Unde am greşit. Şi de ce şi-a pierdut aura presa scrisă
Iulian Comănescu mi-a lansat şi mie provocarea de a găsi explicaţii pentru criza de brand a presei scrise. Unde am greşit, se (şi ne) întreabă el: cum se face că “majoritatea brandurilor cu reputaţie din presa românească îşi pierd ceea ce au mai bun”, cum s-ar repartiza vina pe “diferiţii manageri”?
Cele patru motive pe care le propune el sunt, toate, valide: lipsa de charismă, subordonarea unor redactori-şefi faţă de publisheri, renunţarea la idealuri şi crearea de idoli din unii “subiecţi”. Ce-aş mai putea spune în plus?
Aş putea începe cu mine. Unde am greşit eu? Sunt în stare să mă obiectivez şi să recunosc public? Încerc. Şi, pentru că dezbaterea lansată de Comănescu vizează marile titluri, mă voi referi doar la “Cotidianul”. Ce am făcut înainte, la Cluj, nu are legătură cu criza de brand a presei centrale.
M-am opus, pe cât am putut, concedierilor. Am amânat “tăierea cozii” în cazul unor discrepanţe între salariu şi volumul de muncă, precum şi în ceea ce priveşte randamentul sincopat al unor secţii. Eram convins că, pentru un ziar destinat cititorilor “de elită”, specializarea redactorilor e o binefacere şi că, în consecinţă, sunt permise şi fireşti oscilaţiile de creativitate şi de energie investită. M-am autosugestionat că există suficient public interesat, simultan, şi de culisele politicii, şi de evoluţia acţiunilor la bursă, şi de cele mai bune cărţi proaspete, şi de salvarea planetei, şi de manevrele din piaţa de media, şi de credinţă, şi de erezie, şi de poveştile marilor campioni, şi de dramele marilor învinşi, şi de, şi de. Nu există. Nu e suficient.
Am crezut că strania coabitare a unor opinii politice (uneori) radical diferite va fi percepută la adevărata ei valoare, de agora, şi va fi gustată ca spectacol de idei, în beneficiul ziarului. M-am înşelat. Din perspectiva imaginii şi a marketingului, coerenţa bate democraţia. Când vine vorba de tiraj sau de rating, obsesia zdrobeşte orice polemică decentă, simplismul e mai uşor de digerat decât nuanţa, iar lovirea insistentă a aceluiaşi punct este mult mai gustată decât şerbetul nonviolenţei.
M-am iluzionat că o redacţie vie şi un conţinut sănătos vor vindeca şi tabelele contabile.
Am greşit.
*
De ce ne-am pierdut aura, noi, presa scrisă? Pentru că, lipsiţi de o susţinere publică serioasă, n-am mai fost presă şi n-am mai fost scrisă.
I-am tolerat sau chiar i-am iertat pe aceia dintre noi care au devenit vehicule umile pentru interese politice şi compromisuri publicitare sau, dimpotrivă, pe turnătorii preschimbaţi în brokeri de putere. I-am înţeles pe cei care au închis ochii la “pi-ar” de dragul unei excursii în vreo ţară visată sau al unui weekend liber care să le mai alunge frustrările. I-am acoperit pe cei care au luat plicul ca să susţină “inteligent” aripa lui X din partidul Y.
Am acceptat să fim conduşi de şefi pe care îi dispreţuim din considerente etice sau a căror semnătură nu o respectăm nici stilistic, nici emoţional. Nu ne-am delimitat de ubicuii comentatori care ne “reprezintă” la televiziunile de ştiri. Nu ne-am văzut de propria ogradă: nu ne-am mulţumit cu bucuria dimineţilor în care ne căutăm numele prin pagini. Am învăţat să ne “descurcăm”. Am ajuns interlopii unei meserii nobile. N-am mai fost nici presă, nici scrisă.
Am greşit.Tweet
sunt jurnalist lasat de meserie. de meseria pe care am visat-o de la 14 ani si pe care am facut-o cu dragostea si convingerea cu care nu am mai facut nimic altceva in viata. cand am decis sa ies din joc, acum multi ani, in guvernarea nastase, am fost acuzata de tradare de oamenii care m-au format si de cei cu care lucram. acum nici ei nu mai sunt in presa. in locul lor au venit altii si observ cu mahnire ca in locul celor mai multi jurnalisti buni (care credeau cu toata inima in ceea ce faceau) care “tradeaza” meseria apar tineri care nu cred in mare lucru. sigur, fiecare crede in ce poate, in ce vrea. dar pentru un jurnalist este esential sa creada in ceea ce scrie. in ceea ce face. si asta cred ca este problema presei romanesti. cei mai multi jurnalisti nu cred. nu cred in ei in primul rand. nu cred in schimbarea pe care o pot face, in rolul lor. in interiorul lor nu cred ca dau doi bani pe ei insisi, se simt pioni dispensabili intr-un joc deja facut. asa nu poti rezista. asa nu poti face jurnalism adevarat. asa nu poti face prea bine nici o meserie. cu atat mai mult asta! presa romaneasca si-a pierdut mandria si respectul de sine. si nu e vorba doar despre presa scrisa, este vorba despre presa romaneasca de orice fel.
mihnea, jurnalisti ca tine mai sunt putini in redactii. eu una ii pot numara pe degete. dar visez ca intr-o buna zi se vor intoarce cu totii in redactii sau intr-o redactie si vor face o scoala noua, la care nu se uita niciodata increderea si incapatanarea si respectul si puterea pe care ti-o da lucrul bine facut.
Marta: Bine ai venit! Eu cred că sunt foarte mulţi jurnalişti care cred în ceea ce fac – majoritatea – şi că munca lor se vede. Problema e modul în care e direcţionat şi ambalat rezultatul final.
Mihnea, când am citit interviul tău cu “terorista” mi-a venit automat următorul gând: “Uite doi oameni care au demonstrat de ce sunt în stare, dar care nu sunt luați în calcul de către cei care țin în mâna frâiele presei românești. Asta spune tot, după mine. In alte țări ar fi plouat peste voi cu oferte.
Bravo. E bine ca esti constient. Si eu am gresit. Multe dintre greselile tale sunt dintre cele pe care mi le asum si eu. O analiza de amploare incerc si eu acum. Dar se pune foarte serios intrebarea: acum ce facem?
Marcello: Oferte au fost, şi nu puţine. Eu însă mi-am dorit altceva.
eu as vrea sa stiu ce urmeaza?
In plus fata de “crearea de idoli din unii “subiecţi”” as adauga si crearea de “monstri”, din alti subiecti. Si consecventa cu care le este promovata respectiva eticheta. Lucru care se intampla si la Clujeanul, inainte de plecarea lui Mihnea & tabloidizare, cand exista si acolo o agenda politica.
Adnana: Mai bine să nu ştim
Mihaela: E firesc să existe agendă politică la un ziar. Important e s-o decidă conducerea redacţiei, aşa cum era la Clujeanul
Uite un strigăt înfundat al generației mele.
Sunt o mulțime de jurnaliști de douăzeci și ceva de ani care pot și ar vrea să facă ceva. Au nevoie doar de unul dintre voi, unul singur, care să stea drept și să nu cedeze. Ar fi de ajuns să le dea avânt cât să nu-i mai poată nimeni da jos.
La voi a fost simplu. Revoluție, tranziție, generație, aspirație, interdicție, demonstrație.
Noi nu avem luxul ăsta. Toți sunt la fel – funcționari, patroni, jurnaliști, politicieni, neocomuniști, capitaliști. Noi nu credem în nimic. Nu-mi vine în minte cineva, din prim-planul presei de acum, în care să cred.
Așa că ne tocim coatele prin agenții și gazete și închidem ochii și ne facem că nu vedem. Suntem niște lași, Mihnea, niște blazați. Închidem ochii, apoi mergem la bere ca să fim în sfârșit viteji. Ar trebui să fim lei, să mușcăm din ei. Dar n-o facem. Nu singuri.
Deschide o Gazetă și te vom urma.
Mihnea: ouch! daca tu spui asta, incepe sa-mi fie frica
V: Sunt onorat şi îţi mulţumesc pentru încredere şi pentru acest “strigăt”, cu atât mai mult cu cât eşti acolo, în miezul lucrurilor. De mult vreau să scriu despre blazarea asta, la care te referi şi tu, blazarea celor tineri. Poate mă ajuţi să înţeleg mai bine de ce aţi ajuns aşa, atât de devreme. Pentru că, totuşi, până una-alta, aveţi job, puteţi să propuneţi idei, să faceţi subiecte de care să fiţi mândri. Cenzura e doar parţială şi nu vizează creativitatea.
Adnana: Voiam să zic că e mai bine să nu ştim viitorul, nu că el ar fi sumbru
Mihnea, o să încerc o poveste cam lungă pentru un comentariu de blog.
Noi n-am murit de foame, dar nici n-am avut destui bani cât să facem ceva cu ei. Urâm comunismul mai mult din reflex, c-a fost nașpa, dar urâm și capitalismul, că n-a fost Moș Crăciun și nu ne-a schimbat părinții în niște americani. Am preluat disprețul pentru reușită. Când cineva are o realizare îl privim cu scârbă – phui, pilosu dracu. Dacă cineva a strâns niște bani e țepar sau șpăgar. Iar realitatea ne contrazice destul de rar încât să țină mentalitatea tare pe poziții.
Așa intrăm la facultate și vâslim 3 ani printre profesori slabi (care ar avea mari greutăți să lucreze în domeniul pe care îl predau) și alții buni, dar blazați, de la care trebuie să scoți cu cleștele lucrurile minunate pe care le știu. Nu știu care categorie e mai dăunătoare și nici nu mai contează, pentru că avem deja un serviciu anost care ne mănâncă toată energia. Nu mai vrea nimeni să-i plătească mama chiria.
Cu bagajul ăsta devii jurnalist și ești primul care vede câtă ipocrizie, răutate și urâțenie au oamenii. Vezi asta la cei despre care scrii și, mai rău, la colegii jurnaliști. Vezi cum ăla n-are nici 2-3 noțiuni de bază despre jurnalism, dar ajunge șef de departament, cum celălalt scoate bani din articole prietenoase… iar vedetele, formatorii de opinie, deontologii, șefii mari sunt tot niște găinari, care însă nu mai iau banii în sacoșă, ci în portbagaj de gipan.
Tacit, începi să-i admiri pe cei care sunt șmecheri și “se descurcă”, începi să ai mici obsesii cu mogulii, să-i înjuri cu evlavie și să ai succes. Cu puțină ambiție, ajungi și tu un mogulaș, un deontolog, ceva, faci niște bani și poți să dai lecții altora.
Te-ai descurcat. Happy end.
……
Povestea pare plină de clișee pentru că am omis câteva episoade:
În facultate intri cu ambiție. Îți vine să te sui pe cal și să dai piept cu viața (cam ca interlopul Csibi Istvan
. Ambiția asta, filtrată și canalizată cum trebuie, poate face o generație întreagă de jurnaliști foarte buni. În schimb, primul lucru care îl înveți (și ți se repetă atât de obsesiv, că se întipărește adânc) e că jurnalistul este un amărât funcționar al informației – lucru adevărat, într-un fel, dar cu un efect devastator asupra motivației.
Dar profesori buni sunt și ei lasă urme.
Studentul caută lucruri mișto de care să se agațe și în care să creadă.
Angajat, vrea să facă reportaje și investigații, vrea să fie bun, vrea să schimbe lucruri. Culmea, și instituțiile de presă vor chestii mișto, că doar înseamnă audiență-bani. Nu mi s-a-ntâmplat să am o idee faină și cineva să-mi zică «neah, nu te obosi, mai bine dăm o știre».
……
În concluzie, am avea de unde, dar ceva nu se leagă. Aici ați putea interveni voi, oamenii faini din generația despre care vorbește Comănescu, dar care “suferă” de un soi de bun-simț, timiditate. Faceți o gazetă (indiferent de mediu) și dați sfoară-n țară: «Hai să facem Jurnalism sau să murim cu țara de gât!»
Cred că o să aveți o surpriză.
Poate cineva intr-o redactie se va uita cu adevarat la cei care il citesc si atunci cand isi doreste ceva in plus/deosebit redactia sa ii ofere putin din infrastructura. Poate atunci cand un jurnalist da de concepte europene precum principiul subsidiaritatii sa scrie despre el dar sa incerce sa il puna in aplicare pe partea lui sa nu se gandeasca ca e doar datoria institutiilor statului. Daca unesti subsidiaritatea si business-ul informarii iti da idei precum asta. Nu inteleg de ce sa cumperi in fiecare zi un ziar care n-are nicio treaba cu o localitate mica cu alte nevoi de informare, precum de ce nu ploua, de ce a nins prea mult, cat ma costa un drum la oras, unde gasesc painea mai ieftina in marele oras.
Jurnalistul “modern” este un functionar. Mai mult preocupat de data salariului, de afilierea la diverse organizatii si sindicate, de ziua de munca si timpul de odihna. Discuta inafara serviciului despre probleme reale pe care nu are flerul sa le transforme in subiecte, calca in fiecare zi in drum spre serviciu in aceleasi gropi fara sa aiba o tresarire “profesionala”. Nu are instinct civic si, daca poate, profita ca sa isi faca viata mai usoara. (Si daca nu profita, tot nu face asta din instinct civic.)
Nu are surse, pentru ca nu stie sa le cultive. “Sursele” sunt politisti sau magistrati care ii rasufla controlat informatii, transformandu-l intr-un instrument naiv, umflat in pene de iluzia unei “exclusivitati”. Subiectele sunt luate de la TV, din agenda gata facuta a unor producatori mai matinali. Sau vin pe net – comunicate de presa, informari oficiale. Scrisorile sau apelurile catre redactie sunt luate la misto. Trimis sa semnaleze o aberatie, se intoarce cu un punct de vedere oficial bine insusit. Asta daca nu il are insusit deja de la plecare.
“Documentarea” se face cu copy-paste. De pe net. Fara verificari, fara filtre educationale, fara, macar, bun simt. Numai asa 100 de miliarde de euro e o spaga acceptabila pentru a fi publicata. Un dosar la vedere e mana cereasca, pentru ca e publicabil in orice detaliu, ca doar e… “public”. si picant.
A cui e vina? Nu stiu.
Stiu insa ca tot mai putini bani se pun pe filtrul editorial: editori, corectori, producatori – dispar. Nu se mai formeaza, nu mai vin altii noi si nimeni nu isi bate capul cu asta. Asa, jurnalismul profesionist se apropie tot mai mult de citizen journalism, atat la calitate cat si la metoda: X ajunge in fata calculatorului si publica rapid ce ii trece prin cap. Diferenta e ca in primul caz cineva incearca sa castige niste bani din concentrarea unor materiale pe o platforma, in timp ce in al doilea caz totul se desfasoara pro-bono. Uneori gasesti siteuri personale cu informatii mai utile si credibile decat ale publicatiilor “profesioniste”. In plus, omul ala e real, nu “independent, obiectiv, impartial si echidistant” 
C.
p.s. Evident, textul de mai sus e un pamflet
Uite Mihnea, ca sa intelegi “de ce” blazare, de ce scarba chiar si rutinizare totala la jurnalistii sub 30 de ani, la comentariul lui V adaug si eu o fraza preluata de la cineva: “Nimic pe lumea asta nu e mai frustrant decat sa vezi prostia sau rautatea recompensate regeste si munca sau intentiile bune pedepsite”. In scurt timp in presa de azi, daca nu esti un mediocru sau un pupincurist care se viseaza sefulet mai mic, ajungi sa-ti pui intrebarea: la ce bun? Pentru ce sa te agiti, pentru ce sa te chinui sa fii cat mai bun, cand in jurul tau, in presa, cei care o duc bine sunt cele doua categorii numite mai sus? Iar restul sunt pusi la colt, la respect, la ordin, la “bravo, pustiule, esti bun, dar stai sa-ti schimb eu titlul si textul si sapoul, pentru ca eu sunt sef?”. O mare problema este ca in presa sefii au ajuns sa fie mai prost echipati mintal si profesional decat subalternii lor. Nu poti respecta astfel de oameni. Nu poti lucra sub ei cu daruire si cu pasiune. Si atunci ajungi sa zici: “las-o ashea…”. E trist.
[...] i-am rugat să spună ce cred pe câţiva oameni ca Doru Buşcu, Victor Ciutacu, Alin Fumurescu, Mihnea Măruţă, Costi Rogozanu. La un moment dat a venit vorba şi de “bătrâni” şi mă gândeam că [...]