O nostalgie urbană: mica afacere de familie cu bunătăţi
Am plecat de la un cuplu de fotografii care înfăţişează vitrina aceleiaşi brutării din New York, mai întâi în 1937, apoi în 1998. Iată-le:
O afacere simplă, pe aceeaşi stradă, la acelaşi număr, mai bine de 60 de ani. Poate că patronul s-a schimbat şi a păstrat doar numele magazinului, dar mirosul şi gustul locului trebuie că au rămas intacte.
Printre altele, multe, asta a distrus comunismul: reperele de intimitate, personalizările oraşului. Covrigăria unuia, berăria altuia, plăcintăria, ceasornicăria sau “bijuteria” de familie. Unele au supravieţuit cumva, dar şi-au pierdut magnetismul şi vadul comercial, rămânând biete insule de proprietate ascunse prin ganguri.
Nu sunt eu foarte umblat prin lume, aşa că am să iau exemplul Greciei, cu îmbietoarele sale taverne familiale, în care tatăl găteşte, mama ţine contabilitatea, fiica serveşte, fiul face aprovizionarea, iar bunica îşi permite să bea o cafea scurtă şi dură la una dintre mese, până răsar clienţii. Acolo, în acele taverne, se perpetuează tradiţia unei aşezări şi ospitalitatea ţării. Acolo te poţi simţi şi tu, străinul, acasă.
România a pierdut această reţea-liant şi încă n-a reînvăţat să stimuleze şi să ocrotească afacerile familiale. La noi, ţinta este exitul, cum i se spune în mediul de business: creezi, dezvolţi şi, dacă merge bine, vinzi unuia mai mare, de preferinţă “lanţ” multinaţional. Nu laşi moştenire, nu gândeşti pe termen lung. Contul din bancă e mai sigur decât clientul care se întoarce la tine.
Mă mai uit o dată, şi înc-o dată, la pozele de mai sus: a trecut războiul, unii nu s-au mai întors de pe front, dar copiii lor, apoi nepoţii, au continuat să cumpere franzele, cornuri şi covrigi de la Zito Bakery. Nici aranjarea vitrinei nu a ţinut cont de vârstă.
În oraşul dumneavoastră există aşa ceva?
*
Fotografiile cu brutăria fac parte din două serii de imagini, realizate în New York, din aceleaşi unghiuri, la finele anilor ’30 şi apoi după mai bine de şase decenii. Le găsiţi aici.
Criza morala in care ne aflam a afectat si preocuparea oamenilor pentru traditie, istorie, conservatorism sanatos. Noi ne uitam mortii dupa cateva luni de jelit, pe cand altii fac sacrificii substantiale pentru a-si afla arborele genealogic. Cat despre investitii, mai avem mult de invatat, ne lipseste rabdarea constructiva.
In Sighisoara exista o moara, vizavi de casa parintilor mei si, evident, cea in care am locuit si eu, unde doua pietre uriase sfarama, de peste un secol, porumbul celor care au nevoie de faina alba sau de malai.
Tata m-a dus pentru prima data acolo la o varsta frageda, motiv pentru care nu imi mai amintesc mare lucru, dar niciodata n-am sa uit mirosul fainii de malai caldute, care curgea parca la fel ca apa de ploaie printr-o streasina ingusta, dupa ce boabele sanatoase de porumb erau macinate fara resentimente de cele doua roci zgomotoase.
E mirosul sambetelor din copilarie, cand dis de dimineata mergeam cu un carucior pe doua roti, alaturi de tatal meu, cu un sac la moara. Stateam sus, langa jgheabul in care se turnau boabele de porumb, dupa care fugeam repede jos, sa imi inec degetele in puful care rezulta in urma faramitarii acestora.
Imi miroseam apoi mainile ore intregi si ma bucuram de aceasta placere nesemnificativa aproape toata ziua…
Moara exista si acum si este condusa de fiul vechiului morar, care, din pacate, s-a stins. Tanarul a calatorit in toata lumea, iar acum, intors in tara, continua aceasta mica afacere, care imbie sambetele altor copii, ale acelora care prefera sa isi scalde degetele in faina in loc sa isi batatoreasca buricele din capatul falangelor pe butoanele tastaturii…
PS: Multumesc pentru aceasta postare, mi-a facut martea fericita. Abia astept sambata
[...] Ii multumesc lui Mihnea Maruta, pentru ca mi-a amintit de aceste mici placeri. Pe blogul sau gasiti o postare foarte interesanta, pe care va invit sa o [...]
http://lostnewyorkcity.blogspot.com/2008/08/new-but-not-better-look-for-zito-bakery.html
Aici vei gasi un articol despre ce s-a intamplat recent cu Zito’s. De inchis s-a inchis prin 2004.
Lucius: Ştii vreun loc precum Zito’s?
Radu: Şi eu îţi mulţumesc pentru amintire.
N.: Bine ai venit! Păcat de Zito’s. Ştii cumva dacă a rămas afacere de familie până la sfârşit?
este o farmacie in Timisoara, am o poza din 1894, iar inscriptia “Apotheke” mai poate fi citita si azi, destinatia este tot farmacie, are mobila veche, dar nu cred ca se afla in posesia aceleasi familii ca acum peste un veac…
http://www.nicktaylor.us/newsletter238206.htm
Aici poti sa citesti intreaga istorie a brutariei. Si ca sa-ti raspund la intrebare, da. A ramas o afacere de familie pana in ultimul moment. Charlie Zito, unul dintre proprietari a murit cu cateva luni inainte de a se inchide, iar restul familiei a renuntat sa se ocupe de afacere. Unii pentru ca nu mai locuiau in New York, iar altii erau prea prinsi cu alte lucruri. Istoria din articolul de mai sus prezinta si argumente administrative pentru care brutaria o ducea din ce in ce mai rau. Cateva dintre ele ar fi, fara a le pune intr-o ordine a importantei: schimbarea mentalitatii oamenilor apropos de produsele cu prea multi carbohidrati, ceea ce-a scazut interesul in produsele brutariei; marirea chiriei odata cu deschiderea in zona a catorva boutique-uri scumpe; sau scumpirea asigurarii pentru masinile ce se ocupau de aprovizionare cu materie prima si cu distributia produselor, cauzata se pare de atacurile teroriste de la 11 Septembrie 2001.
aaah. in abrud este o farmacie tot asa, de prin 1800 si ceva. are aceleasi flacoane de sticla groasa aranjate pe rafturi pentru preparate. si cel mai tare: are picturile vechi, pe stil renaissance, pe tavan: fecioara cu prunc, bunavestire, etc…
patronul nou e de prin 2000, dar primul lucru pe care l-a facut a fost sa reconditioneze picturile. si acuma imi dau seama de ce, de fiecare data cand vad un da vinci, simt miros de calendula
[...] This post was mentioned on Twitter by Radu Neag, ivasandwich. ivasandwich said: RT @RaduNeag: Merita vazut: O nostalgie urbană: mica afacere de familie cu bunătăţi http://bit.ly/cn38zy [...]
In Bucuresti, la intersectia strazii Vasile Lascar cu Maria Rosetti si Alexandru Donici, pe stanga cum mergi spre Mosilor, era o farmacie (n-am mai trecut de curand pe acolo) si imi amintesc ca mama imi spunea ca era farmacie si cand era ea mica. Ma indoiesc insa ca s-a pastrat proprietarul…
in linkul dat de tine, coolcrack.com, sint doua foto din Union Square, 1936 si 2002. In stinga statuii, in 1936 crestea un copacel, un puiandru. In 2002 era deja un copac matur, poate batrin, nu ma pricep la soiuri. E singura dubla in care am vazut curgerea “organica” a timpului, un ceva viu construit de natura, nu de om. In celelalte, statuia/cladirea/podul de acum 70 de ani e in picioare si azi, numai decorul s-a schimbat, sub ciocanul civilizatiei. O votez ca cea mai frumoasa compozitie, desi stiu ca topicul tau era altul, mihnea:)
Frumos si trist topic. Din pacate, in cartierul copilariei mele a disparut totul: Armeanu’ , cu rasnitele lui imense din alama si mirosul de cafea proaspat macinata, minuscula pravalie unde doamna Alice remaia ciorapi la lumina unei veioze, dugheana inclinata de unde eram trimisi sa cumparam o sticla cu bors, pravalia cu sifoane – cu masinaria ei urata si tentatia siropului de zmeura de 15 bani, in pahare tulburi.
Intr-o lume perfecta, mi-ar fi placut la Lipscaniul sa se transforme – din nou – intr-o aglomerare de cafenele, cofetarii, ateliere de mici artizani si anticariate. Unde proprietarii muncesc in pravalia de la parter si locuiesc la etaj. Dar asta se intampla intr-o lume perfecta.
nu imi amintesc din Cluj ceva similar, in acest moment. E Grav.
din nefericire la noi nu vezi afacere care sa dureze 6 ani,cu atat mai putin 60 de ani…
Mihnea, eu m-am nascut in Barlad, un orasel din Moldova, in care traiesc doar cateva zeci de mii de locuitori. Cand am plecat de acasa, in urma cu mai bine de 4 ani, aveam brutaria “mea”, pe care o stiam de cand ma invatase mama sa cumpar paine, aveam cafeneaua cu 5 mese pe care o frecventam in liceu, aveam si eu pravalia cu sifoane in cartier. Acum n-a mai ramas nimic din ele. Brutaria si sifonaria nu mai exista, iar cafeneaua a fost extinsa si transformata intr-un soi de pub/club, ca nu stiu exact ce se vrea a fi. Nimic nu mai seamana cu locurile in care am crescut. Doar asezarea blocurilor mi se pare ca a ramas la fel. Si e bizar. Sunt 4 ani la mijloc si Barladul e, totusi, un oras mic. Nu m-am asteptat la atat de multe schimbari.
[...] din doua surse diferite, acelasi link. Catre un articol scris de Mihnea Maruta despre “O nostalgie urbana“. Mihnea Maruta regreta, alaturi de cei mai multi dintre noi, apusul/decaderea micii afaceri [...]
Bogdan: Mulţumesc, nici nu observasem cum a crescut copacul
Adnana: Ehe, pentru ca Lipscaniul să devină aşa ceva, ar trebui puţin curaj şi niţică viziune din partea Primăriei…
Foggie: Bine ai revenit! Cum ziceam, dispar reperele care ne făceau locurile mai prietenoase. Iar blocurile sunt tot mai gri…
It’s good to be back:) iar blocurile au inceput sa capete diverse culori de cand cu reabilitarea termica:P