Frica de sud (25): Nemuritorul
E fascinant cum un singur om, un vizionar, poate influenţa radical un domeniu al existenţei şi, implicit, lumea întreagă, mai ales dacă în preajma sa creşte cel puţin un discipol care-i înţelege ideile şi care, ulterior, le rafinează.
Povestea noastră începe în vara lui 1946, când un olandez pe nume Marinus Jacobus Hendricus Michels debutează, la 18 ani, într-un meci oficial al echipei sale, Ajax Amsterdam, pentru care marchează 5 goluri. Antrenor îi este un englez de 65 de ani, Jack Reynolds, stabilit în Olanda din 1914, care e pentru a treia oară şi în al 24-lea an la conducerea lui Ajax. După numai un an, Reynolds se retrage, dar adolescentul Michels apucă să-i “fure” ideea.
Un jucător care-şi părăseşte poziţia din structura dinamică a echipei trebuie înlocuit imediat de un altul. Conservarea acelei structuri este calea către victorie, iar elementul esenţial al jocului este înţelegerea spaţiului. Crearea spaţiului, intrarea în spaţiu, umplerea spaţiului, precum şi deplasarea sau nemişcarea determinate de aceste acţiuni.
Fotbalul total. Organizarea spaţiului ca o arhitectură pe gazon, după cum avea să explice unul dintre jucătorii săi. Căci suntem deja în a doua jumătate a anilor ’60, iar fostul atacant este deja antrenorul Rinus Michels. Antrenor al singurei echipe pentru care a jucat vreodată şi pentru care, în 12 ani, a înscris de 122 de ori. Iar el, Michels, o duce pe Ajax în prima sa finală de Cupa Campionilor, pierde cu Milan, dar după doi ani, în 1971, se întoarce şi câştigă cel mai important trofeu european al cluburilor.
“Fotbalul profesionist seamănă cu războiul. Dacă te porţi prea respectuos, eşti pierdut” - e una dintre frazele celebre atribuite lui Michels. Poate nu întâmplător, i se spunea “Generalul”. Ideea că un luptător căzut sau ieşit din formaţie trebuie să fie înlocuit imediat nu era nouă. O aplicaseră, de pildă, cei 10.000 de Nemuritori, corpul de elită care îl apăra pe regele perşilor. Dar Michels, vizionar, o transpune în fotbal şi modifică radical un întreg domeniu al existenţei.
Ce-i drept, “Generalul” are şansa unui “locotenent” pe măsură. Născut în 1947, anul în care Jack Reynolds pleca de la conducerea lui Ajax, şi tot în Amsterdam, oraşul mentorului său, Johan Cruyff e liderul din teren, un atacant care coordonează jocul, coboară în apărare când e nevoie şi trece nonşalant de pe o parte pe alta. Cu Michels pe bancă şi Cruyff în iarbă, Ajax e o revoluţie.
“Ce să-i spun lui Cruyff? Îl las să joace”, mărturisea, după mulţi ani, succesorul lui Michels de la Ajax, Ştefan “Pişti” Covaci, ungurul cu mare trecere pe lângă cuplul Ceauşescu. El preia echipa în 1971, după plecarea lui Michels la Barcelona, şi mai câştigă două Cupe ale Campionilor, în ’72 şi ’73. Trei ani consecutivi în care sistemul intuit de Reynolds, gândit de Michels şi perfecţionat de Covaci este invincibil în Europa.
În ’73, Michels îşi aduce ucenicul favorit în capitala Cataluniei, unde Cruyff joacă 5 ani şi de unde nu are să mai plece niciodată. Nu definitiv şi nu cu sufletul. Datorită lui, Barcelona devine noul Ajax, locul unde fotbalul total dobândeşte statut de politică, management, tactică şi mentalitate.
Opt ani a antrenat Cruyff pe Barcelona, aducându-i şi prima Cupă a Campionilor din palmares. De la el încoace, echipa joacă aproape la fel, indiferent că pe bancă au stat Van Gaal, Rijkaard sau, mai nou, Guardiola. “Dacă mingea e la noi, ei nu pot înscrie”, sună unul dintre “preceptele” sale aparent tautologice. Iar această filosofie de joc a căpătat atâta forţă, a convins atât de bine în Spania, încât, acum, echipa naţională a lui Del Bosque e o clonă a Barcelonei lui Cruyff, Rijkaard şi Guardiola.
Am ajuns deja în prezent, dar povestea noastră trebuie să se mai întoarcă în timp, la Olanda şi la Rinus Michels. Care, împreună, ajung în finala Mondialelor din 1974, unde, în primul minut, “portocaliii” pasează de 16 ori consecutiv după fluierul de început, fără ca nemţii să atingă mingea, până când Cruyff e faultat în careu. După care pierd cu 2-1, pentru că, aşa cum spune antrenorul de astăzi, Van Marwijk, se “complac” în superioritatea lor.
Dar istoria şi performanţele celui care avea să fie declarat de FIFA “antrenorul secolului” nu se opresc la finala din ’74. După 14 ani, Michels e rechemat la naţională şi, cu el pe bancă, ajuns la 60 de ani, Olanda câştigă singurul său titlu de până acum, Euro ’88. Anul în care Cruyff e instalat antrenor la Barcelona.
Şi ajungem din nou în prezent, la Mondialele din Africa de Sud. Finală: Olanda-Spania. Două echipe care ne arată ceea ce “Generalul” gândise acum 40 de ani şi ceea ce urmaşii săi, cu precădere Cruyff, au dus mai departe în cele două ţări, în special la Ajax şi la Barça, începând de la copii şi juniori şi culminând cu stilul echipelor mari: fotbalul total.
Un singur om poate schimba, pe termen lung, un întreg domeniu al existenţei. Când acel vizionar părăseşte structura dinamică din care face parte, niciun altul nu-l poate înlocui, nici coleg, nici discipol. Numai ideea.
*
Elaborat, documentat, foarte bine scris. Felicitari! Si inca ceva: nimic despre Brazilia. Bravo! Oare doar acum a inceput Mondialul pentru tine?
Excelent ca de obicei.
Fara sa fiu pedant, as zice totusi ca Olanda si Spania sunt destul de departe de fotbalul total al lui Michels, care se baza pe calitatea jucatorilor de a ocupa orice pozitie de pe teren intr-un anumit moment. La Spania se mai intampla asta doar in compartimentul de mijloc, iar la Olanda doar aripile mai schimba flancurile. In rest, avem un fotbal al specialistilor pe fiecare pozitie.
Cruijff a fost diplomat: “I am Dutch, but I support the football that Spain is playing.”
mi se pare interesanta ideea ca fotbalul e asemeni, pe undeva, razboiului, de unde si tacticile aproape militare aplicate de antrenori. Comparatia cu batalia de la Gaugamela, si apoi, ideile din aceasta postare interesanta acrediteaza ideea ca tu marsezi pe acesta indentificare a fotbalului in multe momente daca nu tot timpul cu strategiile dintr-un razboi.
Si atunci…cum mai ramane cu ideea ca fotbalul e un joc? E greu de crezut ca mai e un joc cand sunt implicati atatia bani, atat public, atatea pasiuni si …Interese. Nu mai e joc…din pacate, zic eu.
Aghiuţă: Rămân la părerea că, fără Brazilia, jumătate din farmec s-a dus.
Anglofil: Ai dreptate. Eu am încercat să trasez un “fir roşu” şi să arăt impactul unui om care “vede” asupra sistemului.
Dacă vorbim despre stil de joc şi aşezare în teren, cred că mai sunt şi alte “moşteniri”: atât Olanda, cât şi Spania folosesc doi mijlocaşi de travaliu, care duc mingea spre zona creativă, ambele au câte un fundaş care urcă mult mai des decât ceilalţi trei (Van Bronckhorst, respectiv Ramos), ambele pot juca şi cu “shadow striker” pe lângă vârful clasic şi ambele, aşa cum ai spus, au 2-3 jucători care au libertatea de a schimba flancurile.
Dacă ar fi să le diferenţiem, parcă, totuşi, în jocul spaniolilor sunt mai implicaţi toţi jucătorii, adică fundaşii sunt mai tehnici şi pot participa atât la ofensivă, cât şi la recuperarea rapidă a mingii. Gata, mă opresc
Tibi: Îţi răspund cu un citat din Emerich Jenei: “Fotbalul este artă, dar este totodată şi un fel de matematică. Deci o artă care merge spre perfecţionare…”.
Interviul din care am luat citatul: http://www.secolul21.ro/pdf/secol20/4fotbal/f183-186.pdf
Ma gandesc ca poate ar fi indicat sa raportam ce vedem acum la o echipa nu doar la stramosii ei (ca asa, sincer, nici la Brazilia nu vad jucatori foarte similari, ca forma si iradiere, lui Ronaldo, Rivaldo, sau Romario (da, e Kaka, dar nu a fost parca chiar in maximum de forma) – ca sa nu mergem spre Pele si altii, nici la Germania nu apare tripleta de forta Matthaus, Brehme, Klinsmann, plus Voeller, ce sa mai zicem de Italia, sau Anglia, cand te gandesti la un Shearer, Lineker, Platt, Gascoigne), ci si la ce joaca fiecare echipa. Si aici nu vorbesc neparat de individualitati, ci de ce forta degajau combinatiile acelea de jucatori in sanul echipelor lor.
Mi se pare ca sunt destul de putine echipe care sa mai joace la un nivel foarte inalt, din pacate si stilul in sine de joc nu mai e bazat asa mult pe tehnicitate, ci spectacolul vine din angajamentul extraordinar, atleticitate, tactica, viteza si, sigur, aici apar si sclipiri.
Recunosc ca am scris randurile de mai sus si usor nemultumit de comparatiile scrise nu doar pe un post de aici, ci si in alta parte, ca Olanda de acum e greu sa o compari cu cea a lui Cruyff, iar pe Robben si Sneijder sa ii compari cu marele jucator olandez si cu un altul mare, Neeskens.
Comentatorul respectiv, cu Robben si Sneijder, pentru care cei doi sunt doar niste jucatori buni, spre foarte buni, nu stia probabil ca ambii au fost decisivi pentru calificarea in finala Ligii Campionilor, respectiv castigarea ei.
Deci, cu alte cuvinte, nu vorbim de niste jucatori de mana a doua care au explodat si ei pe la Mondialul asta.
As putea vorbi poate pana dimineata, dar nu stiu exact care e folosul.
Frumos! În sfârşit, ne-ai dat ceva mai mult!
Am ştiut eu că până la urmă o să fie şi-un post ca ăsta. Am citit toate “fricile”, mi-au plăcut multe dintre ele, însă mi s-au părut prea sumare.
Mi-aş fi dorit să scrii la fel de mult, de amplu, cu oferirea unei perspective mai largi, foarte utilă pentru cineva care nu ştie prea multe despre subiect, dar începe să afle.