Efectul fiţelor din copilărie asupra viitorilor adulţi
Se dezbate Legea Educaţiei Naţionale – reformarea învăţământului, accentul pe competenţe, adecvarea studiilor la realităţile din economie şi spargerea clanurilor din universităţi. N-am să comentez aceste chestiuni – sunt alţii mult mai pricepuţi s-o facă, cei din interiorul sistemului. Am să mă refer la o temă care nu este prinsă în proiectul Legii, dar care, pe termen lung, are un efect la fel de important asupra copiilor precum programa şi conceptul pedagogic: obsesia pentru imagine.
Goana după imagine care a cuprins toată societatea românească cariază agresiv şi formarea viitorilor adulţi, încă de la grădiniţă şi până în licee. Şi nu numai că profesorii, şcoala ca instituţie, nu sunt capabili să se opună acestei tendinţe, dar au ajuns, pe alocuri, chiar să o preia şi să o asimileze ca rutină, fără a-i mai cântări noxele. Iar părinţii, de voie, de nevoie, închid ochii şi lasă după copiii lor, din falsa temere că, altfel, nu se vor “integra”.
Am să dau doar trei exemple de asemenea fiţe, de la diferite vârste:
- album de absolvire a grădiniţei, cu fotografiile copiilor, îmbrăcaţi pretenţios şi machiaţi special;
- telefoane mobile performante încă din clasele întâi şi a doua (de exemplu, iPhone şi HTC), modelul şi configuraţia acestora devenind factor de presiune socială;
- excursie cu clasa destinată shopping-ului, organizată de o agenţie de turism, susţinută de conducerea liceului şi condusă de profesori doritori; cunosc cazuri din Cluj şi din Bucureşti, iar destinaţiile sunt Viena şi Milano, cu program pe zile şi magazine şi cu precizarea că turismul (muzee, catedrale etc.) se efectuează “în limita timpului disponibil”.
Eu cred că aceste fiţe, laolaltă cu multe altele, sunt nocive atât pentru copiii noştri, cât şi pentru şcoală, care ar trebui să le ţină dincolo de porţile sale. Dar pentru că şi în acest caz e necesar să se pronunţe specialiştii, i-am adresat două întrebări psihologului Anda Păcurar din Bucureşti.
1) Ce efecte psihologice şi sociale (în anturaj, la serviciu etc.) apar, la maturitate, în cazul unei persoane care a primit totul de-a gata în copilărie, fără să depună eforturi pentru a merita?
2) Cum se repercutează asupra viitorilor adulţi lipsa de modele pedagogice sau faptul că până şi profesorii li se alătură în goana după imagine?
Iată răspunsul psihologului:
Problema n-ar fi ideea de a oferi copilului sau adolescentului lucruri, deşi, desigur, uneori se ajunge la exagerări greu de imaginat. Problema este condiţionarea comportamentului prin astfel de cadouri. De exemplu, când îi iei unui copil telefon pentru notele de la şcoală, îi perverteşti interesul faţă de învăţătură. În loc să dezvolţi o motivaţie intrinsecă (să-i dezvolţi curiozitatea, să faci împreună cu el lucruri care să faciliteze învăţarea), îi oferi motivaţie extrinsecă: ia note bune pentru a primi ceva şi, de regulă, pentru a primi din ce în ce mai mult.
Grija părinţilor ar trebui să fie să crească un copil independent, care să ştie să se gândească la mai multe soluţii atunci când se confruntă cu o problemă, şi să poată decide. El ajunge să gândească aşa dacă de mic este învăţat să aleagă, dacă i se oferă variante.
Din păcate, cei mai mulţi copii ajung la vârsta adolescenţei fără să înveţe că viaţa e în mâinile lor. Sunt obişnuiti ca alţii să-şi asume responsabilităţile pentru ei. Iar când se confruntă cu primele probleme cărora trebuie să le facă faţă singuri (prima iubire, certuri cu părinţii, profesorii sau prietenii), nu pot găsi soluţii, se descurajează şi uneori ajung la suicid.
Principiile psihologiei adleriene susţin încurajarea şi consecinţa logică, nu răsplata şi pedeapsa. Încurajarea e atunci când vorbeşti despre faptă şi nu despre făptaş. Poţi spune – uite ce bine ţi-a ieşit, şi nu – eşti cel mai bun, cel mai deştept, grozav etc. Iar când greşeşte, pentru ca reacţia ta să fie consecinţa logică, şi nu pedeapsa, trebuie să aibă legătură cu fapta, să fie spusă cu respect şi să fie rezonabilă. Dacă ia o notă mică, nu-i tai televizorul, calculatorul şi-i interzici ieşirile pentru o lună, ci căutaţi o soluţie pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele la acea materie.
Mulţi părinţi îşi cresc copiii ca pe nişte prinţi. E de înţeles, au intenţii bune, vor să le ofere ce ei n-au avut. Le oferă tot ce vor şi mai mult decât atât, nu le solicită cooperarea, nu-i responsabilizează. Din păcate, îi pregătesc pentru o viaţă în care vor fi nefericiţi. Şi asta pentru că vor avea aşteptări, de la colegi, de la partenerul de cuplu şi de la alte persoane, să fie trataţi la fel, şi nu va fi aşa. Vor suferi de sindromul prinţesei. Chiar dacă ceilalţi îi vor trata corect, se vor simţi nedreptăţiţi. Mai mult, un astfel de copil sau de adolescent va creşte cu gândul că trebuie să primească ce vrea, când vrea, iar dacă nu se întâmplă aşa, se va simţi îndreptăţit să pedepsească.
Copilul răsfăţat nu e doar cel care primeşte obiecte şi excursii: este, în primul rând, cel care nu e lăsat să facă ceea ce poate să facă în acord cu vârsta lui. Nu de puţine ori i-am învăţat pe copiii şi preadolescenţii care au venit în cabinet să folosească fiţele în mod util. De exemplu, am învăţat o fetiţă de 7 ani să-şi folosească telefonul mobil pe post de ceas deşteptător. Astfel s-a rezolvat problema certurilor de dimineaţă, iar ea şi-a asumat responsabilitatea de a se trezi. Treptat, îşi asumă responsabilitatea de a pregăti sau de a ajuta la pregătirea mesei, de a-şi face geanta pentru şcoală etc.
Sau îmi amintesc că, odată, o mamă i-a cerut fetei ei aflate în pragul adolescenţei să-şi aleagă singură pedeapsa pentru greşeala făcută. Fata a spus: poţi să-mi iei placa. Iar mama a fost de-a dreptul furioasă de răspuns. Pentru fată însă, a renunţa la placă era chiar o dramă, deoarece colegii o ştiau cu o anume imagine.
Copiii şi, mai târziu, adolescenţii au într-adevăr nevoie de relaţii semnificative cu adulţii; adesea, profesorii nu reprezintă modele pedagogice şi din acest motiv au atâta “succes” consilierii şcolari şi psihologii. Ca părinţi, nu le puteţi alege mereu profesorii, dar le puteţi deschide orizontul spre relaţii semnificative cu voi, cu rude, cu profesionişti în diverse domenii care-i pot motiva.
Ca părinte, nu-i poţi refuza copilului toate fiţele, pentru că se va simţi inferior colegilor; pe măsură ce creşte, semenii sunt mai importanţi decât familia, răutăţile lor îl pot descuraja îngrozitor, iar părinţii nu-l pot alina în astfel de momente. Dar, pe lângă fiţe, îi poţi deschide interesul către activităţi făcute împreună, dar nu doar ce-ţi place ţie sau ce crezi că ar trebui să facă; fii atent la el, înţelege că, atunci când îl interesează ceva, înseamnă că e foarte important pentru el. Iar când suferă din cauza colegilor sau a iubirii, să ştii că suferinţa e teribilă, şi-atunci arată-i respect şi compasiune.
*
COMPLETARE. Nimic nu e întâmplător 
. “Ziua de Cluj” publică un articol bun despre excursiile de shopping din licee. “Eu am iniţiat genul acesta de excursie acum câţiva ani”, declară, nonşalant, directorul unuia dintre liceele de elită ale Clujului…
Foto: Valentin Vieriu
un copil de 7 ani a fost dus la psiholog? nu e ceva anormal în imaginea asta sau doar mie mi se pare?
şi de ce să nu-i refuzi fiţele? dacă eşti un părinte cu venituri modeste ce faci, cum îi asiguri fiţele? sau ne referim în discuţia asta doar la copiii care provin din familii cu venituri peste medie?
[...] This post was mentioned on Twitter by Bogdan Stăiculescu, Valerica Dragomir. Valerica Dragomir said: Intristator si ingrijorator… RT @anescu: Efectul fiţelor din copilărie asupra viitorilor adulţi http://ff.im/-ilnbg [...]
Multumesc pentru acest articol. Deoarece sunt foarte corecte, ideile de aici vor continua sa fie puse in practica de (unii) parinti si dupa aprobarea noii legi a invatamantului
Sfaturile d-nei Păcurar pot fi sintetizate de fraza “Grija părinţilor ar trebui să fie să crească un copil independent”.
E firesc sa mergi la psiholog cu copilul indiferent de varsta lui. Psihologul are in primul rand rolul de a crea un spatiu de reeducare a intregii familii, prevenind astfel agravarea unor probleme. Am lucrat si cu copii sub 3 ani. Pot suferi socuri sau pot avea mici probleme de atasament care, daca sunt ignorate, se pot transforma in tulburari. Dincolo de acestea, copiii sunt foarte buni observatori, dar interpreteaza prost lucrurile, isi formeaza convingeri gresite si pot dezvolta probleme. Ne formam stilul vietii (personalitatea) pana la 5 ani, exersam pana la 9 si ce invatam devine, cu timpul, tot mai fix. Astfel, e important un sprijin obiectiv care sa ajute copilul sa invete, sa inteleaga, sa aleaga.
Daniel M: Bine ai venit!
Anda: Mulţumesc pentru răspunsul adresat Laurei.
trebuie luata in considerare si presiunea pe care o pune societatea de consum, producatorii si vanzatorii, pe aceasta categorie de ‘clienti’. am avut de dat deseori explicatii copilului, care ma intreba: ‘mami, de ce nu participi si tu la tombola/ concursul/promotia nu-stiu-care? ca asa ai castiga banii mai repede, nu ar mai trebui sa te duci la birou’
Dacă ia o notă mică, nu-i tai televizorul, calculatorul şi-i interzici ieşirile pentru o lună, ci căutaţi o soluţie pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele la acea materie.
Chiar asa sa fie?
Eu cred ca parintii, in majoritatea lor, isi trateaza copii facand aceleasi greseli pe care parintii parintilor le-au facut. Un copil fericit va fi un parinte intelept. Un copil care si-a simtit familia alaturi va construi o familie in jurul lui. Parerea mea !
Asta cu excursia la Milano, prin magazine, e tare de tot! Dup-aia ar merge o relaxare pe Coasta de Azur. Cu escala la Magazinul de Vise, firar sa fie…ca pe astea nu se gandeste nimeni sa le inchida.
foarte interesant articol….din pacate astazi parintii nu mai au timp pentru copiii lor si lasa in grija gradinitei sau a scolii majoritatea problemelor de educatie a copiilor lor.Fara grija si atentia parintelui, copilul nu va avea o dezvoltare armonioasa.Si dau un sfat mamicilor:faceti-va timp pentru a sta de vorba cu copiii vostri, verificati-le adresele de pe mess si statusul postat acolo.veti avea surprize sa aflati ce simte sau gandeste copilul dumneavoastra.Fiti atente la tinuta copilului cand iese din casa-mai ales a fetitelor de 13 -14 ani care vor sa para mai mari decat sunt.Aveti grija, deci, dragi mamici.
Este foarte greu sa fii parinte, in adevaratul inteles al cuvantului, in aceste vremuri! Daca parintele este bine ancorat in credinta lucrurile au sanse sa fie rezolvate…fara aceasta ancorare…slabe sperante!Rugaciunea ajuta foarte mult.
Cat de greu trebuie sa le fie acelora care nu-si pot pleca genunchii…dar si pentru ei se roaga cineva…in linistea aceea sfanta a manastirilor.
mama si tata nu m-au certat niciodata pentru note. m-au certat cand era clar ca nu stiam ceva pentru ca nu invatasem. daca stai 5 minute de vorba cu copilul tau iti cam dai seama daca ia note mici pentru ca atata poate sau pentru ca-i e lene sa invete.
nu mi-au interzis televizor, joaca sau calculator. mi-au “interzis” sa ma fac de rusine
cea mai mare rusine: sa copiezi, sa furi de la altii, sa inseli, sa nu stii lucruri pe care ar trebui sa le fi invatat. am avut constant in liceu media 5 la matematica, un 6-7 tras de par la fizica si chimie. mergeam insa la olimpiade la limba romana, franceza, engleza si geografie. nu ca sa iau premii, nici n-am luat, de altfel. mergeam pentru ca mi se parea interesant, pentru ca eram curioasa. la franceza cel putin, faceam exercitii in plus in vacanta fara sa-mi ceara nimeni si fara sa ma laud cu ele la nimeni, doar pentru ca-mi placea cum suna limba asta si-mi doream sa o inteleg.
nu am un loc de munca spectaculos, dar sunt fericita cu ce am, pentru ca am stiut sa imi aleg ceva care sa mi se potriveasca. si pana in ziua de azi imi face placere sa invat.
o prietena de aceeasi varsta cu mine, careia i se interzicea accesul la televizor, joaca etc. nu a trecut de primul an de facultate. nu cred ca a inteles nici pana azi ce inseamna sa inveti si la ce-ti foloseste, in afara de obtinerea unor beneficii imediate.
Apropo de dusul copilului la psiholog. Sigur, noi avem o minunata traditie – spovedania si impartasania – pe care daca ar aplica-o toti parintii (si copiilor, si lor insisi), lucrurile s-ar lumina de la sine.
Totusi, si stiinta e buna si utila cand e bine intentionata. Exista intr-o vreme (nu cred ca s-a difuzat in Romania) un reality show britanic, formidabil (da, se poate asa ceva, veti vedea de ce), produs de o psiholoaga specializata in copii, Tania Byron – The House of Tiny Tearaways. In fiecare saptamana, ea primea in ‘casa’ cateva familii cu ‘copii-problema’, de la bebelusi pana la pre-adolescenti. Mai intai ii observa, apoi ii diagnostica si, in fine, sub supravegherea ei, trecea la ‘tratament’. Erau copilasi cu fobii alimentare, altii aveau comportamente agresive etc. Cum ea e foarte competenta si desteapta, rezultatele erau de cele mai multe ori spectaculoase, iar show-ul nu doar ii ajuta efectiv pe cei implicati, ci ii educa pe telespectatori. Interesat e ca deseori deficientele de comportament nu erau decat radarul unor probleme pe care le au, de fapt, parintii. Deci da, la un psiholog inteligent si bine intentionat merita dus si copilul, daca e nevoie.