Ce ne uneÅŸte pe noi, europenii

Dispreţuiţi Eurovisionul? Greşiţi. Competiţia Eurovisionului e singura formă de întâlnire a ţărilor europene pe care oricine o poate înţelege şi urmări şi care ne furnizează semnale privind tendinţele mentalităţii continentale. Singurul spaţiu al prezentului continuu.

Am mai scris aici că, în raport cu Europa, România nu şi-a definit nici măcar oferta de idei, locuri şi produse originale, darmite să fie în stare să participe inteligent la dezbaterea privind viitorul Uniunii. Această lacună este şi mai uşor de sesizat în contextul ultimelor evenimente economice, care au ajuns să pună sub semnul întrebării nu doar moneda euro, ci şi viabilitatea statului trans-naţional cu capitala la Bruxelles.

Ce ne uneÅŸte pe noi, europenii, în afară de habitatul pe acest continent? Strategii UE au refuzat să includă rădăcinile creÅŸtine sau moÅŸtenirea sistematică greco-latină în textele întemeietoare ale construcÅ£iei lor pan-statale. Iar dacă opoziÅ£ia faţă de “omisiunea” lor nu a fost îndeajuns de puternică, înseamnă că, într-adevăr, aceste tradiÅ£ii nu ne (mai) leagă. Åži, Å£inând cont de înaintarea procentelor de ateism, nici credinÅ£a într-un singur Dumnezeu, monoteismul, nu mai poate deveni punte culturală intra-continentală.

Noi, europenii, nu avem nici atuul americanilor, care, ca naţiune tânără, s-au format pe temelia unei singure limbi. În Uniunea Europeană, mecanismul traducerilor este inevitabil şi necesar, pentru a nu leza personalitatea fiecărei ţări membre.

Eurovisionul, ca unică participare comună transmisă în direct, ne-a arătat – şi acesta este unul dintre mesajele sale – că limba engleză e pe cale să fie acceptată ca metodă câştigătoare a comunicării europene. Din cele 25 de piese calificate în finală, doar vreo cinci (printre care ale Spaniei, Greciei şi Portugaliei – vreo coincidenţă cu dificultăţile financiare?) au fost cântate în limbile interpreţilor. Până şi ruşii au ales engleza.

Ce ne facem însă că naţiunea care ar putea să-şi aroge acest succes civilizator este ea însăşi printre cele mai sceptice privind integrarea? Există comentatori britanici care, după victoria conservatorilor în alegerile parlamentare şi mai ales după declanşarea crizei de la Atena, consideră că prăbuşirea euro ar duce chiar la întărirea democraţiei comunitare. În alte ţări cu vechime în UE există nostalgii după franci, mărci, florini sau pesetas.

Realist vorbind însă, banul n-are cum să ne unească. Eventual, să ne despartă. Dovadă fiind noua demarcaÅ£ie mediatică dintre nordul care “munceÅŸte serios ÅŸi pune deoparte” ÅŸi sudul care “huzureÅŸte boem ÅŸi mai ÅŸi minte la bilanÅ£ul contabil”.

Dacă ne nu pot ţine împreună nici credinţa, nici limba, nici banii, nu mai bine ne-am vedea de treabă şi am renunţa la mastodontul tot mai birocratizat al celor 27 de state? În definitiv, ce vrem? Statele Unite ale Europei sau Uniunea Regatelor şi Republicilor Europene? SUE sau URRE? Comandă unică sau descentralizare? Apărare comună sau suveranitate naţională? Buget ultracontrolat sau autonomie locală? Nu ştim. Aici e problema. Noi, românii, ne iluzionăm că asta nu e o prioritate sau, mai grav, ne lăsăm în voia altora. A celor care judecă numai în funcţie de bani.

Şi, totuşi, există un liant european. Unul singur. Cu toţii, de la Lisabona la Vilnius şi de la Dublin la Nicosia, vrem frontiere care să existe doar pe hartă, nu şi pe teren. Unica noastră dorinţă comună este să depăşim istoria, să sublimăm condiţia minoritară, prin libertatea de mişcare. La limită, nu vrem limite.

Oricât ar suna de cinic şi de trist, asta ne învaţă Eurovisionul an de an. Sute de milioane de europeni se pot întâlni, pot comunica şi se pot împrieteni doar într-o cultură a superficialităţii. Adâncurile ne despart, suprafaţa ne apropie.

Singurul spaÅ£iu în care putem să ne întrecem fără duÅŸmănie este unul care desfiinÅ£ează distanÅ£ele, gol pe dinăuntru (ÅŸi la propriu, ÅŸi la figurat), a cărui nouă religie este permanenta miÅŸcare. Muzica e doar una dintre formele prin care se materializează. Televiziunea ÅŸi turismul sunt alte două. CondiÅ£ia obligatorie: miÅŸcarea. Numele ei alternative – neliniÅŸte, ciocnire, agitaÅ£ie. Uitare.

*

Tweet

Acest articol a fost publicat in data de Sunday, May 30th, 2010 la ora 11:38 pm si se gaseste in categoria Idei, World. Puteti urmari raspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 feed.