez nu dintr-un simţ al datoriei acut, că nu sunt dotată cu aşa ceva, ci din plăcere. Era felul meu de a mă simţi bine acasă.
Eram conştientă de atunci că sunt o norocoasă să lucrez în echipa aia. Amintirile din perioada aia nu se leagă, până la urmă, de subiectele care mi-au adus mari satisfacţii la job, ci de oameni. Îi datorez mult lui Rogozanu, cred că o să spun asta toată viaţa. Mi-a dat un refresh la scriitură, prin feedback constant, a avut încredere în mine şi m-a forţat, practic, să intru în nişte domenii pe care, ca redactor la cultură, le dispreţuiam din ignoranţă. Ulterior am primit feedback pozitiv şi oferte de colaborare chiar pe domeniile respective (fashion şi zona de popcult frivolă, cu vedete şi mondenităţi, pe care m-a învăţat să o abordez inteligent).
Mă simţeam liberă, motivată şi apreciată, în ciuda felului meu ultra-împrăştiat de a lucra şi a teribilismelor mele, care au fost întâmpinate mereu cu îngăduinţă, pe ideea “Calen e un personaj fantasy pierdut în lumea jurnalismului şi trebuie să o luăm ca atare”. Ce puteam să îmi doresc mai mult? Mă simţeam ca un peşte în apă.
După ce ne-am mutat la Casa Presei, am simţit că s-a schimbat ceva, nu ştiu exact ce, ca într-o relaţie despre care ştii că nu mai merge, dar totuşi speri. La scurt timp m-am detaşat de job şi de aici nu mai are rost să discutăm de amintiri…
Ioana Calen
*
Laura Cernahoschi, şef secţia Externe:
Îmi amintesc cu plăcere momentele când se tăia curentul în sediul din Reînvierii, pe caniculă. Nu mai puteam scrie, nu mai puteam documenta, nu mai puteam pagina. Aşa că ieşeam pe terasă, la fumat, cu toţii. În sfârşit, stăteam de vorbă mai mult decât obişnuitele zece minute furate între două articole, cu colegi cu care altfel nu socializam în afara ziarului.
Ne-am cunoscut atunci ceva mai bine. Şi îmi mai amintesc, tot din Reînvierii, cum ne strângeam toţi la geam când era o înmormântare ţigănească pe stradă, cu lăutari, aruncat de bani şi blocat de intersecţii, sau vreun parastas cu grătar în cimitir. Colegii mei de la foto au sigur poze de atunci 
În rest, Coti era mai mult o stare şi o gaşcă de oameni cu care aveai cu adevărat ce vorbi. Sunt multe momente din vremurile Coti pe care aş vrea să le retrăiesc…
Laura Cernahoschi (în dreapta), împreună cu Irina Moldovan, tot de la “Externe”
*
Mirela Corlăţan, redactor Investigaţii:
Amintirile mele cele mai frumoase sunt legate de cele mai valoroase texte pe care le-am publicat în ziar. Pentru că am petrecut acolo cinci ani, cam o șesime din viață, sunt prea multe pentru a o alege pe “cea mai…”. Pot să spun însă că cel mai frumos moment petrecut alături de toți colegii a fost team-building-ul din primăvara lui 2007, de la Poiana Brașov, unde am simțit cu toții, cred, că prindem noi aripi, în contextul proiectului de relansare (a nu mai știu câta). Îmi place să cred că atunci, și pe tot parcursul lui 2007, formam cea mai bună și prolifică echipă din presa scrisă.
Mirela Corlăţan
*
Marius Cosmeanu, şef secţia Sinteze:
De regulă, întrebările-oracol ori cele de genul “oglindă-oglinjoară…” mă blochează. Fie pentru că sunt prea intime, fie pentru că nu le găsesc nicun răspuns. Relativitatea lucrurilor e, probabil, singura preferinţă a mea la superlativ. Ars poetica? Jos cu ars poetica!
La fel mă simt şi cu acest “Care e cel mai frumos moment trăit la Cotidianul“. Mihnea dragă, nu ştiu. Oricât m-aş strofoca, nu pot spune că a existat un singur astfel de moment. Aşa că am să aplic regula nemţească a lui “toate lucrurile bune sunt trei”.
1. Escapada în Secuime cu câţiva colegi (la fel de teribili şi de consumagii ca mine în acea noapte). Moment povestit de Pavel în detaliu pe blogul lui. Era în toamna lui 2004, cu câteva zile înainte de apariţia rebranduită a Cotidianului.
2. Numeroasele clipe de “banalitate” profesională: colegialitatea, lucrurile simple de zi cu zi din redacţie, micile bucurii ale unei superbe profesii. Cum le-ai spune luate la un loc? Momentul de jurnalism?
3. În seara zilei în care m-am decis să plec de la ziar, coboram scările sediului din Lizeanu şi Costi Rogozanu, băiatul acela cu alură de muşchetar sud-american, a venit la mine, m-a prins de braţe şi m-a scuturat zdravăn, cum faci cu un copil pe care nu-l mai poţi astâmpăra (notă: am 1,90 m şi peste 100 de kg), rugându-mă să nu plec. Nu-l pot uita.
Marius Cosmeanu, la ziua lui Pavel Lucescu. Şi o domnişoară
*
Lucian Davidescu, şef secţia Societate:
În 2004, de-abia se relansase ziarul, apoi a câştigat Alianţa DA, a făcut repede guvernul şi a promis s-o rezolve repede cu cota unică, înainte de sfârşitul anului. Ministru de finanţe era Ionuţ Popescu.
Decembrie, ultima sută de metri ca să mai prindă Monitorul Oficial. Ionuţ Popescu: “Stăm în minister toată noaptea şi dimineaţă ieşim cu cota unică”. Ora 23: Davidescu, în faţa ministerului, luminile stinse. Ora 23.05: Încerc uşa. Poate au intrat prin spate. Ora 23.10: Încep să deranjez colegii la telefon: “Ce maşină are IP? Merge tot cu vechitura de Volvo a lui Tănăsescu?”. Volvo-ul era în parcare. “Lucică, tu n-ai somn? Credeam că s-a-ntâmplat ceva”. Ora 23.30: “Alo, domnule ministru, aţi spus că lucraţi la cotă, sunteţi la minister?”. Popescu, auzibil emoţionat, uşor jenat, dar binedispus: “Da, Lucian, o terminăm noi, dar acum e târziu, ne-am dus acasă”. “Păi şi…?”. “O să fie în regulă, o să vezi”.
A fost în regulă, dar am rămas cu frustrarea veselă că sunt singurul om care chiar a muncit la cota aia. Şi n-am luat primă pentru reportaj, dar mi-a crescut salariul de pe CM cu vreo 300 de mii din cota unică…
Lucian Davidescu
*
Adrian Deoancă, redactor Externe:
Amintirile mele nu sunt evenimente, sunt nume. Pentru că, în afara ideii de blazon a unui ziar pe care l-am considerat cel mai reuşit de pe piaţa românească încă dinainte de a-mi fi recomandat de un prieten drag, cea mai importantă era viaţa de Coti. Viaţa de Coti însemna, pe vremuri, un fotbal scurt, cu o minge umplută cu biluţe, înainte să vină paginile de BT, împreună cu Popan, Dulămiţă, Ranghel, Duca şi Costi.
Însemna ţigara de dimineaţă cu Andra Matzal, schimburile de muzici cu Ioana Calen, glumele porcoase cu Răzvan (Ciubotaru – n.MM.) şi cele nesărate pe care i le făceam lui Cristi Bândea. Însemna să mă irite glasul enervat al Steluţei (Voica – n.MM.) şi să-mi placă totodată haosul ce i se crea în jur. Şi însemna discuţiile aprige şi nostime pe care le aveam cu Laura (Cernahoschi – n.MM.) pe titlurile mele ghiduşe, pariul cu Popan şi Dulămiţă pe cine introduce mai multe cuvinte arhaice sau regionale într-un text (am câştigat eu cu “jumulit”, “înhaţă” şi “înşfăcat”, chiar dacă Dulămiţă mai trecea câte un “zvâc”). Şi sudalmele dure ce le-am schimbat odată cu Cătălin Gagiu, după care ne-am împăcat în 5 minute. Şi acel “ce faci, băi, bozgore”, pe care mi-l trântea zilnic Mădălin Ghica…
Aaa, uite şi o poveste… Pe vremea războiului din Georgia, nu ni se părea prea amuzant că navele ruseşti şi alea americane se pupă practic în bot în Marea Neagră, aşa că am început să ne gândim la locuri unde ne-am putea ascunde în caz că se lasă rău. Eu propusesem Elveţia, Geneva mai exact, că ştiu locul, dar după lungi parlamentări, la propunerea lui Costi, am ales Islanda sub supremul argument “măi, dacă Bjork e comercială acolo, îţi dai seama cum e muzica bună?, pe care s-o asculţi, evident, într-un gheizer fierbinte”… Ei, n-au trecut 2 luni şi Islanda a dat faliment. Aşa că ne-am dat seama că nu avem nici o şansă de a fugi, pentru că globalizarea nu înseamnă doar export de capital pozitiv, ci şi un efect de domino care nu se mai opreşte.
Şi-mi aduc aminte şi cum am fost felicitat când numele mi-a apărut terfelit în “România Mare”, un club nu foarte exclusivist, pentru că jumătate de redacţie intrase sub tunul lui Vadim. Şi am repetat cu uimire, de multe ori, ştiindu-mi crizele de mizantropie, că “aici nu urăsc pe nimeni”…
Adrian Deoancă (în centru) împreună cu echipa de la cotidianul.ro
*
Viorel Dobran, şef secţia Sport:
În anii ’90, era printre puţinele ziare color pe tarabă, hârtia lui chiar nu putea fi folosită la ambalajul peştelui, iar oricât ai fi căutat în paginile sale, nu găseai nici o găină care să dea naştere la pui vii.
Se zice despre Coti de aproape un deceniu că se tot desfiinţează, alţii dezvoltă mitul că bătrânul Ion Raţiu ar fi lăsat cu limbă de moarte ca ziarul să nu se închidă indiferent de situaţie. În fine, deşi ceea ce ne cere Mihnea Măruţă sună a necrolog, şi chiar dacă, în ultimele luni, Cornel Nistorescu a semănat perfect cu un cioclu, prin politica sa editorială care nu are nimic de a face cu profesia de jurnalist, îmi place să cred că ziarul va reveni în curând acolo unde nu cu mult timp în urmă îl poziţiona Cătălin Tolontan.
E greu de selectat o amintire anume atunci când ai stat mai bine de zece ani la acest ziar şi “ai schimbat” vreo duzină de redactori-şefi. Am prins momentul când tipografia era sigilată, iar Adrian Năstase făcea vizite de curtoazie, când Ion Raţiu şi Emil Constantinescu se concurau la Preşedinţie, când Doina Bâscă se trezea seara că nu are hârtie pentru a trage tirajul şi începea cerşitul pe la alte publicaţii, când Ion Cristoiu îşi transmitea editorialele din Belgradul bombardat de americani sau perioada când pe fiecare primă pagină a Cotidianului era titrat SENZAŢIONAL, marca Dan Diaconescu.
Ne-am amuzat la grătarele din cimitirul Reînvierea, la intersecţia blocată de funeraliile unor manelişti, am înghiţit în sec roşind atunci când, de exemplu, Octavian Paler s-a aşezat pe un scaun cu trei picioare valide ca să-şi facă o corectură la editorial, dar a fost nevoit să-şi corecteze doar poziţia verticală… Îmi amintesc cu plăcere de ora în care Biju finisa titlurile de primă pagină în sediul din Bd. Carol sau de mania lui Mihnea Măruţă de a încadra milimetric o poză şi de a edita textele până la cea mai fină nuanţă.
Indiferent de vremuri, Cotidianul era însă un reper, ceea ce apărea acolo nu putea fi ignorat, chiar dacă tirajul încăpea într-o dubiţă hodorogită. A, şi să nu uităm că aproape fiecare redacţie are cel puţin un jurnalist care, dacă nu a început la Coti, a trecut pe acolo, ca să nu mai vorbesc de miniştri şi prim-miniştri. Îmi amintesc că am avut cea mai bună echipă de sport din presa de nespecialitate, că primeam telefoane de felicitare de la concurenţă, îmi amintesc că, de fapt, fiecare sfârşit a fost un nou început pentru Coti.
Baftă, Coti!
Viorel Dobran, unul dintre veteranii de la Coti
*
Dan Duca, redactor Politic:
Îmi e imposibil să mă las pradă “atâtor clipe”. Nu pentru că ele nu ar fi definitorii, ci pentru că în momentul în care mi-am scris demisia – după aproape trei ani, trei directori editoriali, patru redactori şefi, o iubită, doi şefi de secţie, zeci de colegi şi o duzină de prieteni – acel capitol s-a închis. Iar, asemeni unei mari poveşti de dragoste încheiate prost, cu gesturi decente, dar pe care le-aş fi dorit înlocuite de palme şi răcnete de furie şi frustrare, ei bine, în astfel de locuri nu te întorci nici măcar cu gândul. Cel puţin, nu pentru o vreme.
Ne ştim, ne recunoaştem, deşi suntem împrăştiaţi în zările presei, şi ne preţuim. Noi între noi. Au fost clipe în care am făcut cel mai bun ziar – sau ne place să credem asta – iar, vorba prietenului Ranghel, vom face altul mai trainic şi mai frumos. Nu-ţi rămâne decât să te ridici atunci, de undeva din mijlocul nostru, şi să strigi “Şedinţă!”. Vom încerca să fim prezenţi. Şi vom avea atunci timp pentru toate amintirile din lume.
Dan Duca şi mâna unui prieten
*
Ionuţ Dulămiţă, redactor Sinteze:
Sunt atât de multe amintiri mişto, că nu vreau să discriminez pe nimeni alegând una singură. Mi-e dor de brainstormingul de titluri pe care îl făceam cu malacul de Cosmeanu şi de brânciurile prieteneşti pe care mi le dădea cu pumnul, fără să-şi dea seama că putea să mă doboare. De certurile productive cu Bădicioiu, însoţite de trântit de mouse-uri, ca aia pe care am avut-o când am ajuns în redacţie ca dracu’ de mahmur şi trebuia să dau o deschidere de ziar. De fotoexplicaţiile ghiduşe pe care le dădeam cu Popan când ceilalţi erau în concediu şi ne făceam singuri de cap în departament (multe au scăpat de ochii editorilor 
).
De momentele în care o învăţam pe Doiniţa să pună virgule sau de cele în care îi făceam avansuri sexuale. De înjurăturile birjăreşti pe care mi le împărţeam cu “târfa mizerabilă” de Bândea. De râsul gutural şi de setea de bârfă a incomodei nepoate de celebritate Olivotto. De Ranghel şi de Rogozanu, cu care plănuiam formaţia “The Pisies” şi alături de care mă înecam în alcool şi în păr de pisică. Am lăsat mulţi pe dinafară (aş putea să scriu un volum de memorii despre Steluţa, de exemplu), dar cu cei de mai sus am interacţionat cel mai mult.
P.S. O dedicaţie specială pentru autorul blogului: mă întărâtă şi acum momentul ăla intens în care te-ai enervat pe Livia din cauza mea şi i-ai urlat răspicat: “Oamenii mei nu fac PR!”. Chiar dacă am făcut după aia. Şi na, rămâne viu şi versul ăla: “Eu mă duc la terasă, la o bere şi-un Guţă/ Ofticat c-al meu titlu-a fost stricat de Măruţă…”
Nota mea (M.M.): Ionuţ se referă la o piesă devenită faimoasă în redacţie, intitulată “La Cotidianul” şi compusă de el. Ascultaţi-o aici…
Ionuţ Dulămiţă, aşteptând o ultimă cafea “cu fisă” la sediul golit din Reînvierii
*
Adriana Duţulescu, redactor Politic:
Cea mai frumoasă amintire de la Cotidianul? Amintirea plăcerii, inclusiv fizice, de a mă duce la serviciu, la redacţie sau pe teren, amintirea stării de bine şi de împlinire pe care mi-o dădea apartenenţa la comunitatea aceea de minţi vii, cu bune şi cu rele. Amintirea orgoliului de a spune “Adriana Duţulescu de la Cotidianul“.
Amintirea libertăţii pe care am primit-o de a scrie fără oprelişti doctrinare, amintirea celor mai mişto şefi pe care i-am avut în 13 ani de muncă, amintirea lucrului pe text contra cronometru, cu şeful în cap, presat de plecarea ziarului la tipar, pentru a scoate cel mai bun unghi, cea mai spectaculoasă nuanţă. A fost un dream job, cu un dream team de care mi-e tare dor în fiecare zi.
Adriana Duţulescu
*
Iulian Enache, redactor Economic:
“Acest text nu este nici nepatriotic şi nici revizionist. Este un calcul făcut la rece care nici nu sprijină, dar nici nu descurajează unirea Basarabiei cu România.”
Aşa începea textul de care sunt cel mai mândru, scris împreună cu Ionuţ Tudorică şi Mihai Nicuţ. Este un citat din prefaţa făcută textului de Vlad Macovei, acum redactor-şef la Evenimentul Zilei, pe atunci redactor şef-adjunct la Cotidianul. A fost greu de scris. Am petrecut zile în şir pentru documentare, adunând frânturi de informaţie. A ieşit un calcul grosier, făcut fără să avem în spate un aparat de lucru birocratic sau un institut de statistică. Nici măcar germanii nu reuşiseră să calculeze exact cât a costat unirea RFG cu RDG, aveau tot un calcul făcut în mare. A fost un proiect ambiţios, la care s-a muncit mult.
Dar era genul de proiect care definea Cotidianul. “Cât ne-ar costa Unirea cu Basarabia”. Când vedeai un astfel de titlu pe tarabă, era imposibil să cumperi altceva.
Îmi amintesc câte valuri a stârnit textul. De la răbufniri de ură viscerală, la valuri de simpatie şi căldură. Pentru că, în pofida faptului că anunţasem clar că este vorba despre un simplu calcul rece, făcut fără nici un alt gând ascuns, fiecare a înţeles, după caz şi personalitate, că vrem Unirea, sau că vrem să descurajăm Unirea. Noi nu voiam nici una, nici alta. Dar am reuşit să readucem în dezbatere un subiect care la vremea respectivă fusese îngropat câţiva ani buni. Şi am făcut-o fără să ne erijăm în judecători, fără să luăm partea nimănui, fără să lăsăm pasiunea sau convingerile personale să ne ghideze condeiul. A fost un act de presă. În rest, a fost treaba cititorilor să folosească informaţiile de acolo aşa cum au găsit dânşii de cuviinţă .
Din motive de probleme cu arhiva, textul poate fi găsit aici. Nu este însă textul întreg, au mai fost părţi ale sale, precum şi o serie de editoriale în jurul lui (aici, aici şi aici).
Iulian Enache
*
Cătălin Gagiu, secretar general de redacţie:
Îmi plăceau foarte mult şedinţele de sumar, alea de duminică dimineaţă, atunci când era lumea relaxată şi ieşeau super-bancuri.
Cătălin Gagiu şi altă mână prietenească
*
Carmen Gavrilă, redactor Externe:
Cel mai fain a fost când vorbeam din Liban cu Oana (Popescu, şefă la secţia Externe – n.MM.), cum discutam despre subiecte şi în jur cădeau bombe. Sau când eram în Iran şi vorbeam pe mess cu Laura (Cernahoschi, următoarea şefă de la Externe – n.MM.), şi trimiteam articole pe bucăţele, pentru că mereu pica netul. Eram pe străzi să fotografiez protestele şi intram în câte un internet cafe, mai trimiteam o ştire, apoi iar ieşeam pe stradă, şi tot aşa…
Şi simţeam că am oameni alături, pentru că şi Oana, şi Laura stăteau până târziu în redacţie ca să prindă chestiile trimise de mine. Ţin minte cum stăteau toţi cu sufletul la gură să nu păţesc ceva. Era fain sentimentul că sunt oameni cărora le păsa nu doar ce materiale trimiteam, dar şi de mine. Era ceva uman, nu mă simţeam ca în malaxorul de ştiri…
Carmen Gavrilă în Liban
*
Viorel Ilişoi, Reporter Special:
E greu să aleg o amintire frumoasă din ţesătura celor mai buni cinci ani din viaţa mea de muncitor la ziar. Poate momentul când am primit premiul Clubului Român de Presă pentru reportaj, dar şi acela când am început rubrica “Momente şi spiţe”, şi, de asemenea, fiecare punct pus la sfârşitul unui text reuşit. Da, cele mai frumoase momente astea au fost: când am ştiut eu că am scris un text bun. Şi pot spune că la Cotidianul mi s-a întâmplat asta chiar de câteva ori. Era un mediu prielnic unor asemenea întâmplări.
Viorel Ilişoi, pe teren pentru ultimul reportaj care i-a apărut în Cotidianul, cel despre viaţa gunoierilor
*
George Lăcătuş, redactor Investigaţii:
Ceea ce-mi lipseşte de la Cotidianul este atmosfera de acum câţiva ani: brainstorming-urile de la bere, team-building-ul ăla de pomină de la Poiana Braşov, modul în care lucram cu Avram şi cu ceilalţi colegi. Cea mai frumoasă amintire: aprilie 2007, când am câştigat Marele Premiu pentru presă scrisă al CRP. A fost momentul meu maxim şi mă bucur că l-am trăit la Cotidianul. Sper să am şansa să-l retrăiesc.
George Lăcătuş, într-o postură tipică
*
Vlad Macovei, redactor-şef adjunct:
Eram cu câteva zile înainte de relansarea ziarului, în noiembrie 2004. Pregăteam un text cu cât se furase în ultimii ani în România. Şi împreună cu Mihai Nicuţ am încercat să cuantificăm o parte din sumă în ce se putea face cu ea. Şi Nicuţ a găsit o comparaţie beton: se putea plăti alocaţia de hrană, pe nu ştiu câţi ani, la câteva sute de mii de bolnavi psihic. Evident că nu există atâţia bolnavi psihic în România. M-am amuzat cu Biju Morar pe seama lui, el bombănea ca întotdeauna, dar până la urmă a schimbat.
Macovei şi Nicuţ: nici măcar ordinea alfabetică nu-i desparte
Mihai Nicuţ, şef secţia Economic:
Amintiri plăcute sunt multe, dar o să selectez doar una, aşa, în ciudă… Ne luase deja Vântu de mai multă vreme şi, într-o seară, cu puţin timp înainte de ora închiderii, aflăm o informaţie legată de procentul de 8% din Petrom, subiect în mare vogă atunci şi de mare interes pentru patron!
L-am luat pe Enache (îi eram şef pe atunci) şi i-am zis să scriem că Vântu şi-a luat adio de la acţiunile salariaţilor Petrom. Am încercat şi noi marea cu degetu’, că tot ni se zisese de „n” ori că nu se bagă Vântu în ziar. Hai să apară ceva despre Vântu! A apărut! Îl găsiţi aici.
Am jubilat, recunosc! Am arătat că putem scrie ce vrem, chiar despre biznisurile delicate ale patronului! După vreo două zile, am aflat că Vântu făcuse urât…
*
Alexandra Olivotto, şef secţia Cultură:
Când am cunoscut-o pe Andra (Bădicioiu – n.MM.). Avea de făcut un articol despre tinerii regizori. Eu i-am dat contacte. Cred că era a doua zi, că mă ştiam deja cu Marius (Cosmeanu – n.MM.). Ea a început să dea imediat telefoane. Mi-aduc aminte că m-am şocat cât de uşor vorbea cu oamenii. Cât de ziaristă era. M-am intimidat până-n pânzele albe. Mi se părea că mă făcusem mică-mică. La acea vreme, interacţiunea dintre noi nu funcţiona ca acum, şi ea m-a perceput ca arogantă. După care am aflat că, iniţial, Marius n-o plăcuse pe ea, percepând-o ca arogantă.
Alexandra Olivotto
*
Oana Pavelescu, editor Foto:
Şedinţele la Coti cu Mihnea erau ca o tacla cu prietenii. Toată lumea vorbea, fiecare avea o părere despre orice şi se râdea pe rupte. Mihnea ne asculta pe toţi cu răbdare… iar din când în când ne aducea la ordine .
La începutul activităţii mele acolo nu prea îndrăzneam să spun nimic… dar uşor, uşor, m-am înglobat şi eu în aluatul ziarului. Îmi permiteam chiar să emit idei (io, aia de la foto). Într-o zi, am văzut câteva fotografii simpatice ale agenţiei Reuters despre un joc, gen fotbal, la care participa, timp de câteva zile, toată suflarea oraşului Shrovetide (Anglia).
Le-am zis la şedinţă… Viorel Dobran mi-a zis – păi, scrie tu! Ha! Io!!! M-am uitat la Mihnea… la care el zice: “Păi… scrie!”. M-am documentat atât de temeinic pe cât m-a dus pe mine capul. Am scris şi rescris de vreo 20 de ori, aveam stomacul cât gămălia acului, iar mâinile îmi transpirau, reci. Ultima variantă i-am dat-o lui Viorel cu sentimentul pe care-l ai când te arunci de la ultima platformă a piscinei.
A editat-o, iar a doua zi a apărut articolul. Mai am şi azi ziarul ăla ) Este cea mai emoţionantă şi mai frumoasă amintire a mea la Cotidianul. Au mai fost şi altele, de pildă prima fotografie publicată, dar asta făcea parte oarecum din firescul profesiei mele.
Oana Pavelescu (în stânga), împreună cu Anca Nicoleanu şi Steluţa Voica
*
Bogdan Păcurar, News editor:
O să încerc o mică stratificare, pentru că mi-e greu să pun o singură amintire deasupra tuturor celorlalte:
- amintire pentru orgoliu profesional: când ideile mele deveneau cap de ziar, fructificate de colegi. S-a întâmplat de puţine ori , aşa că staţi liniştiţi.
- amintire pentru orgoliu personal: când am fost votat în team-building-ul de la Poiana Braşov în Top 3 colegi buni, de gaşcă, de nădejde sau ce s-o fi votat. Logic, am fost pe locul 3, altfel m-aş fi referit la o finală în doi sau la un campion absolut. Pentru conformitate, primii doi au fost Liviu Avram şi Viorel Dobran, la mare distanţă în faţa mea.
- campania “Casele generalilor”, care a dezvăluit cum mari capi ai Armatei şi-au cumpărat locuinţele de serviciu pe 3 lei, încălcând legea (majoritatea aveau deja case). Cel mai sonor nume: Sergiu Medar, care devenise consilier la Cotroceni între timp. Nu mult după dezvăluiri, Medar a plecat de la Cotroceni, din motive personale sau de sănătate, nu-mi amintesc. Nici acum nu am habar dacă a fost vreo legătură de cauzalitate între cele două evenimente. Ce-mi amintesc cu plăcere este că eu doar am coordonat subiectul, de investigaţie şi scris s-au ocupat Oana Crăciun şi Şeila Dumitrescu. Am rămas căpiat de calităţile de investigaţie pe care le au unele fete, de inteligenţă şi de încăpăţânare. A fost un subiect foarte puternic, care trebuia să producă efecte mult mai mari. E vina mea că nu am ştiut să-l “vând” cum trebuie.
- amintire pentru suflet (deşi contextul a fost aiurea): când l-am anunţat pe Mihnea că plec de la Cotidianul. Şi-a pus ochelarii pe birou şi a zis “hai sus la o ţigară” (el, care fumează de 2-3 ori pe an). Mi-am dat seama că însemnam ceva pentru el, ceea ce a avut darul să mă bucure, chiar dacă momentul era unul nu tocmai fericit. Şi la despărţirea efectivă, în ultima mea zi, ne-am strâns în braţe ca fetele… dar p-asta n-o mai zic.
- îmi amintesc când cumpăram 10 covrigi ca să apuc să mănânc şi io doi. Se întâmpla zilnic. Cred că altfel m-ar fi dat afară de la Cotidianul. Şi când îi mâncam pizza lui Costin Ilie.
- înjurăturile rârâite ale lui Mihai Nicuţ. Zăngăneau geamurile când suduia de la 1,90 metri, sau cât are el.
Sigur mai sunt şi altele, dar mă opresc din scris ca să îi salut pe toţi foştii mei colegi de la Cotidianul. Poate mai bem şi noi o bere. Plăteşte Mihnea
Bogdan Păcurar şi “Micuţul”
*
Cristian Pătrăşconiu, senior editor:
Îmi e foarte greu să aleg un singur moment frumos, în condiţiile în care sunt aşa de multe momente care candidează cu şansă la titlul de „cel mai frumos”. Şi nici nu o voi face. Există însă ceva – ca un fir roşu! – care trăieşte acolo, în zona superlativelor plăcute. Îi voi spune simplu: promisiunea de a face, zi de zi, un ziar de calitate, vestic în formă, în fond şi în scris!
Această promisiune e cea mai frumoasă amintire şi cea mai persistentă, pentru că, alături de colegii de la Cotidianul, am fost de multe ori în situaţia în care am împlinit-o sau am fost atât de aproape să o împlinim. Amintirea e cu atât mai preţioasă acum, când peisajul mediatic autohton e aşa de dezolant.
Cristi Pătrăşconiu
*
Dorin Petrişor, redactor Eveniment:
Prima socializare, la început de aprilie 2007, la două luni după ce m-am izbit, năuc, de Bucureşti. Team-building la Poiana Braşov. Pe drum, mai mulţi reporteri am profitat de înţelepciunea organizatorilor, care găsiseră de cuviinţă că cel mai sigur loc pentru depozitarea lăzilor de whisky ar fi autocarul în care ne aflam. Jucam tarnib pe perechi: eu cu George Lăcătuş şi Liviu Avram cu Simona Popa. I-am bătut crunt, dar nu ăsta a fost deliciul, ci râsul şi mai crunt al lui George, care se bucura ca un copil. Unul de peste un chintal.
Georgeta Ghidovăţ, Dorin Petrişor şi Simona Popa
Simona Popa, şef secţia Eveniment:
Unul din cele mai calde momente de la Cotidianul a fost când a început ziarul nou. M-a sedus conceptul: să căutăm dincolo de ştirile zilei, să ne ridicăm deasupra evenimentelor şi să le privim degajaţi, global. Mi-au plăcut şi Caţavencii. Îmi plăcea şi echipa. Retrăiam unul din momentele alea rare în viaţa de jurnalist, cred că sunt vreo două-trei de toate, în care meşteream cu drag, cu grijă şi totodată cu patimă la viitorul ziar.
Îmi amintesc şi primul meu subiect: dădusem peste Adriana Iliescu, bătrâna născătoare de prunci vii. O ţineau medicii de la Giuleşti ascunsă în maternitate; nimeni nu ştia unde e internată şi aveam doar bănuiala că e la Giuleşti. Am luat un buchet de flori de la ţiganca din colţul maternităţii, am intrat şi am urcat la etajul unde ştiam că sunt gravidele în lună avansată. Stăteam pe o bancă de vreo oră, fără nici un plan în cap, infirmierele se foiau pe lângă mine şi tot intrau în rezervele din faţa mea, când una dintre ele mi-a zâmbit. I-am zâmbit şi eu şi am mers la cacealma: am întrebat-o unde e d-na profesoară Adriana, că sunt o studentă de-a ei şi vreau să o felicit pentru curajul ei.
“E chiar în rezerva din faţa d-voastră, hai, intraţi”, mi-a spus infirmiera, care m-a şi băgat în camera bătrânei înainte să mă dezmeticesc de ce baftă era pe capul meu. Am stat vreo două ceasuri cu Adriana Iliescu, mi-a ieşit un text bun şi m-am ciondănit crunt a doua zi cu şeful maternităţii, Bogdan Marinescu, care din acel moment şi-a încuiat pacienta pe dinafară. A meritat, aşa am debutat la Coti nou, în ianuarie 2005.
*
Cosmin Popan, redactor Sinteze:
Am ajuns la Cotidianul în vara lui 2005 şi l-am părăsit în primăvara acestui an. Andra Bădicioiu m-a convins să scriu la departamentul în care lucra şi ea, Sinteze şi Documentare. Ni se zicea panzerele, cei care rumegau informaţia brută şi încercam să îi găsim contextul. Am scris însă şi pe domenii cam nevăzute în presa românească la acea vreme: ştiinţă, tehnologie, antropologie, sociologie, trenduri.
Au fost mai bine de trei ani de presă, unde nu voiam să reintru, după ce în facultatea de jurnalismică (aşa i se spunea struţo-cămilei absolvite la Cluj) cochetasem puţin cu presa sportivă. Nu-mi plăcuse şi nu voiam să mai aud de aşa ceva, dar iată că ajunsesem în redacţia de pe Bd. Carol. Pot spune acum un adevăr puţin neplăcut, dar pe care pur şi simplu n-am cum să-l urăsc foarte tare: din cauza experienţei Cotidianul, mi-am tot amânat în aceşti ani plecarea din Bucureşti, un oraş care nu-mi plăcea şi care în continuare nu-mi place. Venisem pentru un masterat, l-am isprăvit rapid, dar între timp intrasem la ziar.
Unde, ca ardelean, am început să iubesc munca sub imperiul deadline-ului, emoţiile pe care le aveam când şeful meu direct, Marius Cosmeanu, se uita peste textele mele înainte să intre în pagină, primele ţigări fumate ca să mă accepte grupul (acum le fumez în continuare, dar nu-mi mai plac la fel), colegii (Andra Bădicioiu, Ionuţ Dulămiţă, Alexandra Olivotto, Cristina Moldovan şi apoi Cristi Bândea şi Diana Lazăr) cu care stăteam unul pe textul celuilalt, cu idei curajoase, dar şi nebune, cu draci băgaţi şi scoşi când simţeam că celălalt scoate prostii din tastatură, cu hohote de râs la exprimări dubioase. Iar textele alea erau bătătorite şi răsbătătorite ca să iasă aşa cum ştiam noi că trebuie ele să iasă. Şi aproape mereu ieşeau cele mai bune texte pe care le puteam scrie fiecare dintre noi.
Mai erau şi redactorii mai mari în funcţii, care urlau atât de mişto şi de adevărat ca să-şi impună subiectele în şedinţe şi care ne aminteau mereu că la acel ziar erau şi orgolii, dar mai ales, se punea mult suflet: Mihai Nicuţ, Costi Rogozanu, Cipri Ranghel, Liviu Avram şi alţii. Şi şefii, dintre care trei au şi apucat să însemne ceva pentru mine. Eşti tu, Mihnea, berbec şi ardelean ca mine, Doru Buşcu şi Adi Ursu.
Cotidianul m-a învăţat un lucru important: să ştiu ce fel de jurnalist îmi doresc să fiu. M-a ajutat să-mi văd şi să-mi folosesc calităţile. Să-mi apăr ideile, fie ele subiecte sau doar titluri de articole. Să-mi cultiv un optimism permanent, chiar dacă multe lucruri în afara ziarului mi l-au subminat uneori în tot acest timp. Să gândesc în afara comunicatelor de presă şi a limbajelor de lemn. Să mă bucur că am parte în jurul meu de oameni care mă învăţau în fiecare clipă câte ceva nou.
Cotidianul mi-a arătat nu doar ce înseamnă jurnalismul mare şi adevărat, m-a convins şi că am calităţi ca să-l practic.
Cosmin Popan şi, din nou, Ionuţ Dulămiţă
*
Marilena Răducu, secretar general de redacţie:
O să-ţi spun două amintiri, cele care mi-au venit primele în minte. În decembrie 1999, eu am fost norocoasa care a primit Jurnalul lui Ion Raţiu, în original. Am primit manuscrisul la începutul lunii, l-am dactilografiat şi m-am ocupat de paginare, iar la sfârşitul lunii era în tipografie. A fost primul volum din Jurnal şi singurul pe care Ion Raţiu a apucat să-l vadă tipărit. În ianuarie, după lansare, s-a prăpădit. Din memoriile lui am înţeles că oamenii trebuie să te cunoască aşa cum eşti…
Apoi, în 2004, când ne-au preluat cei de la Caţavencu, ziarul trecea printr-o perioadă foarte urâtă… Eram, ca şi acum, o mână de oameni care mai lucram în redacţie. Nu se mai luau salariile la timp, nu aveam bani nici măcar pentru hârtia de imprimantă. Preluarea a însemnat trecerea “într-o lume nouă”. După ce Doru Buşcu m-a chemat la interviu, mi-a spus “Pregăteşte-te, faci parte din noua echipă”. Îţi dai seama ce am simţit atunci… Eram prima persoană din redacţie chemată la interviu şi acceptată…
Cineva rămâne şi după ce toţi ceilalţi au plecat: Marilena Răducu
*
Mircea Reştea, fotoreporter:
Cred că în topul amintirilor de la Coti e realizarea imaginilor de aici. Am stat atunci câteva ore într-o barcă, împreună cu câţiva angajaţi de la Direcţia Sanitar-Veterinară Tulcea, pe o ploaie măruntă şi rece, echipat cu pelerină şi mască.
Mircea Reştea (în dreapta), Dragoş Toader cu aparatul şi sprâncenele lui Tudor Vintiloiu
*
Costi Rogozanu, editor-şef Weekend:
Când am venit la Coti, mi s-a dat o pagină numită de mine Popcult şi făceam în ea ce ne trecea prin cap. Mie şi câtorva oameni cu care am lucrat dup-aia la ediţia de Weekend. Am venit la un birouaş, am regăsit câţiva oameni din fostul EvZ – Steluţa, Raluca, Anca, şi am început să facem subiecte puţin mai altfel, adică şi showbiz, şi cultură, ceva mai alerte. Au fost atunci nişte subiecte foarte mişto. De exemplu, un subiect despre noul film Rocky, comentat de doi boxeuri profesionişti din România…
Costi Rogozanu
*
Paula Safta, reporter Eveniment:
Într-o singură zi de muncă se regăseau toate anotimpurile: toanele şefilor şi telefoanele lor în miez de noapte, care, din cauza presiunii, erau în mare parte peste temperatura camerei, dar şi stările noastre de după program, care se transformau într-un soi de cină tropicală . Mai povestesc cu foştii mei şefi şi ne amintim cum ne certam, ca apoi să mergem să ne sărbătorim ziua de muncă la o băută .
Paula Safta nu se prea putea ascunde
*
Codruţa Simina, corespondent de Cluj:
Era de ziua mea, anul ăsta. Pe la amiază a început să mă sune Ranghel, să mă întrebe de Mihaela Boc, nepoata angajată de fostul premier. Şi ţin minte că pe la 3 au început să vuiască telefoanele. Mă suna un corespondent de la o agenţie să mă întrebe cine mai ştie ceva de ea sau ce pot să spun mai departe.
Întâmplarea făcea că, prin nişte cunoştinţe personale, am ştiut exact ce să spun, cine e, unde a lucrat etc, iar într-o arhivă veche de-a mea, pe un CD aruncat la grămadă, am găsit chiar o poză cu ea. Cred că a fost singura poza cu ea, preluată şi de Realitatea. La sfârşit, după ce au făcut prima pagină, Ranghel mi-a zis: „Eu şi băieţii (care mă sunaseră toata ziua pentru orice mic amănunt) credem că meriţi multe beri azi. La mulţi ani!”.
Codruţa Simina
*
Cristian Şuţu, redactor Politic:
1997. August. Redacţia Cotidianul. Pe vremea aia, în strada Plevnei. Birouri prăfuite, lume puţină. Intru, timid, în căutarea unui loc de muncă. Primul meu loc de muncă. Auzisem de la Ciprian Ranghel că se fac angajări. Trebuia să încerc, altfel urma să mor de foame, la propriu. Nu mai mâncasem de vreo 2 zile. La poartă, nimeni. În primul birou, nimeni. Pe hol, pustiu. Nu e nimeni aici?
“Pe cine căutaţi?”. De undeva din spate, apăruse Ioana Lupea, care se uita foarte mirată la mine. “Sunt Cristian Şuţu şi aş vrea să lucrez la Cotidianul“. Ioana îmi explică, foarte politicoasă, că la Cotidianul e nevoie de reporteri noi, doar că s-au produs nişte schimbări în ultimele zile. Plecase Doina Bâscă şi urma să vină Tia Şerbănescu pe post de redactor-şef. “Acum doamna Tia este în concediu şi se întoarce peste două săptămâni. Reveniţi atunci”, îmi spune Ioana.
Fără să clipesc, o întreb dacă n-aş putea lucra şi în cele două săptămâni, ca un fel de probă. Ioana zâmbeşte şi-mi spune: “Sigur. Uite, peste 10 minute începe o conferinţă de presă la PNL”. A doua zi, pe 27 august 1997, citeam prima mea ştire în Cotidianul. Una banală, care n-ar fi interesat pe nimeni altcineva în afara părinţilor mei, extrem de mândri de fiul lor, mai nou jurnalist.
Au urmat câteva ediţii ale ziarului în care muzele şi destinul s-au arătat favorabile cu tânărul jurnalist. Intrasem peste Băsescu, pe atunci ministru, în WC-ul de la Ministerul Transporturilor, şi obţinusem, la un pipi, o declaraţie în exclusivitate. Scrisesem un reportaj de la cursurile de Drept Constituţional ale lui Ghe. Uglean, pe atunci preşedinte al Curţii Constituţionale, care-şi punea bodyguarzii să vândă cărţi studenţilor ce vor să treacă examenul. Şi alte câteva articole care îşi găseau locul, aproape zilnic, pe prima pagină a ziarului.
În cea de-a 14-a zi la Cotidianul, la şedinţa de sumar, care se ţinea cu toţi cei 15-20 angajaţi, Tia Şerbănescu, proaspăt întoarsă din concediu, în faţa unui teanc cu ziarele din ultimele 2 săptămâni, întreabă brusc: “Cine e Cristian Şuţu?”. Extrem de speriat, ridic două degete. “Bine. Eşti angajat!”.
Cristi Şuţu
*
Răzvan Vintilescu, redactor Investigaţii:
Cele mai frumoase amintiri sunt legate de perioadele de sesiune din 2005-2006, când aproape trei sferturi eram plecaţi pe la examene de facultate, master, doctorate, şi, fie la câte o ţigară, fie la masă sau la petrecerea de Crăciun, eram ca o familie care muncea împreună, care avea aceleaşi greutăţi şi care punea mult, mult suflet în ceea ce făcea zi de zi, Paşte de Paşte, Crăciun de Crăciun, revelion de revelion. Sunt amintiri legate de mândria că între 2005 şi 2008 eram cei mai buni, că aveam mereu informaţii şi abordări pe care celelalte ziare nu le aveau, că rareori se întâmpla să ratăm un subiect.
Răzvan Vintilescu, “păzit” de Liviu Avram
*
Tudor Vintiloiu, fotoreporter:
În 2004, când abia se relansase Cotidianul sub aripa Caţavencilor, am fost în prima mea delegaţie în toată regula. Cu foi de deplasare, cu diurnă şi bani de cheltuială. Eram eu, Viorel Ilişoi – reporter şi Daniel Vasile – şofer. Viorel trebuia să scrie un material despre cele 400 de săli de sport construite de Năstase. Ţin minte că a fost o delegaţie lungă (aşa cum îi plăcea lui Viorel) în care am bătut jumătate de ţară căutând şi fotografiind celebrele săli de sport.
Nu există nimic deosebit în povestirea asta. Nu are nici intrigă şi nici vreo poantă la final. Am ales să scriu despre asta pentru că mă trezesc zâmbind de câte ori îmi aduc aminte de ea. Atunci era un început de drum, cu nişte oameni extraordinari, şi eram şi eu acolo. Contam. Voiam să nu dezamăgesc, mă luptam să fiu la nivelul aşteptărilor. Sper că, până la urmă, am reuşit. Le mulţumesc tuturor celor alături de care am lucrat în toţi aceşti ani.
***
Masa de şedinţe de la sediul din strada Reînvierii
*
Le mulţumesc tuturor celor 35 de oameni de mai sus. Mulţi dintre ei, după ce le puneam întrebarea, răspundeau imediat: “Câte semne şi până la ce oră?”. Asta e meserie.
Pe toţi ceilalţi care au trăit la Cotidianul şi care nu apar în listă îi rog să completeze acest material cu propriile amintiri şi să mă ierte că nu i-am căutat sau nu i-am găsit de la început. Această postare va deveni o pagină permanentă pe blogul meu.
*
Hala de la Casa Presei în care s-a mutat redacţia în 2008
Redacţia Cotidianul, în seara zilei de 22 decembrie 2009
Am stat o noapte întreagă să termin prezentările textelor din prima antologie de proză scurtă pe care o scoteam cu ziarul, una cu poveşti de dragoste. Eram epuizată, dar cartea aia, cand a venit de la tipar, mi s-a parut cel mai frumos lucru la care putusem sa contribui vreodată. E o amintire, poate nu cea mai frumoasa, dar foarte puternica : una in care oboseala pana-n maduva oaselor se amesteca pur si simplu cu fericirea/euforia. Si de fapt din amestecul asta sunt făcute mai toate amintirile mele de la Coti. Eu am venit prima dată la Coti pe zăpadă, cred că pe 19 decembrie, acum trei ani, si primul om care m-a invatat sa scriu o stire a fost Cristian Teodorescu. Aş fi vrut să am o poză din ziua aia. Am doar de pe terasa din Reînvierii, unde am râs şi-am bîrfit şi m-am prăpădit cu firea la fel ca toate fetele (si baieţii ) de la noi din redacţie.
Frumoase poze. Bine ca nu i-am vazut moaca lui Turcescu. Mi-a placut ziaru atunci cand a fost preluat in 2004 de Catavencu, dupa un timp l-am uitat. Acum e papa. Sper c-o sa reapara candva
Am lucrat la Coti in perioada 2003 – 2004 si era cel mai frumos loc de munca din lume. Nu imi vine sa cred ce se intampla. Si Cotidianul si Business Standard, ziarul la care am lucrat pana ieri, se inchid in acelasi timp. Au fost joburile pe care le-am iubit cel mai mult. Si acum imi amintesc cum stateam in sediul din Calea Plevnei si ploua in redactie, dar nu ne pasa. Radeam si puneam galeti ca sa nu ne ajunga apa la picioare si continuam sa ne luptam cu cenzura PSD… Erau putine ziare atunci care aveau curajul sa faca asta, iar Coti era unul dintre ele. Imi amintesc si acum cum m-a sunat Despina Neagoe, purtator de cuvant al Guvernului Nastase, sa ma intrebe cum am putut sa scriu “asa ceva despre premierul Romaniei”. Era un text in care scriam despre aroganta lui Nastase la intalnirea cu niste bieti pensionari din Timisoara. I-am ras in nas si i-am spus ca la Cotidianul inca se face presa si chiar se facea… Imi pare rau, Coti!
ce draguuuuutz! suuuuuper. de ce n-ai vorbit si cu cineva de la corectura? pfff, ce om!
(era doar un exemplu)
Mihnea,
lipsesc de aici amintirile tale, ale singurului redactor sef care a reusit in 2007 cresterea tirajului unui ziar quality. Pana te incumeti, ardeleneste, la asa ceva, te suplinesc. Imi amintesc de o dupa amiaza, in sediul din Reinvierii, cand “blandul” Maruta tipa la telefon ca nici nu concepe sa nu publice un material, ca, daca cel cu care vorbea trece peste el si opreste articolul, in seara respectiva isi face bagajul si se intoarce la Cluj. Era vorba de o ancheta, continuare dupa un subiect demarat de Evenimentul zilei, despre afacerile incorecte ale pseudo-jurnalistului Bogdan Chirieac. (Stiam cine a sunat, biroul meu era chiar in fata ta, iar reactia ta a fost deosebit de reconfortanta pentru mine. Seful punea meseria mai presus de orice, chiar daca ulterior tot a fost nevoit sa plece din pricina presiunilor). Si imi amintesc “Ultimul editorial”, poate cel mai bun pe care l-am citit in Cotidianul, si asta nu datorita scriiturii (cred ca in presa romanesca sunt prea multi “talentati”, care insira cuvinte goale…), cat prin mesajul trasmis…
Dorin: Ca să respectăm adevărul, tirajul a crescut vizibil mai întâi în mandatul lui Cristian Grosu. Iar de plecat, n-am plecat din cauza presiunilor. Nu mai reiau discuţia asta…
Amintirea cu acel telefon e corectă, însă nu aş fi putut să o povestesc eu.
Mihnea, multumesc.
[...] 2 vizualizari.Imi pare rau, nespus de rau.Azi, 23 decembrie a aparut ultimul numar din Cotidianul. Cititi la Mihnea Maruta: Îmi e foarte greu să aleg un singur moment frumos, în condiţiile în care sunt aşa de multe [...]
[...] 23 decembrie a aparut ultimul numar din Cotidianul. Cititi la Mihnea Maruta: Îmi e foarte greu să aleg un singur moment frumos, în condiţiile în care sunt aşa de multe [...]
[...] Mihnea Maruta a avut o alta idee geniala: i-a rugat pe vechii angajati de la Cotidianul sa spuna care a fost cea mai frumoasa amintire nascuta din ambitia lui Ion Ratiu. Sunt povesti ce merita citite, chiar daca din tablou lipsesc cativa ziaristi. Unul ar fi Lucian Gheorghiu, cel care a fost pe baricade de la primul pana la ultimul numar. [...]
Am avut onoarea de a avea un material de doua pagini in “Cotidianul” in iunie 2008, cind Irlanda a respins Tratatul de la Lisabona. Eram proaspat sosit si eu in Irlanda. A trecut mai bine de un an si jumatate de atunci si Cotidianul nu mai e.
.
Imi pare rau.
Imi pare rau si fiindca imi e din ce in ce mai greu sa gasesc siteuri decente si profesionale de informatii si comentarii in Romania, in afara de Hotnews, Evz, VoxPublica si inca doar citeva. Cotidianul.ro era unul dintre ele – pina acum citeva luni
Oricum, Sarbatori Fericite si La Multi Ani tuturor!
——————-
Un prieten vizibil pentru unii, invizibil pentru altii – insa unul care va citeste si va pretuieste.
Cristi Roman – Irlanda.
Va salut pe toti cei de sus cu cel mai mare respect existent pe planeta asta. Alaturi de voi am crescut si am devenit fotoreporter. Cand am pasit pentru prima data in redactia Cotidianul din Reinvierii, eram o necunoscuta, o micuta amatoare de fotografie, doritoare de aventura si extraordinar de timida/retrasa pentru o persoana ce se vroia a fi jurnalist/fotoreporter. Amintirea mea cea mai frumoasa de la Coti? Sunt prea multe…N-o sa uit niciodata cand m-a luat Timi la alegeri sa-l pozam pe Basescu votand, eram de 2 saptamani la ziar…iar eu am fost inghesuita de toti cameramanii si fotografii si din primul rand, unde ma instalasem regeste, am ajuns undeva in spate cu coate in cap si camere de filmat luate in freza…sau ziua in care am mers la servici, o zi obisnuita, si celebra mea fotografie cu Basescu era pe prima pagina…toti ma felicitau inca de la intrare si nu stiam de ce. N-o sa uit nici prima mea delegatie cu celebrul Remus, care m-a tarat prin toata Moldova vreo 5 zile, numai pe campuri…alaturi de colegul meu de suferinta, Lari.
Satisfactie? Cand Simona Popa mi-a dat sms ca sa ma felicite pentru o fotografie ce o facusem cu ea pe teren. Cred ca singura persoana care mi-a “aplaudat” munca.
Toti cei de ,cat si cei care nu au scris dar au lucrat alaturi de mine, m-au crescut, m-au invatat sa lucrez in presa, in echipa, m-au invatat ce inseamna fotojurnalism, ce inseamna sa te zbati pentru acea imagine care spune totul…alaturi de voi toti am devenit ce sunt astazi. Va multumesc tuturor!
frumoasa idee si felicitari pentru ca ai atatia prieteni – care au si scris asa texte grozave! Craciun frumos si an nou cu bine.
Mihnea,
de acord sa lasam la o parte povestea presiunilor, desi au existat si nici nu putea fi altfel. Te rugam doar sa iesi putin din haina de redactor sef, “cel care face treaba sa mearga”, si sa intri si tu ca reporter in povestea asta, care, dupa cum se vede pana acum, are toate datele pentru a fi fascinanta. Spune si tu ce ai trait in acel an.
P.S. 1 Imi amintesc ca tocmai venisem la Cotidianul, inca nu erai redactor sef, dar, din postura, ciudata pentru multi fosti colegi, de consilier editorial, faceai analize dure cu fiecare departament. A doua zi dupa ce ai fost anuntat drept noul redactor sef, Nicut, seful megadepartamentului economic si un excelent companion la discutiile de la tigara, stiind ca te cunosc, m-a intrebat: “Ma, ce mai vrea si asta de la noi, ca parca nimic nu-i convine?” L-am linistit ca nu mananci reporteri la micul dejun, si linistit a ramas uriasul Nicut pana cand ai plecat.
P.S. 2. Tot Nicut, intr-o seara, la inchiderea editiei, mi-a “trasat sarcina” sa te chem, invitatie careia i-ai dat curs, la o bere la bomba de pe Reinvierii, poreclita mucalit de Iulian Enache “pentru bautori de elita”.
P.S. 3. Cand aveam redactia pe Reinvierii, am gasit o carciumioara in preajma, La Baraca, unde mancam foarte ieftin si foarte bine. Patroana, auzindu-mi accentul, mi-a zis ca se tragea din Manastireni, Cluj. Nici Bucurestiul nu e chiar atat de mare…
Teoretic, eu inca mai lucrez la Coti. Pe mine, cui ma lasati?
[...] Cea mai frumoasa amintire de la “Cotidianul” – Mihnea Maruta [...]
[...] Mihnea Măruță a avut o idee excelentă istoricizând câteva date despre Cotidianul. Un exemplu de azi…de reamintire. Pe canalele TV, în presa scrisă și la nivel online ni s-a reamintit revoluția română în aceste zile: un lucru foarte bun, salvator, care ne primenește interior. [...]
Despre un ziar frumos, despre un ziar proaspat care m-a tinut in priza alaturi de el niste ani de zile. Despre solidaritatea intr-o echipa si solidaritatea cu cititorii sai.
Despre oameni care au inteles competitia si despre oameni care au uitat in vremea din urma aceeasi competitie si aceleasi idealuri. Despre modul odios in care solidaritatea devine divide et impera.
Eu va multumesc, oameni buni, pentru vremea aceea. Va doresc sa mai fiti capabili sa o retraiti. Nu va pierdeti idealurile, inclusiv pe acelea ale profesiei. Avandu-le, veti reusi oricand sa va uitati cu placere in oglinda.
Sarbatori fericite!
cea mai frumoasa amintire a mea este aceea cand am reusit sa conving oamenii ca internetul este altceva
si de atunci aproape toti jurnalistii de la cotidianul au inceput sa scrie si pentru partea de web a cotidianul. au muncit deci si mai mult.
ps: nu am lucrat la cotidianul… cred ca mai mult am lucrat pentru cotidianul. punct ro.
Mi s-a facut pielea gainii. Viata, nu gluma!
Felicitari, oameni buni! Va tin pumnii sa ramaneti, cumva-minune, impreuna.
Ce trist va fi cotidianul zilnic fara “COTIDIANUL”. Voi cauta in continuare online articolele voastre. Sunteti frumosi si profesionisti… mi-ati stins setea de informare corecta si sanatoasa. Nu credeam vreodata ca ma va afecta atat de personal incetarea unui print. Continui sa cred ca veti ramane o ECHIPA si ca va voi regasi profesionalismul oriunde in massmedia. Sarbatori fericite!
Cateva PRECIZARI necesare
1.NU se poate vorbi inca de iesirea definitiva din “cursa” a Cotidianului.Mai mult ca sigur dupa finalizarea procedurilor judiciare se va gasi cineva care sa-l repuna pe picioare. Nu stiu cat va dura. Poate doua luni, poate mai multe. Oricum, a inviat Cotidianul si dupa o “moarte” de 42 de ani (pentru cei care nu stiu unde au scris, le spun ca ziarul Cotidianul vine din perioada interbelca iar in 1949 a fost desfiintat pentru ca echipa redactionala de atunci a refuzat sa se alinieze coordonatelor zilei si sa devina un ziar pro-comunist) deci nu se pune problema sa nu revina acum doar cand este in stare de suspendare si nimic altceva.
2. Intr-adevar, toata chestia de mai sus seamana mai mult a necrolog (Mihnea a avut insa o intentie buna) acesta fiind unul din motivele pentru care nu postez “sus”.
3. Observ ca au postat “sus” cu precadere fosti colegi din perioada post 2004 (Cristi Sutu, Dutuleasca, Dobran si Simona Popa sunt exponenti ai acestei etape, dar au fost si in garniturile anterioare). Trebuie sa se stie ca a “existat viata” si inainte de 2004 si – nu vreau sa jignesc pe nimeni – pot afirma ca ehipele cele mai valoroase au fost cele din perioada 1991-1998. Dau numai cateva nume: Cristi Rautu, Ondine Ghergut, Raluca Brumaru, regretatul Misu Staub, Gabriel Klimovici,Laura Ciobanu, Claudiu Doltu, Emil Neacsu, T.C. Zarojanu, Tavi Tibar (foto – toti “pozarii” care au trecut pe la Cotidianul au fost “profi”), Anca Lazarescu, Simona Popescu, Mihnea Vasiliu (da,e vorba de actualul bos, un foarte bun reporter in 91-92) si multi altii, carora le cer scuze ca nu i-am nominalizat.
Cea mai misto amintire de la Cotidianul: cand am plecat la Evenimentul Zilei cu Enache.
Veneam de la Curierul national, chemati de Macovei, la discutia cu sefu ziarului, Doru Buscu. Intram in biroul lui. Habar n-aveam cine e, dar imi placea cum arata. Un burghez rasat, inteligent. Nici o surpriza, nici el nu stia cine suntem si ne-a si zis-o.
- Sunteti doua marci pe care eu nu le cunosc. Dar va vrea Macovei.
- Stiti? Noi am facut si am dres pe la Curierul national
- Si cam ce salariu ati vrea?
- Pai atatia euro, plafonati la o limita inferioara de 35
- Pai stati putin, de ce sa nu plafonez si eu superior la atat?
- Pentru ca atunci ni l-ati da in lei.
- A….(bunadimineataa n.r.)
- Bine, dar sa stiti ca trebuie sa stati o perioada in probe cu salariul x
- Domnule Buscu, in locul dumneavoastra as fi procedat exact la fel
Ne-am strans mainile si a doua zi eram cu tot cu Enache la Evenimentul Zilei. La Davidescu.
Peste foarte putina vreme, in acelasi birou, n-a mai fost nevoie de nici o discutie. Ajungeam la Cotidianul si incepeam sa invat lucruri de la Nicut si de la Macovei. Si nu numai de la ei. De la ambii Buscu am invatat cate ceva. De la Avram, Cosmeanu si Lucescu. Si de la Dorin Petrisor. De la Rogozanu am aflat ca exista si socialisti seriosi. La tine mister Mihnea am vazut cum arata cinstea.
Si eu cred ca cea mai buna perioada a fost Lizeanu. Dar nu sunt de acord cu lacrimogenele din prezent. La urma urmei, Cotidianul a pierit urmare a alegerilor facute de cei care au avut grija de el. Adica noi cu totii.
cateva PRECIZARI II
De ce a “cazut” Cotidianul
- sunt mai multe cauze
1. Nu comentez problemele care au dus la procedurile de insolventa, pentru ca nefiind implicat, nu este corect ca sa ma pronunt in nestiinta de cauza. Cred insa ca aici este/a fost una dintre bube. (O singura data m-am pronuntat, de fapt am intrebat care a fost ratiunea dublarii pretului in plina perioada de criza. Raspunsul primit a fost unul “linistitor”, care nu m-a convins insa). Nu dau nume, cazurile sunt arhicunoscute.
1.(bis); Difuzare catastrofala (boala veche, care dateaza din 1997)
2. Cheltuieli salariale exagerate. Au fost platiti cu salarii exorbitante multi oameni care in afara de prelucrarea stirilor de pe agentii (plus un telefon, doua) nu faceau altceva. Au fost platiti cu bani grei editorialisti care fie nu “spuneau” nimic, fie faceau propaganda pentru un partid sau candidat la presedintie.
3. Neutilizarea judicioasa a personalului redactional. In ultimii ani, 90% din colegi nu au iesit din redactie. Agentia si telefonul au fost principalele instrumente prin care s-a facut presa. (Perticiparea la conferintele de presa nu se pun). “Terenul” a devenit o raritate pentru majoritatea colegilor.
3. (bis) Consecinta punctului 3: ziarul nu a avut “zvac”. Adica mai pe romaneste nu a avut colti. A “muscat” (incorect) doar cand au existat anumite interse personale (ale unor persoane din linia a doua sau a treia – adica sefi de sectii sau redactori cu experienta). A se vedea “epoca” Dan Tapalaga la sefia sectiei politic
4. Nu s-a stiu sa se “vanda” marfa buna care a fost produsa. Ce folos – de exemplu – ca scotea, sa zicem, Liviu Avram o exclusivitate care era bomba de presa, daca era vanduta ca o grenada. Alte ziare au “vandut” baloane de sapun pe post de bombe de presa si a tinut la cititori.
5. Nu in ultimul rand cred ca si contextul politic – rezultatul alegerilor – a contat in “economia” caderii.
PRECIZARI III
1. Nu sunt de acord cu cei care infiereaza cu manie proletara “perioada” Nistorescu. Au fost cinci luni in care Cotidianul a fost un ziar de opozitie. NU s-a facut propaganda pro Geoana sau pro Antonescu. NU a fost anti-Basescu, ci a criticat actiunile curente ale persoanei care detinea functia de sef al statului. S-au scris in aceasta perioada lucruri care nu trebuiau ascunse.
2. Nu sunt de acord cu cei care il acuza pe Nistorescu de toate relele de pe pamant.
- litigiul “Mirela Corlatean” nu poate intra in categoria “cenzura”. Textul respectiv a intrat ulterior in ziar (fara sa se mute o virgula) in paralel cu pozitia partii adverse. Cititorii au avut astfel posibilitatea sa vada cine este alb si cine negru. Subiectul in sine nu m-a intersat, dar cititorii si-au dat seama cine a mintit si cine nu. Este de discutat in acest caz relatia personala dintre Cornel Nistorescu si Romosanu.
(Personal nu am inteles altceva din acest “caz”. Daca un ziarist are o exclusivitate care nu este in pericol sa “transpire” la concurenta – si textul este gata – de ce alege publicarea doar in ziua in care se iese doar online si nu asteapta inca doua zile ca sa prinda si editia de print. Ciudat, mai ales ca duminica este cam foame de subiecte)
Cazul “Corlatean” mi-a lasat un gust amar din alt unghi de vedere. Pe 1 septembrie 2008 a existat un adevarat act de cenzura. Reportajul (sarcina de serviciu) privind scolile de vara ale TNL si OTPDL nu a fost publicat. Cristi Sutu a facut un gest demn de premiul fair-play si l-a bagat pe blogul lui (merci Cristi), iar textul a facut turul blogosferei. Stau si ma intreb, de ce atunci, toti cei care au tipat “cenzura!” in cazul Corlatean, au tacut malc in 2008. Nu era cazul unei isterii pe net ca in 2009, dar macar cateva semnale m-ar fi bucurat ca “deontologii” sa le traga.
- s-a comentat mult ca redactia s-a spart. Nistorescu a refuzat din start sa lucreze doar cu ITM si Patrasconiu. Cu primul este in conflict de 25 de ani, iar al doilea il injura de cinci ani. Ma intreb, cine nu ar fi procedat la fel. Altii au plecat pe motiv ca nu s-au inteles cu el pe linie ditoriala, altii s-au certat. Cred ca daca ambele parti ar fi dat dovada de diplomatie, unii ar fi ramas. Nu condamn nici o tabara. Stressul a fost foarte mare la toti. Si, nu in ultimul rand, unii au plecat la salarii mai mari. Deci nu este cazul sa dam cu toporul, pana nu se face o analiza pertinenta a evenimentelor.
– cu mina pe inima spun (cine nu crede sa vina si cu o biblie si jur cu mana pe ea)ca in toata aceasta perioada – august – 22 decembrie -nici Nistorescu si nici Oana, niciodata nu au venit la mine (dar nici la ceilalti colegi de la politic) cu vrei “indicatie speciala”. In ceea ce ma priveste am avut independenta 100%, iar 99,99% din subiectele de la “politic” le-am stabilit noi, ultima echipa a sectiei.
In concluzie, fac un apel la decenta
In incheiere
La Multi Ani !
Mihnea
La Multi Ani !
Tuturor colegilor pe care i-am avut la Cotidianul intre 10 mai 1991 si 22 decembrie 2009
La Multi Ani !
Cotidianul
(Nu radeti, pentru ca gresiti)
Craciun fericit alaturi de cei dragi!
mai bine mort decît comunist
Alaturi de “cea mai frumoasa amintire” traiesc de 12 ani: sotia mea, pe care am cunoscut-o prin 1998, evident, la Cotidianul, inainte de a fi nevoit sa plec (un an la alta publicatie, inca unul in armata)… doar pentru a avea unde ma intoarce. Cotidianul mi-a fost “casa”, in total, zece ani. Am lucrat in Plevnei, la Armeneasca, in Reinvierii, in Casa Presei… iar acum astept fie o miraculoasa, dar aproape imposibila “reinviere”, fie… un alt job.
Cotidianul isi va reveni… sau nu. Dar spiritul Cotidianul va ramane mereu viu, cel putin pentru mine. Multumesc ca ai strans atatea amintiri la un loc. Inclusiv in comment-uri.
lui Lucian Gheorghiu:
dupa ce am citit cele 3 precizari ale tale, am impresia ca esti AVATARUL lui Cornel Nistorescu. pe bune.
incredibil. cred ca si CN era ceva mai rezervat si mai obiectiv. in fine. sunt parerile tale si ti le respect, desi nu sunt de acord cu ele.
o singura chestie vreau sa-ti spun: AIA, despre care tu spui ca nu mergeau pe teren si frecau menta in redactie, au reusit sa castige cele mai tari premii ale CRP in perioada de glorie a Cotidianului. AIA nu au muncit o viata la acest ziar, fara se se vada nimic in urma lor. De numele ALORA se leaga istoria recenta a Cotidianului si nu a celor care mergeau pe teren (sanky) si ii faceau probele de microfon lui Ludovic Orban. doi-doi, zece-doi.
Cazul Mirela Corlatan a fost clar caz de cenzura. Si asta au spus-o toti la unison, mai putin tu. Mirela e jurnalist profesionist, l-a sunat pe turnatorul ala, dar ala, in loc sa-si spuna punctul de vedere, a inceput s-o injure la telefon. Mirela are inregistrarile, le-a postat pe blogul ei. daca vrei sa verifici si din a doua sursa…intra pe blogul ei.
toate cele bune.
george lacatus
Lucian Gheorghiu are perfecta dreptate cand spune ca nu s-a facut deloc propaganda proGeoana sau Antonescu in Cotidianul condus de Nistorescu. S-a facut, insa, cu certitudine, o penibila propaganda proBasescu inaintea lui.
Dincolo de inevitabile greseli sau excese, cred ca putem discerne fara probleme cinstitii si necinstitii din jurnalistica dupa directia…Vantului. Vantul a fost tot timpul de partea lui Basescu, desi o vreme a parut altfel. Simpla pacaleala, ca sa fie lovitura in plin la timpul potrivit.
[...] ca au spus deja povestea, prin cuvinte si imagini, mult mai bine decat as fi facut-o eu, Mihnea Maruta si Marius [...]
@ george lacatus
Vad ca esti pus un pic (mai mult) pe harta. Nu vreau sa intru in polemici cu tine. De regula ma rafuiesc cu personaje importante (de pe esicherul politic si din alte domenii), dar pentru ca m-ai jignit gratuit – “…AIA nu au muncit o viata la acest ziar, fara se se vada nimic in urma lor”. – ma vad obligat sa-ti raspund.
1. Daca tu crezi ca nu am lasat nimic in urma, te las sa crezi ce vrei. In fond nimeni nu te-a obligat sa iti rapesti din timpul pretios si sa studiezi “istoria” ziarului. Pentru tine Cotidianul nu a fost o stare de spirit, a fost un job ca oricare altul.
2. Cand am spus ca 90% din oameni nu ieseau din redactie, cred ca nu am gresit cu nimic. Chiar daca am studii umaniste, sa fac o adunare stiu. Eu nu am nominalizat pe nimeni. Nu stiu de ce te-ai simtit vizat? Mai exista si procentul de 10% care facea teren.
3. Cred ca faci o confuzie grava – o pun pe seama faptului ca nu cunosti munca de teren a “politicilor” – cand pentru tine acest lucru inseamna “…mergeau pe teren (sanky) si ii faceau probele de microfon lui Ludovic Orban. doi-doi, zece-doi”. Banuiesc ca nu faci diferenta intre un reporter TV si unul de la presa scrisa. Sau daca te REFERI strict la episodul cu “doi-doi, zece-doi” cred ca esti din nou intr-o mare confuzie. Nu era o proba de microfon. Era cu totul altceva. Era o proba prin care dovedeam ca inregistrarea ilegala de la Comisia “Udrea” a fost facuta cu aparatura salii de sedinta respectiva. Eu sunt convins ca ai facut o confuzie si nu pot sa cred ca ai fost deranjat de ce am descoperit acolo. O serie de colegi de la alte ziare au fost intr-adevar deranjati de ce s-a descoperit acolo, in general, la ancheta privind cheltuielile lui madam Udrea. Dar tu in nici un caz nu faci parte din categoria respectiva de ziaristi care a avut de pierdut de pe urma anchetei.
4. Cat despre “perioada de glorie” a ziarului, te rog sa nu dai verdicte. Nu sunt asa de convins ca aceasta se circumscrie perioadei in care s-au primit trei premii CRP. O istorie a presei postdecembriste ar putea pune in discutie alti ani. Nu de alta, dar premii au luat si alti ziaristi care au trecut pe la Cotidianul. Si vreau sa-ti spun ca – in anii ‘90 – se faceau anchete traznet si ele nu aveau la baza dosare “primite gata” de la persoane/institutii interesate. Atunci se muncea la o ancheta de presa, nu se facea doar o selectie din documentele primite. Adica asa cum se face in presa ultimilor 7-8 ani.
5. In ceea ce privste cazul “Corlatean” nu mai am nimic de adaugat fata de cele scrise mai sus. Si consider ca sunt observatii de bun simt. Ma bucur ca i-ai acordat o atentie deosebita. In 2008 cand a fost “cazul Gheorghiu” ai tacut malc. Mai bine mai tarziu decat niciodata.
PS
Daca tot ai adus vorba de cum se face terenul, o sa nominalizez pe unul din cei 10%. Viorel Ilisoi. Dupa mine este/a fost pierderea cea mai mare cand a plecat de la Cotidianul. Este unul dintre SINGURII trei ziaristi in activitate care stiu sa scrie un reportaj adevarat. Este un meserias de exceptie. O dovada ca este asa este si faptul ca la vechimea lui in presa circula cu bicicleta. Altii… Nu spun mai multe pentru ca suntem in perioada sarbatorilor.
In rest,
sa auzim de bine (si sa ne concentram pe lucrurile serioase nu pe cele ieftine)
Un An Nou Bun !
Dragi colegi,
Va rog frumos, nu aici. E prea frumos ce e scris mai sus. Nu vreau sa raman cu un gust amar.
Multumesc,
Tudor
Astept revenirea!!!
saluti,
destul de trist sa aflu vestea inchiderii. doi ani din viata mea s-a petrecut acolo, la modern.
eu ma ocupam cu servicii electronice, in speta mail, web, intranet, gazduire, si altele de nu mai intelege nimeni nimic ce si cum.
imi aduc aminte de nebunia relansarii, cred ca era toamna lui 2004. atunci am aterizat in echipa tehnica, probabil printre cel mai hulit departament.
acei omuleti care erau tot timpul ocupati, flegmatici din cale-afara si in permanenta cu cate un telefon la ureche, iar cand luau pauza cautau disperati cate-un incarcator de mobil
. aia eram noi. nu prea ne vedeam nu prea ne-auzeam decat atunci cand era cazul sau nu mergea ceva.
initial eram asa: george uricaru sef de “compartiment”, bogdan buzianu, corina ungureanu, dragos paul, adina ionescu si subsemnatul. ulterior ni s-au mai alaturat doi programatori web andrei balcanasu si alex cazacu, si inca un coleg administrator de sisteme, dl. olaru. dupa aceea nu mai stiu. as include aici si pe florin velea de la guerrilla si, inevitabil pe dl. florin iaru specialist in mac-uri. cu o pozitie ferma in acest sens. si cu o rabdare fantastica, tot in acest sens.
fratilor, eram vreo 500 si ceva de oameni in tot “trustul” de-atunci, incluzand aici si catavencu, guerrilla, tabu, b24fun, revistele tematice, marketingul, si locatiile de contabilitate raspandite prin vari colturi ale bucurestiului. asta facea job-ul destul de “challenging” pentru noi la it, sa gestionam
resursele astea. dar a fost misto.
cea mai frumoasa amintire… greu de zis. fiecare zi era intr-un fel aparte. cateodata era de bine, cateodata era si de rau. era permanent ceva ce te tinea in priza. interactionam cu oameni pe care n-apucam sa-i cunosc personal. erau nopti petrecute pe langa servere, reinstalind, recuperand date, transferind editia a doua la tipografie, telefoane de suport pas cu pas…
cred totusi ca amintirea cea mai placuta era satisfactia de a doua zi. cand citeai ziarul. tiparit. acolo nu se vedeau problemele care apareau, de la poveste, la fotografie, la procesare, la tipar, la distributie… o armata de oameni profesionisti. si nu in ultimul rand pasionati de ceea ce fac.
poate ne vedem la un suc la un moment dat,
baza militara, gen petrecere-like.
/shark.
ps: dragi fosti colegi, ne scuzati ca nu puteam sa lasam sa treaca messengeru prin retea. la fel cu mailu’ de-acasa. asa era politica…
pps: discutam cu popan in dimineata asta, mi-a zis ca aplicatia mea de pe intranet pentru fluxul photo reuters inca mai functioneaza. nesperat, dupa atatia ani.
Cea mai frumoasa amintire de la Cotidianul, pentru mine, este faptul ca acolo m-am format ca jurnalist. A fost primul ziar la care am lucrat, ziarul de suflet, unde, la departamentul de Externe in 2006, am invatat ce inseamna presa in domeniul asta, gratie unor oameni talentati si profesionisti, precum Valentina Pop sau Gelu Trandafir (atunci redactor-sef adjunct). Am continuat sa citesc Cotidianul dupa plecarea mea de acolo ca si cand nimic fundamental nu s-ar fi schimbat. Cotidianul ramanea Cotidianul, indiferent daca mai eram sau nu in redactie zilnic. Multi dintre prietenii mei scriau in contunuare acolo. Spiritul ziarului traia mai departe si se imbogatea pe masura ce treceau zilele. Cand eram intrebata unde am mai lucrat in presa, raspunsul meu invariabil era: “M-am format ca jurnalist la Cotidianul”.
Ii salut pe Valentina Pop, pe Andra Badicioiu, pe Cosmin Popan, pe Ionut Dulamita, pe Raluca si Raul Balogh, pe Steluta Voica, pe Laura Cernahoschi, pe Razvan Ciubotaru, pe Cristiana Visan, pe Cristian Teodorescu, pe Alexandra Olivotto, pe Cristian Sutu, pe George D. Rapa, pe toti cei cu care am fost colega la Cotidianul si care, indiferent unde sunt acum, imi trezesc in memorie gustul cafelei de la tigara, de pe scarile din Carol, conversatiile acide, alerte, inteligente, incantarea aceea discreta de a face parte dintr-o echipa de elita.
Sunt convinsa ca destinul Cotidianului va cunoaste zile mai bune decat cele de acum si ca, la un moment dat, va reveni la statutul pe care si l-a dorit Ion Ratiu la infiintarea lui, un “The Guardian” pentru Romania.
O dorinta de Craciun
Cand Ion Ratiu a revenit prima data in Romania parand mai degraba un roman excentric decat un om veros om de afaceri, prin 1990, le-am spus alor mei care urmareau o stire la celebra televiziune nationala: “eu voi ajunge sa lucrez pentru acest om”! Un an mai tarziu eram angajata in redactia “Cotidianul”.
Am fost prima redactie din Romania unde toata lumea lucra pe calculator. Ne invidiau toti ziaristii. Ei se chinuiau pe masini de scris, noi lucram deja pe computere Macintosh. Lucam cot la cot cu jurnalisti de la The Guardian. Invatam sa scriem alaturi de scriitori si poeti celebri precum Nicolae Prelipceanu, Stefan Agopian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop… sotia si fiica lui Nichita Stanescu erau colege cu noi…
M-au anuntat ca sunt angajata pe data de 31 decembrie 1990, am inceput sa lucrez inca de pe 2 ianuarie. Redactia era acasa la Ion Ratiu, in strada Armindenului. O vreme am pregatit acolo ziarul, iar cand ne-am mai inmultit, Ion Ratiu n-a mai suportat inghesuiala si a inchiriat o vila pentru ziar. Apoi ne-am mutat in sediul redactiei de pe langa statia de metrou Eroilor. In Armindeni, Ion Ratiu venea in redactie insotit de jurnalisti britanici. Pleca de fiecare data incantat. Ii placea echipa de tineri care eram. Ne vorbea despre democratia britanica deseori cu mare placere. Despre ce credea dumnealui ca insemna presa de calitate. Era un democrat autentic.
Pe multi dintre noi ne-a trimis la facultate. Tin minte ca doua luni m-a batut la cap sa ma inscriu. Eu ii spuneam ca le stiu pe toate (castigasem premii pentru poezie, pentru reportaj si ma credeam desteapta), iar el imi vorbea despre cat de important este sa nu te opresti niciodata din invatat. Imi arata teancuri de carti pe care le citea ori le avea programate pentru lectura. In cele din urma m-a convins. Nu numai pe mine. Eram vreo zece, daca nu si mai multi, carora le platea cursurile la facultate. Ne placuse pe toti.
Avea o incredere extraordinara in tineri, mereu ne spunea ca tinerii vor misca lucrurile in tara asta care va sfarsi prin a se reforma, a se moderniza. Am fost martorii zbaterilor sale politice. Se supara, dar supararile sale nu tineau prea mult. Era un optimist notoriu. Un om extraordinar care a facut ceva pentru democratia din Romania, spre deosebire de altii care numai s-au laudat fara sa faca insa ceva concret.
Ziarul « Cotidianul » s-a nascut din pasiunea unui om, din dragostea lui fata de tara. Din marea lui dorinta de a ajuta la distantarea/indepartarea cat mai grabnica de comunism. Niciodata Ion Ratiu nu ar fi fost de acord sa-si vanda actiunile la ziar unui om controversat. Niciodata nu ar fi acceptat derapaje de la regulile democratiei autentice.
Cand il vad pe Cornel Nistorescu, dispus sa ingroape darul lui Ion Ratiu pentru democratia din aceasta tara, mi se face o scarba de nedescris. El, conducatorul unei gazete care se inchide sustine, ca o culme a cinismului, ca vezi Doamne, asta este, ziarele se mai si inchid!
Calca in picioare cadoul lui Ion Ratiu pentru toti cei care au crezut in democratie sustinand ca ei ar fi detinatorii adevaratei democratii! In democratia lui Ratiu viermii, leprele, hotii ajung la inchisoare, nu sa inchida ziare!
Daca ar fi sa-mi implineasca Mos Craciun o dorinta, i-as cere sa lase Cotidianul in viata. Dar este foarte greu: Nistorescu si SOV l-au facut detestabil. (publicat de Politica Simonei – http://www.simonapopescu.webs.com)
Simona Popescu,
Postarea ta a fost pentru mine ca un dar de craciun. Eu, un cititor inrait de “Cotidianul”, recunosc spiritul acestui ziar in cuvintele tale. Oamenii ca tine trebuie sa mearga inainte, sa duca in fata ceea ce a cultivat si visat, pentru ca intr-adevar a fost un visator frumos, Ion Ratiu. Oamenii din tara asta au facut lucruri extraordinare numai atunci cand nu au uitat sa viseze. Ei au schimbat lumea, iar nu Nistorestii pseudodemocrati si discipolii lor.
Nici n-aveti idee cati oameni va vor urma de veti reaprinde adevarata flacara a “Cotidianul”. Keep walking!
Am iubit Cotidianul. Dimineata mergeam cu placere la munca. Am iubit oameni de acolo. Ma mandream cu faptul ca lucrez la Cotidianul si cu ce colegi am. Au fost cei mai frumosi cinci ani din viata mea. In ziua in care mi-am dat demisia am plans. Si acum, dupa o jumatate de an de la demisie, mi-e dor de Coti si de oamenii de acolo si nu m-am obisnuit cu ideea ca ziarul de elita nu mai exista.
Minunata ideea ta, Mihnea, de a face mici scufundari in memorie amintindu-ne despre ce a insemnat pentru noi Coti. Eu am inceput sa lucrez la Cotidianul in primele luni ale lui 2000, la putina vreme dupa ce domnul Ion Ratiu se stinsese. Cotidianul era atunci inca acel ziar de tinuta occidentala, profesionist si destept foc, asa cum nu era altul pe piata plina de laturi a presei romanesti. Cotidianul era singurul ziar al carui patron era balacarit in liniste de catre redactorul sef (Ion Cristoiu) pe prima pagina. Domnul Ratiu nu l-a dat afara pe angajatul sau cu un sut in fund si-o injuratura de mama, cum ar face moguluii de azi, ci a cerut, elegant, un drept la replica.
In cei zece ani de lucru la Cotidianul am avut sute de amintiri placute care au avut mai multe “sedii”, incepand cu cladirea din Plevnei care pica pe noi: lucrul excelent de acolo cu Ioana Lupea, “coronitele” pe care le-am trecut in acesti ani la cv (stagiu de pregatire in State, de doua ori cel mai bun tanar jurnalist al anului), dar cel mai important ramane gustul usor vinovat de mandrie din momentele in care ma ridicam la cate o conferinta de presa si spuneam, aproape cu mila pentru ceilalti jurnalisti, “Eu sunt de la Cotidianul”. Ce mai, jucam in liga mare si spulberam orice competitie! Am fost cei mai buni. Va multumesc tuturor pentru fiecare zi petrecuta impreuna si pentru bucatica de viata pe care ne-am dus-o cu totii intre copertile celui mai stilat si mai aristocratic ziar din Romania.
Dragii mei,
Va tot citesc de vreo zece zile, de cand Mihnea a pus aceasta postare, care porneste de la o idee exceptionala, pentru care il felicit: amintiri despre “Cotidianul”.
Va atrag atentia insa ca, oricat de exceptionala a fost ideea lui Mihnea, nu ea a dus la faptul ca in prezent exista deja 40 de comentarii la aceasta postare, ci faptul ca vorbiti despre o marca nobila, care, asa cum a spus Lucian mai sus, isi are originile in perioada interbelica. Si e meritul lui Ion Ratiu ca a pus-o in editie postbelica. Fie-i pomenit numele.
Lucian, ai fi facut foarte bine daca te-ai fi oprit cu povestea ta plina de invataminte la trecut, la mentionarea istoriei titrate a acestei marci nobile si la pomenirea felului in care se facea presa inainte ca ecranele calculatoarelor sa ne rada creierele si nu ai fi intrat in mocirla trecutului apropiat.
Cu parere de rau iti spun: cazul Mirelei Corlatean, asa cum bine ti-a replicat Georgica, a fost categoric unul de cenzura. Indiferent daca Liviu a decis, gresit sau corect, sa publice articolul intr-un anumit moment sau in altul, tot cenzura este.
Chiar daca anchetarea cazului Romosan ar fi putut sa se faca mult mai aplicat spre contactul direct cu o multitudine de interlocutori si tinand cont de faptul ca, finalmente, fiecare om raspunde pentru pacatele sale in fata constiintei sale.
Nu-i iau apararea lui Romosan, ceea ce a facut el este urat, atat cat si cum a facut. Mai cred ca Nistorescu l-a aparat complet aiurea, facandu-se de ras si punand o piatra de moara sanatoasa la gatul ziarului pe care de-abia il luase in management. Si pe care l-a ingropat, asa cum prevazusem de atunci.
Spui ca “Cotidianul” lui Nistorescu a fost obiectiv. Vrei sa ne autosugestionam? A fost profund subiectiv, a tinut cu Geoana, Crin, PSD si PNL, criticand permanent PD-L, ca si pe Basescu.
Finalmente, ceea ce m-a deranjat insa nu a fost partizanatul politic, ci minciuna. Vreau sa spun ca un jurnalist sau o publicatie poate sa fie subiectiv/a, sa tina cu un politician, ori cu un partid, cum tu tii cu PNL, de exemplu, dar cu conditia sa scrie adevarul. Ori “Cotidianul” lui Nistorescu a fost un ziar al minciunii. Asta a fost problema si de aceea a cazut de pe piata.
Georgica, tu esti unul dintre cei cu surse, care au facut teren si au muncit pe gudronul carosabilelor Bucurestilor, fumand si scriind. Lucian are dreptate, presa nu se face in fata calculatorului, furand de la “colegul” ultima stire de pe agentia X de stiri. Iar premiile in jurnalism, stii bine, se castiga cu foarte multa munca, de-ti intra femurul in oasele cocsale si degetele in frunte, de cat te framanti sa aranjezi materia pe care o aduni.
Lucian, poate ca, dupa ce se termina cu procedura de insolventa, se va gasi cineva care sa preia “Cotidianul”. As vrea sa cred ca, indiferent ce orientare va avea acel cineva, va avea bunul simt si cultura sa faca un ziar care sa spuna adevarul. Chiar daca da in Basescu, PD-L sau oricine.
Si un sfat pentru cei care au lucrat la “Coti” in generatiile mai dincoace: nu mai scrieti ca si cum ziarul acesta ar fi inceput cu voi. Dincolo de faptul ca am scris noua luni, in prima parte a deceniului trecut, la acest ziar, aici au lucrat tipi grei, condeieri de marca, precum Stefan Agopian, Nicolae Prelipceanu, Ioan S. Pop sau Florin Iaru samd.
Sa nu va imaginati ca ei nu citesc aceste randuri. Uneori insa isi rad in barba, alteori se intristeaza. Presa nu a inceput cu voi si ar trebui (si poate ca va si reusi) sa continue cu voi.
Voi posta la mine pe website o amintire de-a mea despre “Cotidianul”.
Si, cu scuze ca nu am scris anterior: La Multi Ani! Anul 2010 sa fie mai bun. Mult mai bun decat 2009.
Iata ca este gata. Am scris despre cea mai frumoasa amintire a mea de la Coti. Check this:
http://www.stareapresei.ro/cand-am-scos-noi-editie-speciala-la-cotidianul-7484.html
Sunteti de acord cu totii, ca poti sa iubesti o echipa chiar daca, sau poate tocmai pentru ca te afli pe marginea terenului si nu cunosti confruntarile subterane, micile invidii si restul panopliei de sentimente si resentimente omenesti.
Incepand cu acel memorabil salut al d-lui Ratiu pasind pe scara avionului, la Otopeni si pana cand s-a stins si ultimul bec din redactia Cotidianului, am urmarit de pe margine cam tot ce s-a petrecut cu acest ziar si in general cu toata lumea asta rasturnata, in care, ca niste naivi ne pusesem sperantele dupa ‘89.
In ‘90 la primele alegeri libere,cand baiatul meu, azi somer, m-a dat de gol zicand “-Mama a votat cu ochiul “, am crezut ca imi fuge pamantul de sub picioare. Nu ne vindecasem de frica si, a gandi liber era inca subversiv…
Dar, nu stiu cat ar putea conta pentru voi, cei tineri, amintirile unei cititoare ?!
Motivul principal pentru care am vrut sa postez un comentariu este ca, din amintirile voastre lipsesc nume grele care au contribuit la faima ziarului, chiar daca aveau doar functie onorifica. Ma refer la regretatul Octavian Paler ale carui comentarii pertinente si mai ales independente erau urmarite cu cel mai mare interes de catre cititori. Nu stiu daca sunt subiectiva sau nu, dar am impresia ca declinul ziarului a inceput dupa ce el nu a mai fost.
[...] Afla mai multe detalii…: Cea mai frumoasă amintire de la “Cotidianul” [...]
Cătălin Gagiu de unde e de loc? Mersi!