I’magino (4): “Trebuie să uit!”, de Cezar Ioan
*
Trebuie să uit!
de Cezar Ioan
Trebuie să uit tot ce s-a întâmplat în noaptea asta. Ca şi cum n-ar fi existat. “Andra, noaptea asta de 11 aprilie n-a existat niciodată!”, îmi repet deja de mii de ori de la staţia de autobuz încoace. Dar nu-mi iese. Ce-am trăit azi-noapte nu poate fi uitat, exorcizat, nicicum. Nu pot nici măcar să sper să povestesc cuiva vreodată, ca să scap de apăsare. M-am udat pe ciorapi, până spre genunchi, dar nici asta nu mă poate face să uit. Mă simt goală pe dinăuntru ca un clopot de bronz în care se-aud doar bătăile inimii – dong-dong! – foşnetul genunchilor, paşii grăbiţi pe caldarâm şi spaima, greaţa. Azi, spaima şi greaţa “se aud”: scârţâie în mine o morişcă de lemn învârtindu-se încet pe un cui ruginit – unde-am citit, oare, asta? -, mă zgârie în piept. Măcar dac-aş gâfâi. Respir scurt, sacadat, fiindcă nu pot să trag aer adânc în piept. Aer. Răcoros, umed, proaspăt. Trebuie să uit! Grăbesc paşii, îmi vine s-alerg. Mai am câteva sute de metri până acasă. Sper din toată inima să-i găsesc pe copii treji, să mă acopere cu hărmălaia lor, să fiu nevoită să le răspund, să mă prostesc cu ei, să-i pup. Să uit! Să mă prefac iarăşi supărată când ăla mic îşi varsă sucul pe cămaşa de şcoală, de parcă mi-ar păsa de asta acum. Să mă burzuluiesc la Ana când apare cu fusta aia roşie scurtă, despre care ştie că mă enervează la o fetiţă de 14 ani, de parcă nu mi-ar veni s-o iau în braţe şi s-o strâng tare, până când braţele mele ar deveni piatră, iar noi două o statuie. Poate aşa îmi va dispărea gustul metalic care-mi cocleşte limba şi cerul gurii şi care parcă mi-a lichefiat măselele. “Parcă am dinţi de caramea”, mă fulgeră un gând – dar astăzi n-am cum să zâmbesc la asemenea gânduri. Strâng din dinţi şi grăbesc paşii. Un strop de noroi mi-a sărit până la buzunarul jachetei. Merg mai repede. “Trebuie-să-uit-noaptea-asta-care-n-a-existat-niciodată!”, îmi repet absurd. Absurd. S-ajung mai repede acasă, să mă spăl, să mă schimb şi să uit. Dar degeaba-mi spun că nu e ca şi cum l-aş fi omorât eu.
*
Citiţi şi:
I’magino (1): “Sângerări”, de Alin Fumurescu
I’magino (2): “Perversă mă vreţi?”, de Costin Ilie
I’magino (3): “Umbra”, de Viorel Ilişoi
Foto: Color-de-la-vidaTweet
Frumos text, mai ales descrierea starilor, am citit cu sufletul la gura sa vad de ce trebuie sa uite, ce sa uite. Ploaia e prezenta peste tot, in ganduri, in senzatii, in aerul umed, racoros. Ploaia ar putea coincide cu un plans bun, sanatos, eliberator. Mi-a placut – “un clopot de bronz în care se-aud doar bătăile inimii” – ca o “dispensa” de toate framantarile clipei [un fel de abandonare], care revin obsesiv tocmai prin autosugestie – si totusi suspendata fiind in preaplinul clipei, de ganduri amare, inabusite. Imi place si imaginea.
Numai bine!
Frumos, mi-a placut mult.
Imi place provocarea pe care ai lansat-o
interesant, nu m-as fi gandit ca e atata tensiune in fotografia asta. mie mi se pare ca tocmai iese soarele!
da, femeile spun adesea “Trebuie să uit!”
, mi-a plăcut mult, mai puţin ultima frază…
in primele doua femeia e obiect sexual apoi femeia e ranita tot de pradatorul extrem. povesti triste. nicio gaura-n nori, nicio raza de soare. frumos dar trist !
Te regasesti printre randurile autorului.
Foarte bun text.
Pe unde te mai citim?