Suntem datori cu optimism
Cel mai mare pericol la adresa României, adevărata ameninţare a siguranţei noastre naţionale, este pierderea speranţei. “Aici nu se mai poate face nimic, totul e pierdut, nu se va schimba niciodată…”. Întâlnim tot mai des această atitudine sau îi suntem chiar propagatori, iar ea are, nu-i vorbă, justificări din belşug. Dar pentru că cei mai mulţi dintre noi vom rămâne aici, şi pentru că tot aici ne vom creşte copiii, suntem datori să căutăm continuu motive de optimism, antidoturi pentru defetism şi veşti bune.
Şi să le şi găsim.
Arta războiului ne învaţă că metoda ideală de a obţine victoria e să-ţi aduci duşmanul în situaţia de a fi învins înainte ca lupta să înceapă, pentru că e lipsit de încredere în capacitatea sa de a izbândi. Dezbinarea, conflictul intern, crescânda nemulţumire privind ceea ce ai, unde trăieşti şi cine (ce) eşti sunt condiţii suficiente pentru a fi supus. Şi să nu vă închipuiţi că România nu s-ar afla în război. Orice ţară se află, aproape mereu. Pacea universală e departe.
Da, conducătorii se dovedesc nişte nimurici, puterea de cumpărare scade, inundaţiile se suprapun secetei financiare şi parcă nimic nu mai merge. Dar, cu toate acestea – sau, cu atât mai mult, din aceste cauze – trebuie să ne recăpătăm pofta de această ţară. Iată un început de încercare. (Episoadele viitoare le adăugaţi dumneavoastră).
Maturizarea îngăduinţei. Oricine ce-ar zice, România a progresat extraordinar în chestiunile toleranţei interetnice şi a ocrotirii diferenţei. Ba, câteodată, pare că am trecut chiar în extrema cealaltă (poate, cine ştie, exagerările sunt de folos pentru a scăpa de abordările prăpăstioase). Când un maghiar conduce Ministerul Culturii, un altul este preşedinte al Societăţii Române de Radio, iar toate minorităţile, indiferent de mărime, nu numai că sunt reprezentate în Parlament, dar chiar au un cuvânt de spus în marile compromisuri politice, înseamnă că democraţia noastră a trecut de faza acneică. Amintiţi-vă doar cum eram la începutul anilor ’90, amintiţi-vă de PRM, PUNR, Vadim şi Funar. Şi comparaţi.
Curajul perspectivei. Felul în care ne raportăm la spaţiu ni s-a modificat semnificativ. Ne vedem pe noi înşine, la o adică, mutându-ne pentru a munci în orice altă ţară, “ştim pe cineva” din Australia până în Canada şi din Brazilia până în China, ne imaginăm călătoriile într-un orizont mult mai larg şi, deseori, aceste proiecţii chiar se materializează. Nu ne mai îngrozesc distanţele şi nu ne mai cramponăm de o autarhie complexantă. E drept, ne e ruşine când ai noştri cerşesc, fură şi ucid în străinătate, dar procesul de civilizare există, ponderea veştilor rele scade şi comunităţile noastre de imigranţi prind cheag de respect în ţările de adopţie.
Supravieţuirea critică. Unul dintre motivele pentru care admirăm America şi pe americani este normalitatea cu care îşi arată defectele, de pildă în filme. Au înţeles că a zgândări problemele sensibile, a forţa confruntarea cu propriile secrete şi spaime, “punerea piticilor pe masă”, constituie tratamente verificate pentru sănătatea colectivă şi dovezi sigure ale forţei potenţiale. “Nu ne poate critica nimeni pe cât o facem noi” plus “Nu ne e ruşine cu slăbiciunile noastre”: ştiţi arme de intimidare mai puternice?
În acest context, s-ar putea ca mizeria mediatică pe care o traversăm să ne întărească şi să ne înţelepţească atât statul, cât şi publicul. De ce să nu percepem realitatea şi printr-o asemenea antenă? Da, e limpede că cei mai naivi dintre noi s-au aşteptat ca această criză să reducă numărul ieşirilor în decorul presei. Şi n-a fost aşa, dimpotrivă. Dar să nu cumva să credeţi că oamenii nu înţeleg, că telespectatorii nu ştiu sau că vreun cititor nu (ne) judecă. Ei, noi toţi, vom ieşi mult mai tari din această perioadă, cunoscându-ne reciproc până la nivelul netrebniciei, dar şi al sublimului.
*
Cum pui in balanta articolul de acum cu cel din August 2009 http://mihneamaruta.ro/2009/08/24/abandonarea-romaniei-ganduri-pe-urma-unei-emigrari/ ?
Lucian: Cred că nu se contrazic. Dacă tot suntem aici, dacă tot rămânem, cum am zis în primul paragraf, cred că e înţelept să nu ne facem viaţa şi mai urâtă. Să mai vedem şi ce e bine, să nu ne lăsăm.
Altfel, vom fi nefericiţi şi noi, iar copiii noştri vor creşte dispreţuindu-şi ţara.
Asta din punct de vedere personal. La scară naţională, e o nevoie aproape fizică de frumos, de veşti bune, de stimuli pozitivi. Ura e atât de prezentă, iar prezumţia de rea-credinţă e aproape să devină regulă, încât suntem foarte vulnerabili.
sunt optimissime variantele “how about that” propuse de tine, mihnea…mie mi se pare ca razboiul de care vorbesti tu il duce presa impotriva cititorilor, ziaristii impotriva celorlalti. Ei sunt promotorii scenariilor negativiste, ei ne fac sa credem ca vom muri de foame, ca nu exista alternativa in tara asta. Ziaristii lupta cu oamenii. Si ii fac sah mat.
Biazofia: Ziceam că vii cu o veste bună, cu un motiv în plus, nu?
Ia să te văd…
Mihnea, nu sugeram ca se contrazic. O persoana isi poate schimba opinia asupra unui subiect. Cum s-ar zice timpul nu trece fara sa lase urme.
Uite o chestiune care face cel mai rau e extremismul trairilor. Acum 4 ani cand economia incepuse sa bubuie (pe chestiuni virtuale dar bubuia) toata lumea era intr-o stare extatica de bine. S-au luat credite, s-a constuit in prostie, etc. A fost o bula de incredere in viitor, nu doar economica.
Acum, asa de vre-un an, am impresia ca Romania a ajuns in partea cealalta. Fiecare simte apocalipsa suflandu-i in ceafa. Si nu e o apocalipsa simpla ci e pe toate planurile posibile si imaginabile.
Cred ca a inceput sa lipseasca stapanirea de sine. A fi un 40% pesimist in vremuri bune si 40% optimist in vremuri rele. Sa-i spunem cumpatare ? Un stil de viata mai putin dionisiac? A nu trai un teatru? Nu stiu cum sa-i spun exact!
PS: Oarecum la subiect, si chestie pe care probabil o cunosti mult mai bine ca lucrator in presa, o persoana poate fi “primed” (cum se spune in psihologie). Modul in care reactionezi poate fi “primed” de o stire, film, etc … si putini realizeaza ca modul in care reactioneaza e sadit inconstient in ei.
Din punctul meu de vedere, al unui om care nu traieste in Romania, din interactiunea care o am cu romanii de acasa, imi dau seama ca s-a trecut de faza de priming, si incepe sa se intre in faza de propaganda (de cateva ori m-am referit la acest fenomen in termeni de spalare pe creier.) Si cred ca trairile extremiste favorizeaza inclinarea spre aceasta stare.
Dar nu dai nimic cu Mondialul?
Ar aduce si asta poate o doza de optimism
Lucian: Dacă pricep eu corect, susţii că ar exista un soi de “plan”, executat (şi) prin intermediul presei, de modificare a mentalităţii colective. Şi că s-a trecut de faza primară şi acum se însămânţează “noul”. Poţi dezvolta ideea?
Mihnea: Nu sunt adeptul teoriilor conspiratiilor. Cercul e extrem de simplu si e de genul: presa doreste sa aiba o audienta mare(fie ca finantatorul doreste sa aiba influenta, fie din motivul pamantean de a avea un profit), pentru a avea o audienta mare e nevoie de impact, pentru a avea impact e nevoie de a zgandari sentimentele “primare” ale receptorului, receptorul amplifica mesajul primit din perspectiva proprie, prima reactie e sa ceara modificarea a ceva, mesajul e trimis preluat de presa, presa cere modificarea a ceva si in receptor e zgandarit si amplificat acelasi sentiment “primar”. Receptorul la randul lui, fiind in stare amplificata incepe sa emita in jur, devening emitator, si sa zicem ca produce o amplificare secundara.
Cand ajung prin Romania observ ca se poarta atitudinea de revoltat. Nu neaparat de revolta activa si revolta verbala. Revolta care observ ca la apropiatii mei prinde dar eu vad cu totul altceva.
De ce ? Sa-ti dau un exemplu cu un experiment din psihologia comportamentala. Se ia o cusca cu 10 maimute in mijloc un fel de piramida, in varf mancare. Maimutele mai devreme sau mai tarziu una sau mai multe merg sa manance. Atunci li se aplica un dus gheata. Se aplica tratamentul pana cand nici o maimuta nu mai rapunde la stimulul mancare. Apoi se schimba o maimuta din grup, cu una de afara. Maimuta noua se indreapta spre mancare si e batuta de celelte pt a nu ajunge acolo. Orice incercare a ei de a ajunge la mancare e sanctionata foarte puternic de celelalte maimute. Una cate una se schimba toate maimutele pana cand se ajunge la situatia in care nici o maimuta nu e din cele care a luat dus rece, dar nici una nu se indreapta spre mancarea din varful piramidei.
Cam asa ca o maimuta de asta ma simt eu in Romania cand fac un comentariu ref la atitudinea revoltata pe care o vad. Sunt imediat pus la colt. Exemplul de mai sus l-am dat pentru a sublinia 1) ca obiceiurile se transmit pana cand ajung irationale si 2) ca educatia individului la grup e “lege”.
Acum sa revenim la mecanismul de tip bucla de care spuneam intre presa si cetatean. Cetateanul, atunci cand a fost crestere a raspuns pozitiv la stiri de genul credite, amenajari/constructii de casa, vacante, etc … mai putin la stiri de “cumpatare”. Promovarea de asemenea stiri era buna pentru ambele parti pe moment, unii aveau satisfacuta imaginea ca se poate, ceilalti ca vindeau. (desi da, stiu ca pe scrisa a fost o cadere, dar aceea cadere a fost compensata cu obiectele de statut … cartile, considerate scumpe si aduse la un nivel accesibil si in formate “lux”/colectie de ziare). Peste cativa ani stirile care fac bani sunt cele opuse.
Inca o data nu vreau sa spun ca exista un plan malefic in spate, o minte cenusie care e la butoane. Pur si simplu ca presa esti mai castigat cu cat atragi atentia cuiva mai multe aminte, iar ca cetatean te simti apropiat/reprezentat de cineva care “face” actiunile pe care tu le-ai face dar nu le faci. Asta pe principiul “uite ce i-a spus-o X lui Y, chiar mai bine decat i-as fi spus-o eu daca as fi fost de fata cu el”.
Acum ceea ce am spus mai sus ar intra doar la categoria “atatarea sentimentelor”. Ceea ce vroiam sa spun prin a duce lucrurile mai departe de “priming” e faptul ca din anumite motive s-a hotarat ca in spatele a orice apel sentimental sa fie trasa intotdeauna o dunga inapoi in aceeasi zona, si cat mai departe de cetatean. Pentru ca sunt inundatii Z e vinovat, fiindca sistemul medical e vinovat Z e vinovat, fiindca s-a picat la BAC Z e vinovat, fiindca nu sunt autostrazi Z e vinovat, si asa mai departe. Z nu are importanta cine e … ca e diferit de acum sa zicem 6 ani, dar si atunci tot un singur Z era.
De aceea mie mi se pare ca populatia Romaniei e “primed” spre revolta … si asta se vede in comportamentul de guerilla incepand din strada si terminand la TV, in plus pentru a creste si unifica reactia emotionala, intotdeauna radacina e un Z, asa cum am mai spus un Z cu care nu te poti identifica, departe de tine, oarecum asupritor.
Ref. la ceea ce spui ca s-a trecut de faza primara si acum se insemanteaza noul …. well … eu as zice mai degraba ca se repeta scenariul. Anume avem un Z, dispare, bucurie, creat incet un nou Z, disperare, dispare, si asa mai departe. In tot acest proces castiga, daca vrei, starea de exaltare si de revolta, ambele duse din ce in ce mai mult la paroxism.
[...] This post was mentioned on Twitter by neagrigore, Adela Sabou. Adela Sabou said: …suntem datori să căutăm continuu motive de optimism, antidoturi pentru defetism şi veşti bune. Şi să le şi găsim. http://bit.ly/be60kX [...]
Un text mai mult decit optimist. Il preiau, partial, cu trimitere, si, cu voia ta!
Nu imi plac in mod special teoriile conspirationiste si nici nu ii banuiesc pe mai-marii nostri de eficienta in a planifica ceva, orice, de la cap la coada. Asadar, nu ma tem de o atent gandita tactica de a ne indobitoci pe toti. Cu toate astea, situatia e convenabila. E mai mult decat media aici – e vorba de educatie, de sanatate, de pestilentialul climat moral. E mult mai usor sa guvernezi cum te taie capul o natie slabita fizic si psihic, speriata si divizata. Mai ales atunci cand intentiile tale nu sunt oneste.
Societatea civila? Alarmista, anemica, incapabila de coeziune (OK, am vazut ceva exceptii in ultimele cateva saptamani de dezastre naturale) . Biserica? Imi pare rau, Mihnea, dar mi se pare indolenta, indestulata si inclinata spre a capitaliza pe nenorocirea oamenilor. A mai ramas ceva? Nu stiu, pentru ca si eu – ca noi toti – sunt preocupata sa imi consolidez bula personala de confort in fata inundatiilor de tot felul.
Dacă tot e de pus piticii pe masa, să-l punem și pe ăla cu “eu sunt deștept, citit, civilizat și cinstit, dar am avut ghinionul să mă nasc in tara asta de prosti, inculți, bădărani și corupți”. Să recunoaștem că fiecare dintre noi a gândit uneori asa (apropo de “rușinatul” fata de criminalitatea căpsunarilor).
). Asa auzise și el la televizor. Am încercat să-i demonstrez că nu e logic să crezi asa ceva. Nu am avut succes, dar răspunsul lui mi-a plăcut: “Nu sunt de acord cu tine, dar te respect pentru că ești patriot”.
A fi român e un dat. Nu putem fugi de asta, oricât ne-am rușina, oriunde am emigra și oricât am arunca mizeria in capul celorlalți conaționali.
Când era in toi scandalul Mailat, colegul meu de muncă italian încerca să mă convingă că majoritatea romanilor sunt niște infractori violenți ( cu excepția mea, bineînțeles
Probabil ca nu aici trebuia sa pun asta. Dar
http://www.nme.com/awards/video/id/9Ex0MQt86Zo/search/mareterraniu
Da, într-adevăr, suntem datori cu optimism, însă din păcate optimismul nu ajută. Noi stăm într-un optimism de genul celui mioritic: ce bine ar fi să nu se întâmple, fără însă să facem prea mare lucru.