Cinci boli mai vechi ale presei noastre
Prăbuşirea presei româneşti nu are doar cauze economice, contextuale, ci este determinată şi de aşezarea sa pe temelii şubrede. Iată câteva boli care nu se vor vindeca nici după ieşirea din recesiune, pentru că preced şi explozia internetului, şi pierderea clienţilor de publicitate:
1. Scopul multor investitori nu este businessul media pur şi simplu. Aceasta pare a fi boala cea mai vizibilă. Atât la nivel naţional, cât şi în judeţe, fie că vorbim de trusturi sau doar de mici întreprinderi locale, produsele deschise în ultimii ani nu vizează furnizarea de informaţie credibilă către un public anume, şi atât, ci folosirea puterii mediatice ca lance, ca scut sau în ambele sensuri.
Dacă ai o fabrică de armament săpată în munte, dar la intrare scrie că faci maşini de spălat sau biciclete sau cuie, e probabil că, pe de o parte, secretul va fi aflat destul de repede, pentru că angajaţii sunt şi ei oameni, iar, pe de altă parte, potenţialii clienţi vor cumpăra, pe termen lung, maşini de spălat sau biciclete sau cuie ale companiilor care se ocupă numai cu aceste businessuri.
Posibil leac: o lege anti-trust, pentru a reteza jocurile de putere la nivel naţional, şi, eventual, condiţii mai restrictive pentru intrarea pe piaţa media.
2. Decalajul dintre public şi jurnalişti. Dacă, în anii ’90, presa era o locomotivă a societăţii în ceea ce priveşte informaţia şi mentalitatea, după 2000 raportul s-a inversat, iar decalajul dintre aşteptările publicului şi nivelul redacţiilor a crescut continuu, în defavoarea jurnaliştilor. Acest diagnostic este valabil mai ales în ceea ce priveşte presa generalistă sau quality.
Tabloidele au inovat permanent, şi-au adaptat mijloacele şi au ajuns să fie imitate şi invidiate, însă mass-media “serioase” n-au putut ţine pasul cu specializarea profesională, deschiderea internaţională şi diversificarea domeniilor de interes ale potenţialilor cititori/telespectatori.
Posibil leac: stagii de pregătire pentru jurnalişti în viaţa reală, în companii, partide şi instituţii ale statului, invitarea în redacţii a unor traineri sau măcar a unor profesionişti pentru discuţii libere, precum şi impunerea unor standarde intelectuale în rândul tinerilor jurnalişti, inclusiv prin lecturi obligatorii.
3. Risipirea aurei. Meseria de reporter nu mai are nici pe departe farmecul de la începutul anilor ’90, din cauză că jurnalismul a ajuns să fie judecat după prestaţia comentatorilor invitaţi până la saturaţie în studiourile tv – care au, în general, agendă personală sau sunt plătiţi să susţină interese partizane. Descoperirea adevărului, investigatorul care nu se se lasă mituit sau informaţia prezentată nepervertit riscă să se transforme în mituri ridicole.
Nici măcar zonele culturale ale presei, faţă de care studenţii ar mai putea simţi o oarecare atracţie, nu reuşesc să mai fascineze, fiind căpuşate şi compromise de oameni plătiţi la negru pentru a influenţa vânzările vreunei edituri sau ale vreunui distribuitor de filme.
Posibil leac: cât timp redacţiile nu se curăţă şi nu apar poveşti exemplare de succes, fie ale unor subiecte, fie ale unor reporteri, nu prea văd soluţii.
4. Liderul căpătuit şi ahtiat după putere. Boala este una care ne va mai afecta mulţi ani, deoarece sunt puţine redacţii care să nu aibă în faţă “modelul” unui director sau redactor-şef cu obiective de altă natură decât cele profesionale. Şeful ajuns milionar în euro, speculant mobiliar sau imobiliar şi, obligatoriu, broker de putere, şeful ale cărui relaţii şi zone tabu atârnă mai greu decât subiectele destinate publicului, ei bine, acest personaj reprezintă o ispită mult prea tare pentru tinerii care intră în redacţii.
Iar dacă primul job al unui viitor jurnalist este în subordinea unui asemenea lider, el va fi contaminat aproape iremediabil cu aroganţă, suficienţă şi dorinţa de a “face jocuri”.
Posibil leac: întoarcerea investitorilor străini, care au politici de personal mai apropiate de meritocraţie şi care îşi asumă mai uşor riscul de a promova tineri necunoscuţi în detrimentul unor “cunoscători” unşi cu toate alifiile.
5. Pierderea capacităţii de a uimi publicul. Este, poate, cea mai subtilă boală, cel mai greu de contracarat. Se combină devastator cu blazarea, cu repetarea aceloraşi proceduri, cu “acoperirea” aceluiaşi tip de subiecte, cu lipsa de respect faţă de şefii care nu mai reuşesc să inspire. Şi ajungi să nu mai ai idei proprii, să preiei totul de la alţii, din comunicate, din conferinţe de presă, din ştirile tv, din ticurile mentale ale obosiţilor cărora le eşti subordonat. Şi abia aştepţi să pleci, să-ţi bei berile frustrate, şi tot aduni bovarisme în care îţi scrii marile subiecte, răstorni, salvezi şi cutremuri.
Şi, probabil, vei accepta o ofertă de purtător de cuvânt sau de PR-ist sau de “consultant”. Şi vei regreta din prima săptămână presa aia în care, de fapt, nimeni nu te oprea să fii mândru de semnătura ta şi de exclusivitatea pe care ţi-a sorbit-o, invidioasă, toată concurenţa.
Posibil leac: să şi-l caute fiecare.
*
Foto: Valentin Vieriu
[...] Mihnea Maruta vorbeste pe larg despre cele cinci boli mai vechi ale presei. Solutiile propuse de el nu vor fi insa aplicate. E complicat. E un cerc vicios. [...]
Subscriu la cele scrise de tine, dar sunt un pic confuza la punctul 2. Pare ca admiri tabloidele pentru faptul ca s-au adaptat cerintelor/gustului pietei. Cum ramane totusi cu rolul ala educativ al presei despre care am invatat noi la scoala? Asta ingenuncheaza in fata rating-ului si a tirajului?
Suna hilar, dar e dureros de adevarat. Problema ruperii ziaristului de viata reala, “de cetatean” vine din tentatia spagilor marunte cu care-l gratuleaza meseria zi de zi. A fi ziarist iti ofera automat si diverse reduceri, intrari in fata, rezolvari rapide ale unor situatii birocratice, si fara spaga etc. Asta te face sa nu mai intelegi caracatita cu care traieste restul din jurul tau, sau sa nu-ti mai pese de ea, pentru ca tu, ca ziarist te compari cu cei care iti ofera aceste inlesniri: sefii tai, politicienii, sefii institutiilor publice etc. Asadar, cumva eu cred ca niciun stagiu in viata reala nu-l aduce inapoi la constiinta pe ziaristul ala care a abdicat de la ea, alegand calea usoara a parvenirii.
Apoi, da, tu propui stagii de pregatire pentru jurnalisti in … viata reala
Leacul la cateva din cele semnalate de tine aici: constiinta personala, zic eu
La multi ani!
[...] This post was mentioned on Twitter by Florin Avram, neagrigore. neagrigore said: Cinci boli mai vechi ale presei noastre http://ff.im/-dTaFe [...]
Super!
Ai nevoie de cateva butoane social media pentru a putea posta direct de aici postarea pe Twitter sau Facebook.
Dollo: Nu admir tabloidele, doar constat că au continuat să inoveze. N-are legătură cu rolul educativ; publicul tabloidelor va continua să existe, ba chiar să crească dacă nu găseşte nimic spectaculos în presa generalistă.
Radu: Încerc să rezist la ispita intrării pe twitter. Ştiu, nu e “pragmatic”, dar am şi eu piticii mei
Mihnea draga,
AI PUS PUNCTUL PE I.
Jos palaria.
Analiza cu bisturiu in mana si valori in suflet.
PS pt ALTI cititori : nu l-am cunoscut personal pe Mihnea, desi poate ne-am frecat pe holurile aceleasi scoli candva… Nu sunt ziarist (uneori regret ca n-am intrat in bransa asta pe vremea cand alti colegi intrau…).
Prin punctele (“bolile”) 2 si 3 atingi exact ce am spus eu in comentariile (referitoare la unele cauze care au dus la caderea Cotidianul) pentru care a sarit in sus un ziarist de “studio” la postarea ta din 23 decembrie. Deci cum sa nu fie rupt de viata jurnalistul, daca 90% din timpul sau de lucru il petrece in redactie. Si acum – pentru ca nu mai sunt legat de nici un contract si de nimeni poti sa-ti spun si niste lucruri pe care nu le stiai in perioada in care ai fost redactor sef: multi dintre oamenii care faceau “teren” (adica in general conferinte de presa)sau chipurile la cine stie ce actiuni, isi faceau textele tot dupa agentiile de stiri, dar le prezentau ca fiind rezultatul muncii depuse pe “teren”. Stai linistit ca si pe Adi l-au pacalit multi cu formula asta.
La punctul 3 iarasi imi dai dreptate. Eu am tipat mereu ca valoarea unui ziar nu trebuie judecata dupa productia de opinii. De altfel, datatorii cu parerea niciodata nu i-am considerat ca fiind ziaristi. Pai cum sa-i zici la un Patrasconiu sau Voinescu sau TRU ca sunt ziaristi, cand venea omul de pe politic de pe teren (La “politic” s-a facut teren pe rupte si a facut toata lumea – de altfel a fost din 1991 cavaleria grea a ziarului), iar cei de mai sus “bagau opinii care nu aveau legatura cu relatarile din teren, dar pe subictele respective. Trec peste partea propagandistica a textelor lor. Numai ca “valoarea” Cotidianului era data de “comentatori: si nu de cei care aduceau informatia. Ei, “comentatori” erau ziaristii de la Cotidianul, nu cei care lucrau direct cu “informatia”. De aceea cei mai multi au preferat sa “dea” in boala nr.2 si sa nu-si miste fundul de pe scaun, pentru ca si-au dat seama ca o fac degeaba. Nu pe ei ii condamn, ci pe cei care au trisat si au facut-o pe bani foarte multi. Deci lucrurile sunt mai mult decat clare.
PS
Ai vazut ce a patit Patrasconiu. S-au saturat pana si stapanii de cat lustru le-a dat la pantofi. Asa patesc toti cei ca el. (Nici acum nu pot pricepe cum a ajuns acest individ in redactia Cotidianului. Chiar LLI mi-a spus ca la ea la ziar a fost printre cei mai slabi oameni. A fost adus pe post de vedeta insa)
Ura
Si sa auzim de vremuri mai bune
Nu sunt de acord cu soluţia de la punctul 1. Dacă restrângi administrativ accesul pe piaţă, presa va deveni mai dependentă de politic, în defavoarea dependenţei de public.
Lucian: Am înţeles care e părerea ta, dar acest spaţiu nu e loc de răfuială între foşti colegi, deci lasă-l pe Cristi Pătrăşconiu cu ale lui.
adica http://uncopilutz.wordpress.com/2010/01/05/cacatul-o-delicatesa/
Lipseste mentoratul din redactii. Jurnalistii onesti au pierdut batalia cu cei care joaca la mai multe capete, intre partide, companii, alte interese. Nu au fost suficienti de puternici, uniti, ba chiar jmecheri…si atunci s-au au plecat, sau au fost marginalizati sau sunt tinuti, asa, la distantza de decizie. In lipsa lecturilor sunt si indoctrinati si stricati de mici…Lecturile sunt fundamentale si sunt total de acord ca ar trebui obligati sa citeasca cat mai mult.
Cu exceptia presei britanice care e coplesitor de buna, nici o alta de pe mapamond (din Grecia pana in Franta, din Spania pana in Germania, din Brazilia pana in Zoua-Zeelanda, Australia, China, Rusia, SUA, Canada, etc), credeti-ma, pe cuvant, nu e mai buna, mai putin plicitisitoare decat a noastra. Poate doar putin mai onesta. Ca sa vedeti ca e corect ce spun, faceti un exercitiu si deschideti site-ul oricarei publicatii de pe mapamond (expectie facand, repet, cele britanice) si o sa constatati ca nu suntem nici mai prosti, nici mai rai, nici mai putin uimitori decat altii. De aceea, cele cinci puncte ale tale dvs, fara suparare, extrem de “subtiri”. Apropo, stiti cumva de ce mor in special ziarele anti-Basescu? Daca se poate, intr-un singur punct
))
@Ursula Marquej: uau ce de generalizari…uite, numai la Chicago, exista cel putin un ziar care (inca) merita citit zilnic: Chicago Tribune.
@Mihnea
Nu ma rafuiesc cu nimeni. Baiatu chiar imi este simpatic. El chiar crede in ce face. Am dat numai “ilustratie” pentru subiectul pe care l-am expus.
Interesanta analiza, dar trebuie sa ma opun solutiei de la #1. In nici un caz restrictionarea competitiei si a informatiei nu poate duce la ceva bun. Legile anti-trust pot fi benefice.
[...] De aceea as mai adauga ceva pe langa afirmatiile jurnalistului Mihnea Maruta, facute in postarea Cinci boli mai vechi ale presei noastre. El sustine, la punctul 5, in care vorbeste despre decalajul dintre public si jurnalisti, ca un [...]
O alta mare problema este self-esteem-ul jurnalistilor cu mentiunea ca nu generalizez. Din nefericire o majoritate covarsitoare au probleme de raportare la public. Imediat dupa ce se usca cerneala pe legitimatia de jurnalist acesta capata super puteri, se situeaza deasupra muritorilor. Au dreptul sa fi considerati altfel, isi folosesc relatiile pentru micile lor nevoi. Mici la inceput apoi isi dau seama ca au dreptul la nevoi mai mari.Pe urma firesc urmeaza modelul Liviu Man.
Perfect de acord cu tine la punctul 4 si asta e o mare probleme. Din cauza asta nu-l mai citesc de o vreme pe Alin Fumurescu, dupa postarea cu omul molusca si SRS.
Mihnea, cred că Radu spunea să existe butoane prin care alții să promoveze articolul tău pe Twitter / Facebook.
as adăuga:
6. lipsa de experiență și tinerețea jurnaliștilor autohtoni
- dupa 90, presa din România s-a făcut cu entuziasm și, nu de puține ori, ”după ureche”; asta și pentru că nu prea aveai de la cine să înveți direct, pe lângă cine să te formezi;
- în redacții au fost promovați mereu tineri,ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar considerentele nu au fost cele legate de asigurarea continuității, ci de de necesitate (lipsa unor jurnaliști cu experiența sau faptul că jurnaliștii tineri erau o soluție ”ieftină”);
- ”dezertările” (după câteva luni sau cel mult 2-3 ani de presă) au menținut această disproporție între jurnaliștii cu experiență și debutanți;
- de altfel, sunt mai multe cauze care au perpetuat această stare de fapt (ar merita un comentariu separat); până când media de vârstă a corpului redacțional nu va trece măcar de 30 de ani (ceea ce ar însemna un echilibru între jurnaliștii de 20 de ani și cei de 40-50 de ani) nu-mi fac mari iluzii legate de cresterea profesionalismului in mass-media autohtona;
- de altfel, actuala criză s-ar putea să aducă un nou val de întinerire forțată: jurnaliști cu experiență care se vor orienta către alte domenii și proiecte noi care vor porni cu debutanți (din considerente, cum spuneam, economice).
când ai ales poza te-ai gândit la chestia cu “presa – câinele de pază al democraţiei”?
D-le Maruta, dar cati oameni avea Cotidianul pe vremea cand erati dvs. red.sef? In unele postari s-a scris ca numai pe Economic erau 9-10 oameni, in conditiile in care:
1. ziarul nu era specializat pe acest domeniu, ci unul generalist
2. ziarul dadea o pagina, max. doua/zi de pe acest domeniu.
Daca numai pe Economic erau 9-10 oameni, cati erau pe Eveniment, Anchete si Investigatii, Social, Sport etc.? Pentru ca se stie, nu-i asa?, ca in peste 90 la suta din cazuri, exclusivitatile si deschiderile de ziar vin de pe aceste domenii.
Si atunci intreb si ma intreb, citind si unele postari in care se spune ca foarte multi oameni ramaneau in redactii, dar foarte putini mergeau pe teren, cati oameni lucrau in acea perioada la Cotidianul? 100? 150? 200? Ca in situatia asta, e de inteles, pe de o parte, de ce ziarul a ajuns unde a ajuns, dar si, pe de alta parte, postarile si lamentarile unora privind jobul si ziarul pe care tocmai le-au pierdut.
Olivian: Cum îţi “montezi” acele butoane?
Laura: Da. Ca să pot posta ceva generic.
Gelu: În redacţia propriu-zisă (fără corectură şi DTP) erau circa 70 de persoane.
faină idee. da’ foarte relaxat câine ai găsit. s-a cuibărit bine şi nici că-i pasă.
La punctul unu,”conditii mai restrictive la intrarea pe piata” e o ingradire a libertatii. Cat despre retezarea jocurilor de putere..sa fim seriosi, unde nu exista astea? Ca aia din vest is mai ingrijiti in treaba asta nu-i face mai putin rai, ci mai destepti.
Cu punctul al doilea-s de-acord.
La trei. Deci sa inteleg ca e vorba despre moartea jurnalismului de investigatie si a reportajului. Cred ca media este o afacere ca oricare alta. Cred ca acum se vinde informatia. Cercetare si poveste? Is doua lucruri foarte frumoase, dar au putini clienti. Comentatorii orientati de la tv au multi clienti, nemultumiti, dar multi.
Ca sa vorbesti despre cat de nociv e comentatoru de la TV te-ai uitat de multe ori la el. Si, fara dubiu, te vei uita in continuare.
La patru. Daca as fi patron bun mi-as lua unsi cu toate alifiile. Daca as fi un patron rau, mi-as lua tineri far experienta carora sa le dau 10 lei si sa-i pun sa scrie ce vreau io. Banii si puterea is lucruri firesti azi. Iar in Romania, lucrurile astea doua capata dimensiuni extraordinare.
La cinci. Cine uimeste, vinde. Cine nu, inchide. La urma urmei de ce sa nu iesi din presa? Mi se pare ca vorbim cu prea multa gravitate/admiratie despre meseria noastra
Ionuţ: În cazul înfiinţării unei edituri de ce nu e îngrădire? Pentru a avea editură, trebuie să ai un scriitor publicat printre fondatori. De ce ziar poate să-şi deschidă oricine? Oricine ştie să facă un produs media?
La mulţi ani de Sfântul Ion!
Cred ca punctul 3 isi are cauza directa in punctul 4 si in punctul 1. Sefii pusi pe alte criterii decat cele legate de competenta si talent marginalizeaza adevaratele valori. Presa romaneasca nu ofera posibilitatea unor adevarate cariere pentru tinerii de valoare, de care Romania nu duce lipsa si care aleg alte domenii. Asa au gasit teren liber de afirmare o gramada de pseudovalori. Cu tot respectul pentru tine si alti cativa, redactiile sunt pline de nulitati.
Cred ca un investitor adevarat, daca el exista la noi, ar trebui, pe de o parte sa dea atentie inovatiei, iar pe de alta sa stea cu un ochi la marile ziare occidentale, care, desi au probleme, rezista mult mai bine concurentei de pe Web.
Cand se vorbeste de problemele presei romanesti, imi vine in minte imaginea vanzatorilor ambulanti de ziare, care pot fi intalniti in intersectiile din Torino, cu vraful de La Stampa sub brat, la ora 6 dimineata. Nu stiu cate La Stampa se vand asa. Dar acest fapt exprima seriozitatea cu care este abordata difuzarea la acest ziar da mare traditie. Poate gresesc, dar pe la noi parca n-am vazut ceva de genul asta.
Vreti sa stiti care este adevarata boala a presei si a media in general in Romania?
Populatia Romaniei este, in medie, formata din oameni de calitate proasta. Si atunci, ca sa o atragi, trebuie sa scoti presa de calitate proasta.
Ca sa vinzi multe ziare, multe reclame, etc, trebuie sa te adresezi in medie, oamenilor de calitate foarte proasta.
Apare un cerc vicios: te adresezi oamenilor de calitate proasta, iar ca sa cistigi, ai interesul ca oamenii sa devina si mai prosti.
Presa si media in general devin factori de indobitocire a populatiei.
Mihnea, am scris acum un articol pe blog care răspunde întrebării
Cum îţi “montezi” acele butoane?
într-un mod exhaustiv.
http://fiieficient.com/2010/01/cum-adaugi-un-buton-de-re%C8%9Bele-sociale-twitter-facebook-linkedin-hi5-yahoo-messenger-pe-blogul-tau-wordpress/
Marcello: Şi la noi, în intersecţiile importante din marile oraşe se vând ziare, însă de obicei tabloide. Probabil sunt cele mai solicitate.
Olivian: Mulţumesc!
Multumesc mult pentru urare.
Liiceanu se excita la un BMW, dragul meu prieten.
Ce ma opreste sa-mi cumpar un scriitor publicat? Moralitatea si inaltul lui spirit ?
Ce ai scris tu despre presa e un intins deget aratator. Dar cancerul e infipt bine in toata societatea, zic eu. Suntem defecti. E pretul alora 50 de ani de jeg. (userul Mihai este destul de aproape de adevar)
Cu multă plăcere, Mihnea.
Poate ca gresesc, dar la punctul 2 am unele indoieli. Nu cred ca publicul a luat-o inaintea presei – cel pe care il avem astazi este (intre altele) rezultatul inertiei presei in privinta scopului sau de formare a unui interlocutor avizat si exigent. Asa informatie oferi, asa public capeti! Un public care se orienteaza – asa cum bine ai punctat, Mihnea – catre informatia facila din tabloide sau catre cea de tip ‘fast food’, oferita de televiziunile comerciale. Am putea spune ca presa si-a ‘asasinat’ cititorii, in furia castigului usor si rapid, fara a anticipa consecintele.
Presa scrisa a mai omis si altceva: atata timp cat te complaci in rolul de trompeta politica sau economica, nu mai poti imbraca si forma de stalp al democratiei. Nu iti poti asuma propria importanta si nu o poti explica convingator publicului daca traiesti din compromisuri si santaj.
In plus, ar trebui sa ne intrebam ce ‘tine’ cititorul, ce il face loial unei publicatii. Am sa vorbesc aici din punctul meu de vedere. Mi-as fi dorit investigatii serioase, curajoase si duse pana la capat. Mi-ar fi placut interviuri inteligente, in care intervievatul sa fie ‘incoltit’ si obligat sa raspunda exact la intrebarea care i s-a pus. Rareori am gasit asa ceva in presa noastra. Aproape totul a plutit si pluteste in zona aluziilor, a datului cu presupusul si a finalurilor in coada de peste, care sa poata, desigur, sa fie reparate de urgenta, in caz de nevoie.
Jurnalismul a ajuns in Romania in doua extreme: pe de o parte sunt cei care intr-adevar stiu ce inseamna aceasta meserie, care pornesc miscari , cum sunt cei de la Jurnalul National, care atrag atentia, care scriu puternic.. iar de cealalta parte sunt tabloidele nenumarate care au ajuns la un grad de mizerie indescriptibila. Mi-ar fi rusine sa lucrez la un astfel de ..hm..nu pot sa ii zic ziar, ca nu e .. e o jucarie de prostitutie morala.
Scriu pentru categorii diferite de oameni, diferite grade de cultura si educatie. Intrebarea ramane daca salariul te multumeste indeajuns de mult incat sa te supui sa scrii mizerii.
[...] de la Cluj Mihnea Maruta a identificat Cinci boli mai vechi ale presei noastre si le cauta si posibile [...]