“Oraşele invizibile”: călătoriţi-o!

“Ajungând la fiecare nou oraş, călătorul îşi regăseşte un trecut de care nu mai ştia că-l are: senzaţia că ceea ce nu mai eşti sau nu mai posezi ţi-a devenit străin te pândeşte în locurile străine şi neposedate. (…) Locurile de aiurea sunt o oglindă în negativ. Călătorul recunoaşte puţinul care e al lui, descoperind cele multe pe care nu le-a avut şi nu le va avea.”

Puţin am recunoscut şi mai nimic nu era al meu din cele cincizeci şi cinci de locuri fantastice pe care Marco Polo i le descrie lui Kubilai Han în romanul lui Italo Calvino “Oraşele invizibile”. Totul e atât de neaşteptat, fiecare oraş e atât de spectaculos în irealitatea sa, încât cititul se transformă într-o expediţie riscantă şi hipnotică prin regiunile necunoscute ale propriei minţi.

Poţi înţelege locul în care ai ajuns? Seamănă ceea ce-l defineşte cu vreuna dintre amintirile tale? Ai vrea să fi semănat? Ţi-ai dori să-l regăseşti într-o secundă revelatoare a unei viitoare călătorii?

Dacă un oraş straniu e posibil în imaginaţie, nu cumva el există undeva, cu adevărat, şi l-ai visat din poveştile altcuiva? Nu s-ar putea chiar să-l fi văzut tu însuţi şi să-i fi păstrat doar frântura de imagine care-l făcea misterios sau de neînţeles sau răscolitor?

Romanul lui Calvino (foto) îţi dăruieşte un traseu iniţiatic, un itinerariu oniric prin deşertul puterii – populat, când şi când, cu oameni. Marco Polo e ghidul unui împărat sătul de triumful armelor şi de gloria întinderii geografice, pe care nu-l mai hrăneşte decât iluzia că ar stăpâni nu doar locurile, ci şi fantasmele lor. Războinicul are nevoie de un poet pentru a supra-vieţui.

Puţine cărţi te transportă atât de repede în atâtea spaţii nebănuite pe care, inexplicabil, le regăseşti mai uşor în gândurile negândite decât în hărţile nedesfăcute. “Oraşele invizibile” poate. Călătoriţi-o.

*

După ce a umblat şapte zile prin hăţişuri, cel ce merge la Bauci nu reuşeşte să-l vadă şi cu toate acestea a ajuns. Cataligele subţiri care se înalţă de la sol, la mare distanţă unele de altele, şi se pierd deasupra norilor susţin oraşul. Te urci acolo pe nişte scăriţe. Locuitorii se arată rar pe pământ: au tot ceea ce le este necesar acolo sus şi preferă să nu coboare. Nimic din oraş nu atinge solul în afară de picioarele acelea lungi de flamingo de care se reazămă şi, în zilele însorite, o umbră dantelată şi colţuroasă care se conturează pe frunziş.

Există trei ipoteze asupra locuitorilor din Bauci: că urăsc Pământul; că-l respectă într-atât încât evită orice contact cu el; că-l iubesc aşa cum era înaintea lor şi, cu ocheane şi telescoape aţintite în jos, nu se satură să-l treacă în revistă, frunză cu frunză, piatră cu piatră, furnică cu furnică, contemplându-şi fascinaţi propria absenţă.

*

Invazii repetate au secătuit oraşul Teodora de-a lungul secolelor din istoria sa; în locul fiecărui duşman pus pe fugă apărea altul care ameninţa viaţa locuitorilor. După curăţirea cercului de condori, a trebuit să se facă faţă apariţiei şerpilor; stârpirea păianjenilor a permis ca muştele să se înmulţească şi să înnegrească pământul; victoria asupra termitelor a lăsat oraşul pradă carilor. Una câte una, speciile incompatibile cu oraşul au fost nevoite să piară şi s-au stins. Distrugând neostenit solzi şi carapace, smulgând elitre şi pene, oamenii dădură Teodorei imaginea exclusivă de oraş uman pe care şi astăzi o păstrează.

Dar înainte de aceasta, ani de-a rândul, nu s-a ştiut dacă victoria finală va fi de partea ultimei specii rămase să-şi dispute cu oamenii stăpânirea oraşului: şoarecii. Din fiecare generaţie de rozătoare pe care oamenii reuşeau să o extermine, puţinii supravieţuitori dădeau naştere unor pui mai rezistenţi, invulnerabili la cursele de şoareci şi refractari la orice otravă. În răstimpul a câtorva săptămâni, toată partea subterană a Teodorei se repopula cu hoarde de şobolani care mişunau peste tot. Până la urmă, printr-un teribil măcel, inventivitatea şi aptitudinea ucigaşă ale oamenilor au fost mai puternice decât copleşitoarea vitalitate a duşmanilor.

Oraşul, uriaş cimitir al regnului animal, s-a închis aseptic peste ultimele hoituri îngropate împreună cu ultimii lor păduchi şi microbi. Omul restabilise în sfârşit ordinea lumii tot de el răsturnată: nu mai exista nici o altă specie vie care să-l pună în primejdie. În amintirea a ceea ce fusese fauna, în rafturile bibliotecii din Teodora se păstrau volumele lui Buffon şi Linné.

Cel puţin aşa credeau locuitorii din Teodora, departe de a bănui că o faună uitată era pe punctul de a se trezi din letargie. Exilată ore întregi în ascunzişuri izolate, de când a fost detronată din sistemul speciilor acum dispărute, cealaltă faună ieşea la lumină din subsolurile bibliotecii unde se păstrează incunabulele, săreau de pe capiteluri şi burlane, se cocoţau la căpătâiul celor care dormeau. Sfincşii, grifonii, himerele, dragonii, capricornii, harpiile, hidrele, licornii, vasiliscii puneau din nou stăpânire pe oraşul lor.

*

P.S. Îi mulţumesc “Teroristei”, pentru că datorită ei am citit “Oraşele invizibile”.

Foto: cambridgeforecast.wordpress.com

Tweet

Acest articol a fost publicat in data de Thursday, February 11th, 2010 la ora 2:40 pm si se gaseste in categoria Cărţi. Puteti urmari raspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 feed.