Revoluţia lui Cristi Puiu: desfiinţarea logicii ulterioare
- O mare parte din ceea ce vedem în “Aurora” pare banal şi întâmplător, dar, dacă ne gândim retrospectiv, structura sa e foarte bine definită – puteţi să ne spuneţi cum aţi ajuns la această formă a filmului?
- Am vrut să repet acea abordare de tip documentar din “Moartea domnului Lăzărescu”, în care camera observă totul; am vrut să fie un film creat la montaj. Dar am ştiut, totodată, că e important ca filmul să cuprindă cele trei momente: înainte, între şi după comiterea omorurilor. Personajul principal e acelaşi, însă felul în care îl percepem se schimbă. Am vrut ca filmul să denunţe cauzalitatea la care apelăm când vedem un film sau când citim o carte. Această cauzalitate, care e un construct cultural, ne este necesară pentru a supravieţui, însă, când vrei să te apropii şi să înţelegi lucrurile, situaţia se complică.
*
Am reprodus o întrebare şi un răspuns din interviul pe care regizorul Cristi Puiu l-a acordat pentru “The New York Times” după ce “Aurora” a fost proiectat la Cannes. Dar nu despre filmul în sine vreau să scriu (nici n-aş avea cum), ci despre ideea care se “ascunde” în ultimele două fraze de mai sus, cele îngroşate.
Am întâlnit-o prima dată în “Lebăda neagră”, curajoasa carte a filosofului Nassim Nicholas Taleb, despre care am amintit recent într-un alt text. Nu ştiu dacă îi aparţine sau Taleb doar a preluat-o şi dezvoltat-o (poate mă ajută cititori cu lecturi mai temeinice), dar, în rezumat, ideea cu pricina este următoarea:
Mintea noastră este o minunată maşinărie de producere a explicaţiilor, capabilă să dea sens aproape tuturor lucrurilor şi să încropească explicaţii pentru tot felul de fenomene, dar, în general, incapabilă să accepte ideea nepredictabilităţii. Aceste evenimente erau inexplicabile, dar oameni inteligenţi se considerau în stare să furnizeze explicaţii convingătoare pentru ele – după ce faptele se petreceau. (…) Mai îngrijorător este faptul că toate aceste convingeri şi povestiri aveau în aparenţă coerenţă logică, fiind lipsite de inconsistenţe. (“Lebăda neagră”, editura Curtea Veche, 2009, pag. 36)
Taleb aplică această ipoteză procesului de scriere a istoriei. Cu alte cuvinte, cineva care se “apleacă” asupra trecutului caută relaţii de tip “cauză-efect” pentru a putea explica producerea unor evenimente. Şi întotdeauna le găseşte, cu toate că, de multe ori, un asemenea determinism este o scorneală şi nu are vreo legătură de adevăr cu felul în care au decurs lucrurile. Şi asta datorită (sau din cauza) “lebedelor negre”, cum a denumit Taleb acele evenimente excepţionale, foarte puţin probabile şi imposibil de prezis, care modifică şi uneori chiar răstoarnă situaţia istorică.
În legătură cu acest mod de a înţelege trecutul, filosoful american lansează conceptele de “plauzibilitate retrospectivă” şi “distorsiune retrospectivă”. Primul înseamnă că, după ce s-au produs, “lebedele negre” nu mai par la fel de “imposibile” sau de nebuneşti, ceea ce facilitează căutarea de conexiuni cu evenimente care le-au fost anterioare. Al doilea concept zice că, din multitudinea de întâmplări care au precedat o “lebădă neagră”, istoricul le va alege doar pe acelea care folosesc demonstraţiei sale, teoriei subiective pe care vrea s-o impună acelui eveniment.
Bun. Să ne întoarcem la Cristi Puiu. Nu ştiu dacă el a citit cartea lui Taleb (în caz că n-a făcut-o, e cu atât mai bun), dar frazele îngroşate din răspunsul său spun ceva similar: când priveşti în urmă, nu poţi, nu ai cum să decelezi şi să pricepi resorturile unei fapte şocante (de pildă, o crimă), şi cu atât mai puţin motivaţiile autorului său.
Cauzalitatea de care vorbeşte Puiu, cea la care apelăm când vedem un film sau când citim o carte, e nevoia de a găsi sensuri, deducţii logice, “fire roşii” care să ne uşureze înţelegerea unui story. Probabil că, dacă acest mecanism mental nu s-ar activa, am înnebuni. Omul caută în permanenţă sensul, cu riscul de a bruia adevărul.
Şi astfel ajungem la “revoluţia” lui Cristi Puiu: pentru a nu altera relaţia directă cu adevărul, emoţia nemijlocită a spectatorului, el nu mai spune o poveste, aşa cum fac majoritatea filmelor şi cărţilor. Spunerea unei poveşti, prin definiţie, este ulterioară evenimentelor. Ca atare, este afectată de “virusul” căutării de sensuri, al legării cauzelor de efecte străine – asociere fără de care actul povestirii şi-ar pierde coerenţa internă şi n-ar mai avea impactul dorit.
Cristi Puiu aduce trecutul în prezent şi se scufundă în măruntaiele unui eveniment pentru a trăi fiecare mişcare. Nu creează legături fictive care să îl ajute ca narator, ci lasă întâmplarea să-i fie mentor, chiar în timp ce are loc. De aceea a şi ales să joace rolul principal: trebuia să fie el însuşi înăuntru, să descopere în timp ce.
Această abordare poate reprezenta nu numai o revoluţie în cinema, ci şi o şansă de a resuscita metoda filosofică. A înţelege “de neînţelesul” nu mai este un proces de gândire care pleacă de la o ipoteză şi apoi trudeşte la consolidarea ei prin argumente şi exemple. Raţiunea nu mai are exclusivitate, ci cooperează cu inteligenţa afectivă.
Cele două emisfere cerebrale muncesc împreună, ca un cuplu, sondându-se una pe cealaltă pentru a putea decripta secretele unei realităţi exterioare. Nu mai e o incursiune în trecut, pentru adunarea unor probe, ci o experienţă actuală, pe care o cunoşti pas cu pas, în timp ce te cunoşti pe tine.
*
P.S. Abia vă aştept observaţiile.
N-am vazut filmul – mi-e greu sa intru intr-o astfel de dezbatere fara sa stiu exact ce-a facut Puiu, dar apropo de dezbaterea de idei in sine, am un citat, l-am folosit intr-un text vechi pe iqads.ro.
A spus-o un neurolog, Donald Caine: “the essential difference between emotion and reason is that emotion leads to action while reason leads to conclusions.”
a nu mai spune o poveste in cinema sau a refuza sa spui o poveste e moneda curenta de cateva zeci de ani. unii o folosesc drept scuza, pentru altii e trademark. de aici si diferenta specifica dintre cele doua categorii de cineasti care aleg calea asta. tot schepsisul atunci cand nu spui o poveste, cand denunti cauzalitatea, cum zice Cristi Puiu, e sa fii toba de meserie si sa-ti cunosti limitele. in caz contrar, discursul “revolutionar” e prolix, plin de poncife si steril. cum n-am vazut filmul, evit sa merg mai departe cu teoria.
Si eu tot la ideea enuntzata as comenta mai degraba decat la aplicarea ei in cinema (pentru ca, la urma urmei, aceasta este doar una din instantzele in care se aplica, chiar daca Puiu ar face-o primul…desi tare ma indoiesc).
Pe scurt, cine doreste sa citeasca mai multe poate (poate, zic!) e bine sa porneasca de la dihotomia erklaren – verstehen ( explicatie /comprehensiune – probabil o stii) a lui Georg Simmel si a lui Weber si Dilthey. De acolo, discutia s-a dezvoltat la “reason versus cause” si de acolo… lucrurile au capatat si mai multa complexitate in multe cercuri de filosofi, sociologi, psihologi. Iar unele dintre ramificatii ajung exact la partea cu “explicarea retrospectiva a istoriei”.
Poate ca legatura nu e evidenta asa, prezentata intr-un comentariu succint, e doar un “hint” deocamdata (discutia e alambicata de tot in contextul in care am studiat-o eu si e tarzior acum), insa eu zic ca e benefic sa te gandesti si la ce se spune acolo, fiindca se zic lucruri relevante si importante.
Se poate porni cu “hintul” si de aici:
http://www.springerlink.com/content/ht7248283ptv1125/
Excelentă argumentația, mai ales pentru că ai introdus cauzalitatea narativă din literatură ca suport – cauzalitatea din narațiunea cinematografică este “descendenta” acestei descoperiri a romanului european. Nu sunt însă de acord cu “revoluția” atribuită lui Cristi Puiu, riscăm să intrăm iarăși în logica protocronistă a românilor care au inventat gaura la covrig. De la Aristotel încoace nici în filosofie, nici în literatură și nici în cinematografie această tehnică nu este nouă, a fost practicată pe larg de cineaștii Noului Val. Iar în acest sens Puiu și colegii să de generație nu sunt decât ultimii “nouvelle vagiști” ai Europei.
Cinesseur, Dora, Doru: Ştiam eu că am pe cine să mă bazez ca să nu “ies în decor”. Mulţumesc
ideea are deja traditie respectabila. taleb comercializeaza ideea, o scoate din zona teoriei literaturii, ceea ce poate fi si aiurea. incepe undeva din zona bataille, noul roman francez etc., de pe cind se declara moartea autorului:)
În cinema, treaba asta începe de la neorealism (deci la scurt timp după Al Doilea Război Mondial) şi e teoretizata initial de Andre Bazin la începutul anilor ’50. În “Dilema veche” de săptămîna trecută am început o analiză despre ce anume face Puiu în “Aurora”: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/note-despre-aurora-i. În numărul care apare mîine încerc să merg un pic mai departe.
Rogo: Sunt curios care e sursa livrescă pentru Puiu
Andrei Gorzo: Bine aţi venit! Ţin minte că l-aţi invocat pe Bazin şi în legătură cu “Poliţist, adjectiv”. De ce credeţi că Puiu şi Porumboiu merg în această direcţie?
Bine v-am găsit!
Din declaraţiile lui Puiu rezultă că la formarea concepţiei lui despre cinema a contribuit mult întîlnirea cu documentarele “directe” sau “observaţionale”, cum li se spune, ale lui Frederick Wiseman, întîlnirea cu filmele lui Eric Rohmer (care, dintre toţi “lupii tineri” pe care i-a adunat Bazin pe lîngă el, în anii ’50, la “Cahiers du Cinema”, şi care au format apoi Noul Val, i-a rămas poate cel mai fidel lui Bazin în creaţia sa cinematografică), întîlnirea cu filmele lui John Cassavetes (cu tehnicile lor regizorale inspirate de cine-verite şi tehnicile lor actoriceşti/dramaturgice derivate din conceptul de psihodramă)… Ştiţi cum se întîmplă… Descoperi nişte chestii, îţi plac, apoi începi să descoperi şi preceptele teoretice relevante (în cazul lui Puiu, în primul rînd Bazin: Puiu însuşi s-a referit la el în mai multe rînduri) şi îţi începi propriile săpături, propriile căutări în direcţia aia. Cît despre Porumboiu, el însuşi l-a citat pe Puiu drept influenţă, deşi (şi ăsta e lucrul grozav la el) căutările lui, odată cu “Poliţist, adjectiv”, se despart de ale lui Puiu.
Mai e o chestie foarte mişto pe care o zice teoreticianul şi istoricul David Bordwell. El observă că mişcările înnoitoare din cadrul multor “cinematografii naţionale” tind să repete acelaşi pattern: încep ca nişte mişcări realiste (comparabile în diverse grade cu neorealismul italian), apoi devin tot mai conştiente de convenţiile implicate în realism, ajungînd să dezvolte experimente formale tot mai abstracte. Bordwell scria asta înainte de boom-ul românesc şi exemplele lui sînt taiwanezii (în anii ’80) şi iranienii (în anii ’90), dar se potriveşte mănuşă şi “noului cinema românesc”, cu menţiunea că realismul lui Puiu n-a fost nici pe departe şi nici măcar la început “inocent” în materie de teorie.
Apropo de interviul din “New York Times”, chiar azi a mai apărut un text bun în presa new-york-eză: http://www.villagevoice.com/2010-05-18/film/regards-from-an-underwhelming-cannes-festival/. Partea cu românii începe de pe la mijloc.
Andrei Gorzo: Să înţeleg că, dacă urmează acelaşi traseu artistic, riscul alor noştri e să devină tot mai ermetici? Adică din ce în ce mai apreciaţi de critică, dar tot mai departe de public?
Mulţumesc pentru linkul din “Village”.
Raspunsul este “Da, absolut”. Adica “Nu, nu cred”. Sau “S-ar putea”. Cert este ca imi pun reputatia in joc. Daca Puiu sau Porumboiu nu se dovedesc a fi genii, promit ca ma las de meserie. Dar ei SUNT genii. Familiile si prietenii lor o afirma des, des de tot. Cica le sorb cuvintele din gura chiar si vecinii, pe bune. Genii, genii, in mod cert. Sau… ma rog…
Andrei Gorzo 2: Cred că nu sunteţi criticul Andrei Gorzo, aşa că vă rog să nu-i mai folosiţi numele.
Într-adevăr, nu eu sînt glumeţul (sau glumeaţa) de mai sus.
funny AG2. chiar funny ha-ha.
…duh.
Am fost insa respectuo(a)s(a). Am folosit un caracter numeric distinct(iv).
Dar parca nu era clar ca sunt o clona. Ca sunt peste tot. DOAR AM VAZUT INTR-UN FILM DE MICHAEL BAY!!!