Raţiunea credinţei mele
Săptămâna trecută am primit prin e-mail un mesaj foarte amabil din partea Asociaţiei Secular-Umaniste din România (ASUR), prin care mi se propunea să particip la o dezbatere “pro şi contra” găzduită de platforma Think Outside The Box de la Hotnews: un reprezentant al asociaţiei urma să scrie pro-umanismul secular, iar eu, să “prezint argumentele în favoarea religiei”, implicit contra acestei doctrine.
Am spus “da” şi am scris. Mai jos puteţi citi textul integral. Întreaga dezbatere este aici.
*
Raţiunea credinţei mele
În faţa mesei la care scriu avem o plantă de apartament. Nu ştiu cum se numeşte. Îi place atât de mult în sufrageria noastră, încât creşte continuu, debordând de verde şi concurându-se, parcă, pe sine. Are nişte frunze mari şi late care plesnesc de viaţă. Cea mai tânără dintre ele aproape atinge tavanul. E o plantă în delir, dacă mă înţelegeţi. Nu-i facem nimic special: am aşezat-o în faţa geamului, i-am legat tulpina de un băţ de lemn, să nu se rupă, şi îi dăm apă, la câteva zile. Au venit vecine mult mai pricepute într-ale florilor, ne-au cerut “pui” de-ai plantei fericite (căci îi răsar urmaşi, în acelaşi ghiveci, fără intervenţia noastră), dar în casele lor n-au crescut. Nu ştim de ce, nu înţelegem. Dar, de fiecare dată când vorbim despre asta, singura noastră explicaţie e că planta se hrăneşte şi cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casă. Nu ştim.
*
A contrapune religia, credinţa în Dumnezeu, unei doctrine concepute de un om sau asamblate, în timp, de câţiva gânditori cu vederi asemănătoare e nedrept din punct de vedere istoric şi incorect ca metodă. Prima e milenară şi universală, iar cealaltă nu poate fi decât perisabilă, ca toate suratele ei dispărute, dintre care unele i-au servit drept model sau izvor de inspiraţie parţială.
Această “opoziţie” e construită pe o falsă temelie: presupune, implicit, că religia e exclusiv de domeniul iraţionalului şi că, nefiind dublată de dovezi empirice, rămâne un construct folosit fie ca proptea psihologică în faţa morţii, fie ca manipulare politico-socială cu scop dictatorial. În “colţul opus” ar fi, deci, o prezenţă pur raţională, care nu adaugă nici o cărămidă propriului edificiu înainte de a-i verifica trăinicia şi de a-i astupa eventualele fisuri.
Or, lucrurile nu stau deloc aşa, oricât ar părea de paradoxal. Primul motiv e că, la început, actul de credinţă este foarte normal şi cât se poate de raţional. Cu excepţia situaţiilor excepţionale, a iluminărilor sau revelaţiilor de tipul “Saul pe drumul Damascului”, credinţa se naşte în urma unor întâlniri – cu oameni, cărţi, fapte de viaţă – şi reprezintă o alegere conştientă. La un moment dat, ceva în fiinţa mea se coace şi îmi spune că mă simt acasă într-un raport om-Dumnezeu şi că orice alt sistem de explicaţii nu mă mai mulţumeşte.
Ajungem astfel la al doilea motiv: decizia raţională de a crede în Dumnezeu e o contradicţie greu de asimilat într-o viziune non-teistă, natural(ist)ă, asupra lumii. Unde-şi găsesc locul credincioşii într-un sistem destinat celor care nu cred? Cum soluţionează teoretic umanismul delicata chestiune a asumării credinţei? Cum se descurcă paradigma orizontalităţii dacă e silită să facă echilibristică pe muchia de cuţit a divinului? Noi, ăştia, suntem nebuni? Atât?
Totul începe în minte. Aceasta e marea provocare pentru doctrinele ateiste sau umaniste, care-şi întemeiază orice succes pe capacităţile cognitive ale omului. Cred pentru că vreau să cred. Aleg să cred. Trec raţional în iraţional. (Personal, am ajuns la teologia ortodoxă pentru că, student la filosofie fiind, descopeream cu o dezamăgire crescândă că toată istoria gândirii nerevelate evoluează după o schemă care, simplificată la maximum, ar arăta cam aşa: unul zice că e albă, un altul, relativ contemporan, susţine că e neagră, un al treilea, urmaş de-al lor, conchide că, de fapt, cei doi sunt complementari, iar un al patrulea, mai târziu, afirmă răspicat că triada precedentă a plecat de la premise complet greşite, aşa că mecanismul trebuie resetat. În paralel cu dezamăgirea însă, întâlneam mirat o lume în care existau răspunsuri pentru mai toate cele omeneşti, inclusiv pentru rătăcirile filosofilor, o lume în care, mai mult, acele răspunsuri erau coerente între ele şi, când chiar nu se mai putea continua, i se recunoştea misterului că e mister şi minunii, că e minune).
Da, ştiu, e absurd. E absurd să crezi într-un Dumnezeu unic în natură şi întreit ca persoană. E absurd să crezi că o Fecioară ar fi născut, că Fiul ei a vindecat leproşi, a înmulţit pâinile sau a mers pe apă. Şi, mai presus de toate, cum să crezi că a înviat şi mai şi şade, de-atunci, de-a dreapta Tatălui Său? E absurd. Dar dacă Hristos ar fi făcut lucruri inteligibile şi accesibile raţional sau dacă am înţelege dogma Sfintei Treimi ca pe o ecuaţie de gradul doi, atunci nici măcar conceptul unui Atotputernic care ne ştie fiecare fir de păr n-ar putea funcţiona, nici într-o dizertaţie filosofică închisă la toţi nasturii logicii.
De ce nu pot să cred într-un Dumnezeu al iubirii, care veghează şi mântuieşte, dar mi-e la îndemână să accept posibilitatea îndrăgostirii la prima vedere şi a rămânerii, până la moarte, alături de o persoană care, cândva, era exclusiv un străin? E “raţional” şi “practic” ca, într-un colţ al Universului, într-o galaxie oarecare, sub o stea mică, să existe viaţă într-o diversitate pe care nici un om nu ar putea să o imagineze, chiar dacă ar scorni clipă de clipă?
E inteligibil că fiecare dintre noi există, este, fiinţează, trăieşte, dar miliarde de miliarde de alternative umane au dispărut în secundele în care câte un singur spermatozoid viguros al taţilor noştri pătrundea în pretenţioasele ovule ale mamelor noastre? Putem afla, oare, de ce ne plac unele lucruri şi nu altele, de ce dormim, de ce visăm, de ce tindem către fericire, de ce nu ne mulţumim cu hrană şi reproducere, de ce, uneori, facem binele gratuit? Cum supravieţuieşte în capacitatea noastră de cuprindere mentală gândul că murim?
*
Nu ştim. Acesta e secretul. Nu putem şti chiar tot ce-am vrea să ştim. Nu cu mintea. Nu “aici şi acum”. Mintea e doar începutul. Sfârşitul e inima. Poate de aceea creşte, netulburată, nestăvilită, entuziasmată, planta noastră. Simte, nu gândeşte. A aflat.
*
Multumesc mult, cu textul asta m-ai nimerit fix intr-un moment de dezbatere interioara asupra credintei. Am sa ma gandesc la el, la planta voastra.
foarte frumos articolul! e pentru prima oara cand parcurg un articol despre credinta si nu imi lasa un gust amarui. cei mai multi credinciosi fac un deserviciu credintei lor etaland-o cu fiecare ocazie sau, din contra, pozand in misterele pamantului, in neintelesii universului, in martirii neamului samd. ca si tine, am terminat facultate de filosofie. controversele filosofilor m-au invatat doua lucruri: 1) ca nu stiu nimic si 2) ca mai mult conteaza calatoria decat destinatia… fundaturile logice ale religiei se numesc mistere (minuni) cum bine spui. prefer sa cred in oameni si in actiunile lor – poti “gandi cu inima” si fara sa te gandesti daca D-zeu a creat omul sau maimuta si-a lepadat parul si coada.
Nu stiam ca ai facut filosofia. Cred in minuni, nu stiu daca mi s-au intimplat mie. De multe ori ma gindesc ca a fi bun inseamna a fi credincios, si nu invers. Aici am o problema. Eu am terminat filologia. Ma bucur ca am citit textul asta.
[...] la urmă, textul contra umanismului secular (sau, mai bine zis, pro-creştinism) a fost semnat de Mihnea Măruţă. Un text frumos, nu atât prin prisma argumentelor aduse, cât mai ales prin conturarea unei [...]
este frumoasa paralela cu planta, inspirata. In rest nu ma bag ca sunt lucruri delicate in dezbatere, ce tin de intimitatea fiecaruia.
da f frumoase cuvintele alese
Zâna: Îţi mulţumesc şi eu că te tot întorci aici.
Zalex: Cel mai mult îmi place când fiecare îi acordă celuilalt prezumţia că a rămas om, chiar dacă are alte concepţii. Ăsta e un fel de a-ţi mulţumi, mai ales că, dincolo, pe TOTB, se revarsă dispreţul…
Gabi: Mă bucur să te “revăd”
Tibi: Bine că mai sunt cititori, ca tine, care au înţeles că e o paralelă, nu un argument.
N-am stiut unde in alta parte sa las link-ul asta despre agnosticism, http://www.slate.com/id/2258484/pagenum/all/
la fel ca si in incheierea articolului din Slate, lucrurile sunt complicate. Foarte fain scris articolul, nu cred ca are cineva nevoie de argumente exterioare. Pana la urma, raspunsul n-are cine sa ti-l dea, oricat si-ar dori unii sau altii.
Felicitari Mihnea pentru text si mai ales pentru curaj!
In timp ce-ti citeam textul pe TOTB, ma gandeam “mama, sa vezi ce de comentarii va avea dezbaterea asta”…si am avut dreptate
Daca nu-ti este cu suparare, pe scurt, cum a ajuns Mihnea Maruta la credinta? Sau a fost tot timpul credincios?
Multumesc anticipat pt raspuns
P.S. Daca nu doresti sa raspunzi, nu ma supar
“Putem afla, oare, de ce ne plac unele lucruri şi nu altele, de ce dormim, de ce visăm, de ce tindem către fericire, de ce nu ne mulţumim cu hrană şi reproducere, de ce, uneori, facem binele gratuit? Cum supravieţuieşte în capacitatea noastră de cuprindere mentală gândul că murim?
Nu ştim.”
Ba da stim. Fiecare din acel lucrusor a fost demonstrat la nivel biologic. Efectul endorfinelor si ale altor substante asupra creierului.
Stiati,de exemplu, ca al nostru creier secreta exact aceeasi endorfina cand ne sarutam pe care o secreta si cand facem Bungee-Jumping sau Parasutism? Sunt sigur ca Dumnezeu a vrut asa.
Mihai: Am povestit un pic în text. Au fost nişte întâlniri esenţiale, cu câţiva oameni, cu câteva cărţi, în primii ani de după revoluţie, când eram student şi lucram la “NU”. Până atunci, n-avusesem nici o legătură cu religia.
Alex: Demonstraţiile respective spun “cum” se produc lucrurile, nu “de ce”. În plus, eu nu cred că explicaţiile ştiinţifice neagă cumva sau sunt incompatibile cu misterul existenţei. Dimpotrivă. Totul e armonios, ne spune ştiinţa, dar nu ştim care sunt cauza armoniei şi scopul ei. Sau credeţi că e o armonie pur şi simplu? Aşa s-a “nimerit”?
Multumim, l-am dat mai departe. cadou:
http://www.santiebeati.it/immagini/Original/20400/20400AA.JPG
E oarecum trist sa vad ca MM isi termina pledoaria lui cu un “nu stim x,y,z, si d’aia cred” (apel la ignoranta; cine a inceput candva o scoala de filozofie nu poate uza o astfel de strategie si pretinde ca e serios in demersul lui); sensul general al textului este identic: MM pare a ne spune ca “ignoranta justifica credinta”! Si asta intr-un text care se vrea, chipurile, a pleda pentru RATIONALITATEA credintei…
MM are trufia sa confunde ce nu stie el cu ce nu stie… stiinta, in general: caci atat altruismul cat si hedonismul (sau “cautarea fericirii”, daca termenul nu convine), au raspunsuri destul de coerente si solid sustinute in discipline ca sociologia sau biologia, ba ele sunt chiar extrem de facile pana la urma, tot asa cum exista o serie de explicatii, sau macar tentative de explicatii, pentru vis si somn; dar daca MM nu cunoaste aceste explicatii si, vadit lucru, nici macar nu le cauta, asa cum s-ar cadea din partea unui polemist serios, atunci concluzia e ca… “nu exista!”.
E de criticat lipsa de rigoare in utilizarea termenilor; deficientele la acest nivel au ca rezultat fraze fara inteles, sau cu un inteles altul decat acela pe care probabil autorul l-a dorit; un astfel de exemplu mai jos:
“E inteligibil că fiecare dintre noi există, este, fiinţează, trăieşte, dar miliarde de miliarde de alternative umane au dispărut în secundele în care câte un singur spermatozoid viguros al taţilor noştri pătrundea în pretenţioasele ovule ale mamelor noastre?”
Da, e chiar foarte inteligibil ca suntem rodul unui soi de hazard in aceasta privinta, asta daca “inteligibil” inseamna totusi si pentru MM doar “de inteles”, si nu ia vreun sens restrans, care sa excluda empiricul (la ale carei notiuni de altfel chiar MM uzeaza in intrebare!); faptul ca suntem o alternativa realizata din mii ed alt posibile, ca fapt in sine, nu pune probleme de comprehensiune, ci de acceptare: omul e modelat de istoria speciei dar si de mediul sau social; ca specie cu o viata sociala care devine pe masura trecerii timpului din ce in ce mai complexa, individul a capatat reflexe morale si prejudecati filozofice; astfel ca acestuia nu-i mai place sa fie “rodul unui accident” (desi nici macar nu e vorba despre un accident…), sau macar al unei concurente acerbe dar aparent justa; el se vrea altceva, mai “nobil”, si oricine poate intelege si simti chestia asta, ateii inclusiv (de ex. sunt ateu si ideea ma incomodeaza probabil tot atat de mult ca pe orice credincios). Dar faptele sunt fapte, si ca nu ne convine ce suntem, asta e ceva care n-are nimic de-a face cu “inteligibilitatea”; aici, faptul ca MM redefineste “inteligibilul” ca sa insemne doar ce este “acceptabil” din perspectiva prejudecatilor noastre, indica acuzator inspre un anumit mod de a gandi, si unul nu prea glorios de fel.
Al doilea exemplu este abuzul termenului “rational”: pe de-o parte MM foloseste denotatia banala, aceea cu care, de ex., gandirea populara a putut produce o “bijuterie” sapientiala de genul “cine se aseamana se aduna” dar si “extremele/contrariile se atrag” (aici avem de-a face cu “rationalul”, cert, dar cu cel inteles pur si simplu ca banal “rationament”, fie el si inept si-n dispretul faptelor!), in timp ce acei care acuza credinta religioasa de lipsa de ratiune, se refera la intelesul filozofic fundamental, anume cel de “opus irationalului” (si nu doar de opus non-rationalului si arationalului – vezi Dict. lui Antony Flew): cazul gandirii prestiintifice (Vergez & Huisman), in care se fac afirmatii fara a verifica riguros faptele si rationamentele folosite; ori e fapt cert si de netagaduit ca religiile se bazeaza pe credinte care n-au putut fi incluse in spectrul dealtminteri larg al stiintelor, ele fiind prestiintifice (chestie care nu le face automat si doar pentru atat false; le subrezeste doar in termeni de probabilitate de a fi adevarate).
As mai critica apoi apelul la intrebari fara raspuns (textul intreg e o serie de intrebari – ciudat mod de a afirma (sau sustine) ceva, totusi!), si mai rau, la intrebari facile chiar, de ex.:
“Unde-şi găsesc locul credincioşii într-un sistem destinat celor care nu cred?”
Textul se cerea a fi o argumentatie pentru religie; sa intelegem ca MM crede pentru ca nu cunoaste raspunsul la intrebarea “care ar fi locul credinciosilor intr-un sistem destinat celor care nu cred”? In acest caz, iata o mostra de irationalitate religioasa: in primul rand, “un sistem DESTINAT celor care nu cred” e un simplu concept teoretic sau, in cel mai rau caz, unul istoric (si inca unul tare singular). Problema credintei in România/Europa se pune azi in termenii tolerantei si libertatii, si nu ai stalinismului. Si in acest context, democratic, credinciosii au un loc privilegiat chiar, prin simplul fapt ca sunt majoritari. Dar in fine, sa zicem de dragul lui MM ca România a intrat candva si inca n-a iesit din stalinism (à la URSS, si nu forma lui diluata din România socialista!); care e in acest caz sensul intrebarii lui MM aici? “Cred pentru ca nu stiu care e locul credinciosului in societate”? – Asta n-are sens! “Cred pentru ca locul acesta este unul tare precar”? – Suna a masochism… Daca tii cont de dolorismul crestin, o astfel de “logica” n-ar fi de mirare.
Sa trec insa la o alta critica. E greu sa vezi altceva, in afirmatia de mai jos, decat o alta mostra de naivitate:
“A contrapune religia, credinţa în Dumnezeu, unei doctrine concepute de un om sau asamblate, în timp, de câţiva gânditori cu vederi asemănătoare e nedrept din punct de vedere istoric şi incorect ca metodă. Prima e milenară şi universală, iar cealaltă nu poate fi decât perisabilă, ca toate suratele ei dispărute, dintre care unele i-au servit drept model sau izvor de inspiraţie parţială.”
Pe de-o parte MM vorbeste despre “religie” la modul general, contrapunând-o doctrinelor (seculare as adauga); asta nu tine cont de faptul ca religiile care se ascund sub termenul general “religie” sunt diverse si cele mai multe dintre ele (covarsitoarea lor majoritate!) CONTRADICTORII: iudaismul actual respinge, de ex., calitatea de profet al lui Isus si Mahomed, in timp ce islamul respinge divinitatea lui Isus si calitatea/acuratetea textului sacru, revelat, de baza, al crestinismului si iudaismului. Si asta e doar un exemplu care arata ca cele 3 religii monoteiste n-au acelasi dumnezeu, sau daca au totusi, acesta e cel putin sadic. Caci sa nu uitam, pentru iudaism si mai ales islam, crestinismul este un politeism (din pricina doctrinei Trinitatii). Asta ca sa nu mai amintesc ca daca credinta in(ntr-un) dumnezeu este universala, credinta in Dumnezeu (adica dumnezeul crestin (sau islamic si iudaic, daca chiar vrem sa fim incluzivi pana la a deveni inexacti)) nu e! Sunt religii multe, e adevarat, insa fiecare are dumnezeul ei totusi. Unde e diferenta fata acele filozofii contradictorii care candva l-au dezamagit pe MM? Probabil aceasta sta doar in faptul ca religiile afirma fara sa incerce macar sa-si sustina rational si faptic afirmatiile, in timp ce filozofiile se risca in a incerca asta, chestie care, vadit lucru, oboseste tânarul…
Si mai e ceva: Prin formulare, MM pare a sugera ca daca doctrinele seculare sunt “concepute si asamblate de om”, cele religioase (“religia”), nu sunt; pesemne MM crede ca doctrinele religioase sunt revelate de un dumnezeu real. Asta e de inteles din partea unui credincios, doar ca premisa e iremediabil falsa: stiintific vorbind, stim foarte bine ca “revelatiile” nu-s revelatii, si astfel “Dumnezeu” nu e real. Istoria Bibliei si a poporului in care aceasta carte a aparut ca si text religios (si politic), ca si criticismul literar biblic, ambele instrumente rationale valabile stiintific, ne spun ca exista motive umane (si politice) in spatele afirmatiilor profetilor, ca textul ca si compozitie (tarzie) da falsa imagine a unei profetii si acolo unde azi stim sigur ca aceasta nu exista (fiind o vaticinium post eventum), ca un adevarat dumnezeu atotstiutor n-ar fi putut transmite informatii eronate cu privire la realitate, si in fine, critica din partea stiintei e lunga, si probabil de aceea MM a ratat sa devina interesat de ea.
Apologia lui MM este din pacate prea “clasica” prin slabiciunea argumentatiei. Ea are macar calitatea de a fi sincera; si existenta pledoariei denota deschiderea autorului pentru dialog, si – lucru extrem de important pentru mine! – faptul ca acesta nu demonizeaza (dar din pacate nici nu critica deloc) in pledoaria lui necredinciosul e meritoriu; faptul ca MM nu-l descalifica pe necredincios din pozitia lui de om si egal al credinciosului e de laudat si pana la urma in chestiunea asta a opozitiei credinta/necredinta doar asta conteaza, caci doar lipsa ei ne face sa nu putem avansa spre diminuarea asperitatilor dintre noi. Daca toti credinciosii s-ar feri de tentatiile amintite, restul ar fi detalii, peste care cu rabdare am putea trece, construind o Românie si o lume infratita. Am indrazneala sa sper, in modul cel mai sincer, ca critica mea va face un eventual viitor text al lui MM mai bun, in sensul ca va reusi sa apere si mai bine credinta decat o face prezentul.
MM: “Alex: Demonstraţiile respective spun “cum” se produc lucrurile, nu “de ce”.”
A pune intrebarea “de ce?” si acolo unde asta nu se justifica, asta e o eroare care denota antropomorfism. Spinoza a criticat-o convingator acum secole deja.
Intrebarea “de ce?” nu se justifica intotdeauna; doar dupa ce-ai constatat ca se justifica, poti sa ti-o pui. Si doar apoi poti si merita eventual sa-ti pui problema existentei sau inexistentei unui raspuns al ei!
Astfel, a intreba “de ce ploua?”, poate fi acceptabil intelectualiceste la 4 ani, hai pana la 7 ani eventual, dar dupa aceasta varsta pari retardat daca crezi ca ploaia a fost declansata de o entitate rationala si intentionala, si te intrebi asupra mobilurilor care au determinat-o sa declanseze ploaia.
Caci cand pui intrebarea “de ce?” (cu un inteles altul decat “cum?”), presupui deja o intentionalitate; ori daca n-ai probe pentru existenta unui entitati constiente si intentionale si in legatura cu care exista macar niste indicii care s-o implice in declansarea fenomenului pentru a carei aparitie iti pui intrebarea, e absurd si total neserios s-o pui, intrebarea asta “de ce?”
rk: Vă mulţumesc pentru comentariu şi trec peste unele ironii şi peste condescendenţă (de exemplu, faptul că vorbiţi despre mine la persoana a treia, ca şi cum n-aş fi “de faţă”). Plec de la premisa că aţi scris totul cu bună-credinţă, ceea ce e esenţial.
Am de făcut câteva lămuriri. Îmi recunosc lipsa de rigoare în utilizarea unor termeni, însă ea se explică prin faptul că textul meu e o mărturie, o pledoarie personală, cu bunele şi relele ei. Nu are pretenţii filosofice şi, cu atât mai puţin, ştiinţifice. Aşa am putut eu, într-un timp scurt, să îmi mărturisesc alegerile.
Întrebările mele, aparent retorice, nu sunt justificări ale credinţei prin ignoranţă, ci exemple pentru lipsa de uimire a “raţionaliştilor” în faţa unor “fenomene” care ar trebui, după părerea mea, să le trezească mai mult decât nevoia unei explicaţii chimico-biologico-fizice. Această “mulţumire” mă uimeşte: “Da, se descarcă nişte substanţe în creier, da, e hazard, şi care-i problema?, da, totul e armonios, ce mai contează cum e posibil etc…”.
Cred că aici ne despărţim. Înţeleg că nu puteţi crede şi că trebuie să vă susţineţi solida formaţie, dar ceea ce nu înţeleg e de ce, la un moment dat, spuneţi “stop joc!”, “până aici ne interesează”, şi asta ar presupune ca toţi ceilalţi să ne oprim.
E drept, nu am “probe pentru existenţa unei entităţi conştiente şi intenţionale”, dar nu e miraculos că milioane de oameni îşi adaptează viaţa asta unică în funcţie de lipsa asta de probe? Că riscă să greşească pentru eternitate?
Super! L-am copiat si l-am pus la noi la Biserica. Sper ca nu te superi ca nu ti-am cerut acordul.
Mai vreau…
“Am de făcut câteva lămuriri. Îmi recunosc lipsa de rigoare în utilizarea unor termeni, însă ea se explică prin faptul că textul meu e o mărturie, o pledoarie personală, cu bunele şi relele ei. Nu are pretenţii filosofice şi, cu atât mai puţin, ştiinţifice. Aşa am putut eu, într-un timp scurt, să îmi mărturisesc alegerile.
Întrebările mele, aparent retorice, nu sunt justificări ale credinţei prin ignoranţă, ci exemple pentru lipsa de uimire a “raţionaliştilor” în faţa unor “fenomene” care ar trebui, după părerea mea, să le trezească mai mult decât nevoia unei explicaţii chimico-biologico-fizice.”
Nevoie de visare sau mister probabil ca avem cu totii (eu unul, cel putin, admit ca am); dovada ca multi dintre cei care nu sunt religiosi intretin alte credinte, care nici ele nu trec testul rigorii rationale si empirice. Visarea e buna si ne coloreaza in mod pozitiv viata, problema apare atunci cand unii visatori vor sa abolim rigoarea si s-o inlocuim cu visarea lor, sau sa facem confuzia intre cele doua. Asta n-a dus niciodata la ceva bun.
“Această “mulţumire” mă uimeşte: “Da, se descarcă nişte substanţe în creier, da, e hazard, şi care-i problema?, da, totul e armonios, ce mai contează cum e posibil etc…”.”
Nu vad cum cei care se opresc la explicatiile naturaliste n-ar fi interesati de sensul fenomenelor. Doar ca din pacate sensul nu e dat de fenomenul insusi sau de catre natura, el fiind un adaus al nostru: natura este amorala si fenomenele se intampla fara sens (“natura e obiectiva nu proiectiva”, zice un postulat). Asta nu e alegerea ateilor, ci a stiintei. Ca nu ne convine, asta nu ne indreptateste sa confundam emotiile noastre morale in fata maretiei sau armoniei din jur, cu o calitate intrinseca a fenomenelor naturale.
“Cred că aici ne despărţim. Înţeleg că nu puteţi crede şi că trebuie să vă susţineţi solida formaţie, dar ceea ce nu înţeleg e de ce, la un moment dat, spuneţi “stop joc!”, “până aici ne interesează”, şi asta ar presupune ca toţi ceilalţi să ne oprim.”
Nimeni nu e autorizat sa ia altcuiva dreptul la a-si exercita imaginatia, emotia sau curiozitatea. Repet, problema apare atunci cand transferam aceste reactii perfect umane naturii insasi, transformand-o pe aceasta din urma intr-un amestec de real si imaginar din care stiinta nu mai poate scoate mare lucru. Sunt deja o gramada de probleme obiective care ne impiedica sa deslusim realitatea, daca îl mai adaugam si pe acesta, cu deja vechi cazier in materie de obstructie, pur si simplu dam inapoi timpul cu o jumatate de mileniu.
“E drept, nu am “probe pentru existenţa unei entităţi conştiente şi intenţionale”, dar nu e miraculos că milioane de oameni îşi adaptează viaţa asta unică în funcţie de lipsa asta de probe? Că riscă să greşească pentru eternitate?”
O fi miraculos, nu stiu; ce mi se pare sigur e ca milioanele de oameni despre care vorbesti nu isi adapteaza viata atat ca si consecinta a unei analize temeinice care rezulta in conlcuzia constienta ca avem de-a face cu o lipsa de probe, cat din motive care tin de transformari sociale: secularismul si ateismul (veritabil) sunt fenomene de masa relativ recente si care au mai mult cauze sociale decat filozofice. La fel cum credinciosii, cei mai multi dintre ei, nu-si aleg rational sau dupa o analiza filozofica temeinica religia in care sa creada, ci perpetueaza si ei o traditie transmisa direct de la parinti la descendenti, la fel si cei mai multi dintre atei, ajung la acest punct final ca si consecinta a unor influente prezente in societatea moderna. Societate la care cei mai multi dintre credinciosi n-ar fi gata sa renunte, la o adica. Daca realizam asta, o buna parte din animozitatea dintre atei si credinciosi dispare, pentru ca altfel vedem lucrurile cand departe de a ne fi asumat constient si rational o pozitie, de fapt acceptam ca suntem cu totii subiectii unor influente irezistibile care se exercita asupra noastra si vin din partea societatii. De aceea ai sa auzi adesea ca e dificil sa fi un om de stiinta credincios intr-o comunitate stiintifica majoritar sceptica si de aceea potrivnica. Si de aceea radicalismul multor dintre ateii de azi e consecinta sentimentului amar al minoritatii lor ca si al unor numeroase atitudini intolerante din partea credinciosilor.
Imi cer scuze daca prin adresarea la persoana a treia am dat impresia de atitudine condescendenta. Pentru mine blogul este inca o noutate, majoritatea textelor pe care le-am scris aparând pe site-uri personale in care adesea cel (sau cei) pe care il (îi) critic nu numai ca nu sunt prezenti, imi sunt chiar complet necunoscuti.
Acest raspuns va este adresat personal si nu doresc neaparat sa apara ca si replica pe blogul dvs.
rk: Vă mulţumesc încă o dată. Ne putem întâlni, cu siguranţă, pe teritoriul paşnic al respectului. Cred că aş avea multe de învăţat de la dumneavoastră şi am să încep prin a vă citi textele, cu rezerva că s-ar putea să nu fiu de acord.
Vă doresc toate cele bune.
Eu cred ca discutia este, de fapt, despre alegerea credintei. Se pare ca e in firea omului sa creada in ceva, fie ca e ceva metafizic sau stiintific. Eu cred ca, atat religia cat si stiinta nu ofera raspunsuri complete: in timp ce stiinta nu poate explica gravitatia, ci poate doar sa-i atribuie o valoare, religia nu poate satisface nevoia rationala a omului de a-si explica anumite fenomene. Prin urmare cred ca intrebarea esentiala este de ce crestinism si de ce ortodoxie? Asta e curiozitatea mea apropos’ de tine: inteleg ca a crede sau nu crede e o chestiune care poate fi deasupra ratiunii, dar nu pot sa cred ca alegerea credintei este facuta la fel, fara a analiza bine si explicit argumentele sutelor de religii. Asta-i procesul care mi-ar place sa-l citesc: cum ai ajuns la ortodoxie, cu argumente rationale.
N: Îmi pare rău, dar nu pot să descriu acel proces şi, chiar de-aş putea, nu i-ar fi locul pe blog.
MM: “Prima e milenară şi universală, iar cealaltă nu poate fi decât perisabilă, ca toate suratele ei dispărute, dintre care unele i-au servit drept model sau izvor de inspiraţie parţială”
De ce e universala din moment ce exista, dintotdeauna (iti reamintesc ca vechii greci practicau a-teismul la greu), si “antiteza”? Mai mult, cum esti licentiat in filosofie, stii bine ca citim textele “perisabile” ale anticilor cu aceeasi placere cu care lecturam Popper de pilda.
Pana la urma, iti dau dreptate chiar in chestiunea esentiala: ca religia sau secularismul sunt chestiuni intime, ce tin strict de asumari personale. Insa, din moment ce sunt personale este cat se poate de evident ca nu pot fi si “universale”.
Dorin: “Universală” voia să zică “răspândită în toată lumea”. Iar plăcerea de a citi un gânditor nu intră în contradicţie cu failibilitatea tezelor lui. Citim pentru stil, pentru spectacolul inteligenţei, pentru profunzime, pentru soluţiile parţiale, pentru că ne regăsim etc
Mihnea: ateismul este, in acest caz, la fel de “universal”. In plus, pot citi si eu texte sacre cu aceeasi constiinta a failibilitatii si partialitatii solutiilor oferite de acestea
Dorin: Sigur, asta şi spuneam: la urma urmei, e o alegere în care trebuie să te regăseşti şi care să te mulţumească.
M.M.:
“Cred că aş avea multe de învăţat de la dumneavoastră şi am să încep prin a vă citi textele, cu rezerva că s-ar putea să nu fiu de acord”
Iti pierzi timpul daca te chinui sa citesti rahatul ignorant vomitat de-a lungul timpului de o minte dezorientata de ani lungi de naivitate. Poate vei gasi si ceva informatie utila, recunosc, insa sa nu ramâi surprins daca-ti spun ca moralmente sau in termeni de toleranta NU sunt un model de urmat; textele scrise de mine sunt reflexia polemica a experientei personale din ultimii 10 ani, care au fost din punct de vedere al viziunii mele despre lume extrem de agitati; desi am pornit ca si tine, un tanar român animat de simpatie pentru credinta stramoseasca si pentru tot ce era trecutul românesc apropiat imediat dupa “revolutie”, noile realitati in care am trait de la un moment dat au facut extrem de greu sa mai mentin optiunile intelectuale initiale; si cunoasterea, surpriza, nu m-a facut tolerant, caci e o iluzie sa crezi ca pasiunile sau patimile diminueaza sub lumina prea-blanda a cunoasterii. Din punctul asta de vedere sunt si eu, ca si preotii ortodocsi, unul care predica, nu unul care practica.
Si e normal sa nu fi de acord cu ce am scris: eu insumi nu mai sunt azi de acord cu o gramada din ideile mele din trecut, si daca trecutul e un bun indiciu despre ce se intampla in viitor, apai in acest viitor voi fi in dezacord cu convingerile mele actuale.
@ N: ai nimerit-o cam rau cu gravitatia, care are totusi o explicatie satisfacatoare in stiinta. Dar ideea e valabila, caci stiinta nu ofera explicatie la tot si nici macar nu putem fi siguri vreodata ca o astfel de explicatie stiintifica e cea adevarata. Stiinta, ca orice activitate umana, e relativa si imperfecta, dar ce e absolut pe lumea asta?
Poate nu e exact pe topic, dar tin sa te intreb asta.
Intrebarea mea e de ce teologia ortodoxa?
Cred ca Divinul e Divin, Dumnezeul e Dumnezeu, dar teologia ortodoxa ramane un lucru facut de om si mi se pare doar o cale catre Dumnezeu, nu potrivita pentru toti.
Am mai vrut sa te intreb ceva de la posturile despre Athos. Ma intreb daca in urma acelei experiente , credinta ta in Dumnezeu depaseste o teologie .
K: Ai spus-o singur: “nu potrivită pentru toţi”. Mie, unuia, mi se potriveşte, mă fascinează atât intelectual, cât şi sufleteşte, mă simt acasă cu răspunsurile ei.
Apoi, din moment ce crezi, atunci crezi şi că “nu e un lucru făcut de om”, că dogmele sunt revelate, nu “inventate”.
N-am înţeles ultima întrebare: în ce sens poate credinţa să depăşească “o teologie”? Dacă te referi, cumva, la o idee de tipul “nu mai ai nevoie de teologie când crezi”, atunci e o eroare. Vreau să şi înţeleg, raportul cu divinitatea are nevoie de mediere, atât umană, prin preot, cât şi conceptuală, prin corpusul teologic, iar a-ţi închipui că se poate stabili o relaţie directă, nemediată, e doar unul dintre multele exemple de mândrie omenească.
Eroarea tine de judecata, dar aici nu e o chestie de judecata. Sau nu asta cautam. Cautam o explicatie care vine din ce simti, nu din ce judeci.
multumesc Mihnea, tare bine mi-a facut textul tau
BUCURII ADEVARATE TUTUROR!
Mandria ucide…precum ‘litera’ iar DUHUL DA VIATA.
Fie ca Lumina sa ne inunde si sa ne ajute sa pasim pe urmele pasilor LUI!
Multumiri!