INTERVIU. Maria Răducanu: “Sunt fiica, sunt iubita, sunt mămică, sunt cântăreaţă”

Saturday, December 25, 2010

“Având una dintre cele mai speciale voci din lume, Maria Răducanu combină bocetele româneşti cu fado-ul portughez, cu blues-ul şi cu improvizaţia pentru a da viaţă unei muzici pure, extrem de emoţionante şi care îţi merge direct la inimă.”

Asta scrie pe site-ul casei de discuri new-yorkeze Tzadik, a faimosului jazzman John Zorn, unde Maria Răducanu şi-a lansat în această toamnă primul album american – “Ziori”, care conţine 11 piese cântate în româneşte.

Se întâmpla în octombrie, iar de atunci încoace, ea a trăit un moment şi mai fericit, poate cel mai fericit: a născut o fetiţă, a doua, după 18 ani de când devenise mamă pentru prima oară. Fetiţa are doar trei săptămâni şi, cum e firesc, mama nu s-ar desprinde de ea. Am reuşit, totuşi, să stăm de vorbă în ajunul Ajunului, după ce, în seara precedentă, Maria Răducanu cântase în clubul clujean Origine. Pentru toate aceste motive şi mai ales pentru starea pe care o transmite vocea ei, mi-am dorit un interviu din care să rămânem nu cu informaţii, ci cu sentimente.

Foto: myspace.com/mariaraducanu

Foto: myspace.com/mariaraducanu

*

M.M.: Aţi redevenit mamă după 18 ani şi, de aceea, aş vrea ca prima temă a interviului să fie naşterea. Cum e când îţi vezi copilul?

– Nici să fii mamă nu e chiar ceea ce se povesteşte a fi. Dacă-i auzi pe bărbaţi vorbind despre naştere, sesizezi imediat, cumva, raportarea din afară. Cumva, pentru că, de fapt, nu e din afară; e un altfel de “înlăuntrul” evenimentelor. Eu reuşesc cumva să fiu şi “în afară”, dar e tot cu ghilimele, pentru că nu există “în afară” pentru cineva care ţine o fiinţă 9 luni în burtă şi apoi îi dă drumul pe planetă.

Când mi-am văzut prima dată copilul, am fost şi eu stupefiată, pentru că e incredibil şi, într-un fel, cel mai absurd lucru la care poţi asista sau la care poţi participa. Am fost stupefiată, şi asta durează cam toată viaţa…

M.M.: Cum a fost a doua oară faţă de prima dată?

– Eu sunt foarte bucuroasă că am născut. Dacă aş fi teribilistă, aş spune că încă îmi doresc să mi se mai întâmple. Şi poate că nu e un teribilism, pentru că nici copilul care a venit acum n-a fost planificat. A fost dorit mereu – pentru că una din ideile mele este că o femeie e mereu gravidă – şi în toţi aceşti 18 ani, dar şi înainte de a naşte primul copil, mi-am dorit de mult, de când am aflat că fetele, femeile, pot deveni mame, mi-am dorit să am copii…

M.M.: În ce sens “o femeie e mereu gravidă”?

– Păi urmează să naşti… :) Mai mereu urmează să naşti. Dovadă că mi s-a întâmplat. Chiar m-a surprins foarte tare copilul de acum.

M.M.: Cu ce cântec îl asociaţi?

– Încă nu i-am descoperit cântecul. I-am cântat refrene interbelice în momente de panică, când chiar nu mai ştiam ce să fac. Poate nu sună foarte romantic, dar încă nu-mi vine să cânt. Cântăreaţa e undeva, într-un plan îndepărtat. Aşa mi s-a întâmplat şi când am născut prima dată. Îţi trebuie timp ca să redevii cumva narcisist; oricum, după ce naşti nu mai eşti cea care-ai fost. Se întâmplă ceva cu unitatea ta şi, până reajungi cumva să te unifici cu tine, să te oglindeşti în tine, trece un timp. Oricum, nu-mi vine să cânt, pentru că ea e muzica mea acum.

M.M.: Să faci un copil după 18 ani de la primul e şi o probă de curaj…

– Asta n-am prea înţeles-o… Toată lumea, când a auzit că sunt gravidă, a zis “Ce curajoasă eşti!”… Doamne, unde-o fi curajul? Chiar m-am gândit: oare oamenii ăştia se referă la faptul că sunt o artistă iresponsabilă şi nu mă văd mamă? S-au obişnuit să mă vadă cântând şi rămânând după concerte în club, să mai beau o sticlă de vin, să mai vorbesc cu cineva?

M.M.: Toate la un loc…

– Eu nu ştiu despre ce curaj e vorba. Curajul de a aduce încă o fiinţă pe lume, pe lumea aceasta pe care de multă vreme o percepem atroce şi urâţită şi diformă? Da, poate că aici ar fi un fel de curaj…

M.M.: Mai există un curaj în ceea ce vă priveşte, faptul că înotaţi împotriva curentului.

– Nu e curaj, e destin. Nu cred că sunt un om curajos. Chiar nu. Să te trezeşti dimineaţă şi să ştii că te mai aşteaptă o zi poate să fie un act de curaj. Dincolo de asta, nu văd despre ce curaj e vorba. Curajul de a cânta ce-ţi place? Curajul de a te exprima fără să te raportezi la mode, la bani, la cât de înfipt social eşti?

M.M.: Da, asta e o formă de curaj.

– Nu, nu. E un curaj dacă abdici sau dacă ai loc de opţiune. Eu n-am ales. Şi, în general, nu alegi când e vorba de – hai să le zicem – profesii. Includ în profesie şi viaţa, pentru că nu le poţi separa, e un tot. Nu începi la un moment dat să cânţi, iar, la un alt moment, să trăieşti, să fii persoană privată. Toate se întâmplă amestecat…

M.M.: Curajul cu ce cântec îl asociaţi?

– Cu toate cântecele. Deşi nu cred că acest termen are loc în viaţa mea, curajul este să cânţi provocator şi să dai publicului, la un moment dat, ceea ce el aşteaptă cel mai puţin. Tocmai pentru a-l duce acolo unde vrei tu, adică la tine. Acesta poate fi un “curaj”, dar folosim mereu ghilimelele.

*

M.M.: Din ce-am citit, aţi avut o pauză de 7 ani în care n-aţi concertat. Publicul alungă singurătatea sau asta e o amăgire?

– Recunosc că, în ultima vreme, mă gândesc foarte des la singurătate. Sper să nu fie un semn de ramolisment… :) Eu sunt singuratică, dar nu sunt singură. Îmi place să petrec multă vreme cu mine însămi, nu mi-e frică de mine. Nu ştiu dacă am fost mereu aşa, dar nu sunt dintre cei care au nevoie de mulţime sau de prezenţe pentru că le e foarte greu să trăiască cu ei înşişi.

M.M.: Există dor de public?

– Poate că există, dar mie, îmi cer scuze, dorul de public mi se pare un clişeu. E o nevoie continuă de a dărui ceva ce tu strângi. Eşti, cumva, ca o albinuţă şi, la un moment dat, cineva trebuie să guste mierea pe care ai făcut-o. Da, e un dor de public, pentru că nu cânt doar pentru mine.

M.M.: Dacă, într-o dimineaţă, v-aţi trezi fără voce, ce-aţi face?

– Aseară m-a săgetat puţin neliniştea în aceşti termeni. Dacă m-aş trezi fără voce, n-ar fi atât de grav. Dacă m-aş trezi fără nevoia de a cânta, atunci ar fi grav. Dumnezeu mi-a dat un glas, dar a devenit secundar faptul că am şi o voce frumoasă. Adică există ceva mult mai important în spate…

M.M.: Ce?

– Exprimarea prin sunete, care pot fi în fel şi chip. Deci, problema ar fi dacă mi-ar dispărea nevoia continuă de a spune ceva folosind sunete…

*

M.M.: A fi boem şi a-ţi urma visul, după ce ajungi om mare, înseamnă a rămâne…

… om?

M.M.: … un soi de adolescent…

– Ei bine, am să vă dezamăgesc. Părerea mea e că nu sunt adolescentă şi n-am să fiu niciodată, pentru că sunt copil. Eu privesc adolescenţii, pe de o parte, cu un fel de respect, pentru că sunt mai mari decât mine, iar, pe de altă parte, sunt mult mai puţin definiţi. Nu sunt adolescentă, pentru că adolescenţii au o mare foame de sine, cumva. Eu, nu. Sau – cine ştie? Sau, cine ştie…?

M.M.: Sunteţi la limită?

– Oricum, mai mult copil decât adolescent.

M.M.: Ce-i spuneţi fiicei dumneavoastră adolescente despre bărbaţi? Ce “model” îi recomandaţi?

– În primul rând, fiica mea, la vârsta la care e, nu e de acord cu nimic din ceea ce-i spun. În al doilea rând, contrar aparenţelor – aparenţele fiind, în acest caz, “cântăreaţă egal simbol erotic, club, jazz, fum, noapte…” -, în mine se conservă, şi n-are încotro, o femeie (“un om feminin”, cum îi spunea Rilke) cu păreri extrem de ortodoxe despre feminitate, despre relaţia de cuplu, despre bărbaţi…

Deşi nu merg la biserică şi rareori îmi pun basma, fiica mea nu poate auzi de la mine decât fraze de genul – “Un singur bărbat în viaţă poate fi chiar mai mult decât poţi duce”. N-am ce să-i spun despre bărbaţi în termeni moderni. Sunt cu totul depăşită, sunt ursuză, fixistă, sunt plictisitoare…

M.M.: Ea cum reacţionează la teoria “unui singur bărbat”?

– Ea încă mai crede că eu îi spun nişte texte. Nu sunt nişte texte. Monogamia mi se pare o minunată absurditate, cu care e minunat să trăieşti. E o utopie căreia e minunat să-ţi dedici viaţa.

M.M.: După ce semne îţi recunoşti ursitul?

– Despre ursit nu pot să spun nimic. Un prieten de-al meu, afemeiat şi răvăşit încontinuu de erotic, de feminin, care amesteca sâni cu coapse şi cu… diverse, năucit fiind de toate astea, îmi spune: “Ce să mă fac? Cu ce femeie să rămân? Că, până la urmă, după ce trec beţiile şi orgiile, tot singur şi nefericit şi plin de lacrimi sunt… Cum o recunosc…?”. I-am zis – “Ai s-o recunoşti pentru că o să-ţi vină s-o pupi mereu, fără încetare…”. Într-un final, s-a recăsătorit, cu o femeie pe care o pupă de foarte mulţi ani şi cu care are şi-o fetiţă, el, despre care nimeni nu şi-ar fi imaginat… Şi mi-a spus imediat: “Am găsit-o! Şi ai dreptate, îmi vine s-o pup mereu, fără încetare…”.

*

M.M.: Cântaţi în foarte multe limbi. Cum simţiţi limba română faţă de celelalte?

– E limba sângelui meu şi n-am cum s-o simt decât extrem de intim. Am ajuns să cânt în foarte multe limbi nu dintr-o dorinţă de a prinde diverse trenuri internaţionale, ci pentru că, la un moment dat, s-a rupt o legătură intimă între mine şi cuvintele folosite zilnic sau compoziţiile care aveau texte proprii. Nu prea mai cred, nu prea mă mai regăsesc în exprimarea prin cuvinte, în limba română, acum. Şi pentru că nu mai cred în asta, am ajuns să cânt în alte limbi, dar pentru mine nu sunt limbi străine, ci onomatopee. Eu nu cânt cu cuvinte…

M.M.: Cântaţi cu culori?

– Cânt cu sunete, pur şi simplu. Nu cânt cu cuvinte, nu cânt cu informaţia pe care o dau cuvintele…

M.M.: Şi dacă ar fi să faceţi o paletă, nu neapărat cromatică?

– În niciun caz nu există informaţie. Poate tocmai de aceea muzica este atât de puternică: pentru că în tot ce trăim, şi dincolo de ceea ce trăim, atingem cumva, cu mici antene, lumi paralele; ştim că există alte feluri de a simţi şi de a trăi. Muzica nu mai are nevoie de informaţie, nu mai are nevoie de nimic. Nu ştii ce se întâmplă. E un fel de vid. Nu e un vid, e un mare plin acolo, numai că, lipsind informaţia, în muzică ajungi să nu mai poţi vorbi despre. Aşa cum eu nu pot să fac un tablou folosind culorile pe care le am în minte când cânt.

M.M.: Aseară, ascultându-vă, am avut senzaţia că vocea dumneavoastră e ca un animal fantastic, pe care îl controlaţi în majoritatea timpului, dar care ar fi foarte periculos dacă l-aţi scăpa de sub control. El e bine dresat acum, dar, la fel ca aisbergul, ascunde o parte mult mai mare…

– Cu siguranţă, şi de aceea îmi doresc să trăiesc mult, să mai scot la iveală câte ceva din ce face animalul ăsta. Aveţi dreptate, e o mare doză de neexplorat. Dar, cu riscul de a-mi face deservicii, trebuie să vă spun că există concerte bune şi concerte proaste…

M.M.: N-aveţi nevoie şi de un anumit public ca să iasă bine? Să fie linişte în sală…

– Nu, nu. Publicul e întotdeauna minunat şi vă jur că nu spun un clişeu. Publicul vine să primească…

M.M.: Nu vă deranjează că trec chelnerii printre mese, că se mai aude un râset?

– Ideea e alta: atunci când ai început să cânţi şi eşti acolo, nu se mai mişcă nimeni în sală. Deci, dacă, cumva, chelnerul trece, sau dacă râde cineva, înseamnă că ceva se întâmplă cu ceea ce faci… Oricât am crede noi că putem calcula sau controla o cântare, sunt două tabere care au moduri de manifestare destul de asemănătoare, de fapt, şi chiar şi arme destul de asemănătoare.

Dincolo de tot ce putem noi controla sau descrie, ca public şi ca artişti, există miracolul întâlnirii şi al frumuseţii, care se poate întâmpla, sau nu, la acea cântare. Şi care nu ţine, până la urmă, de aproape nimic. Atunci când e bine şi frumos, chiar nu ştii să spui de ce… Atunci nu mai e loc de minciună, şi eşti foarte fericit tu, cel de pe scenă, şi e foarte fericit şi omul din sală…

Când chelnerul trece, e vina ta. Când cineva râde, iar tu nu cânţi o piesă umoristică, e vina ta. Unii colegi de-ai mei din jazz, dacă nu avem succes, spun ceva de genul – “Ce public incult, iar noi, ce subtilităţi am pregătit…”. Nici vorbă. Din fericire, suntem şi altceva decât acele fiinţe care vin de-acasă cu aşteptări, frici, complexe, snobisme… Suntem şi altceva – mai frumos, mai bun, mai curat, mai luminos. Mai liber… Şi acel ceva îl face pe chelner să nu aibă curajul să treacă printre mese, chiar dacă are de luat o comandă de câteva milioane…

Eu am cântat şi cânt în diverse medii, iar cel mai ne-provocator mi se pare să cânt într-un mediu în care sunt sigură că o fac pentru oameni care mă înţeleg. Nu. E provocator să cânţi pe stradă, e provocator să cânţi în metrou, într-o cârciumă de mâna a şaptea din Ferentari… Pe oameni nu-i face să tacă decât respectul înfricoşat că “omul ăsta nu te minte”

*

M.M.: Vă simţiţi bine într-un club, cu oameni care stau la mese, sau mai degrabă pe scenă, într-o sală cu acustică bună?

– Chiar n-are importanţă. Am cântat şi voi continua să cânt pe scene cu acustică bună şi sper că şi cu ingineri de sunet buni, pentru că ingineria de sunet chiar e o mare problemă. Eu am crezut că numai în România sunt probleme de sunet, dar nu. Am cântat, de exemplu, în sala unde se decernează premiile Nobel, cu un sunetist angajat pe mulţi bani, un profesionist, dar cu care am avut mari probleme – microfonii, distorsiuni…

Eram cu o trupă de muzicieni străini de primă mână, colaboratorii mei, care sunt fascinaţi de locurile pe care li le propun să cântăm, pentru că trecem de la Casa Poporului la concert în benzinărie sau în clubul vreunui mafiot. Şi acolo, în acea sală somptuoasă, după ce am văzut că omul respectiv nu se descurcă la butoane, mă-ntorc spre ei şi zic – “Romania is everywhere” (România e pretutindeni – n.M.M.). Chitaristul cu care cânt foarte des, bunul meu prieten Krister Jonsson – care mi-e drag ca mâinile mele, ca vocea mea -, zice “Am crezut că eu aduc ghinion trupelor…”. Zic: “Şi eu credeam acelaşi lucru”. Deci, e clar, sunt probleme pe mapamond cu inginerii de sunet.

Despre ce vorbeam? Despre acustică… În sălile cu acustică bună e ok, în cârciumile sordide este, de asemenea, ok. Eu recunosc că sunt provocată de mediul ostil. Asta mă pune la încercare. Dacă am de luptat, lupt. “Dacă-i pe aşa, aha… Aţi venit să vedeţi o rochie de seară? V-o dau acum! Aţi venit să ascultaţi un jazz conformist şi mort şi apoi să vă lăudaţi că aţi ascultat nu ştiu ce? Am să vă cânt Bun îi vinul ghiurghiuliu sau o piesă ţigănească, în ţigăneşte…”

M.M.: De unde vă vine încăpăţânarea asta?

– Mi-am descoperit-o cu timpul. Foarte tânără fiind, şi cântând ca o privighetoare, am fost surprinsă că nu primesc imediat recunoaştere, încurajare, susţinere. Şi mi-am zis: “Poate nu cânt bine… Poate e doar părerea mea”. Am fost extrem de surprinsă – “Nu e de ajuns că nu se mai aude aşa ceva?”. Se pare că n-a fost destul.

Îmbătrânind, am început să văd lucrurile din diverse unghiuri. Prin 2002, când mă reapucasem de cântat de vreo doi ani, zic: “Nu se ia act de ceea ce fac pentru că, probabil, mai există cântăreţe de nivelul meu, care deja sunt sub lumina reflectoarelor. Nu sunt dată la televiziune pentru că acolo sunt promovate cântăreţe de valoarea mea sau mult mai bune. Asta poate fi o explicaţie…”. Am început să mă uit la televizor: n-am văzut ceea ce mă aşteptam să văd.

Iar acum pur şi simplu nu-mi mai pasă, pentru că am măcar o mică idee despre cine sunt. Idee pe care mi-am câştigat-o în timp. Acum zece ani n-aş fi vorbit cu “siguranţa” cu care vorbesc acum.

M.M.: Cine sunteţi?

– Sunt Maria Răducanu, în primul rând fiica părinţilor mei, care au murit, dar care sunt prezenţi… Pe măsură ce timpul trece, sunt tot mai prezenţi în viaţa mea. Suntem copiii părinţilor noştri, şi ne dăm seama târziu, şi din ce în ce mai mult, că suntem fiii lor, şi că-i continuăm, şi că le semănăm foarte mult… Deci, sunt fiica lui Gheorghe şi a Anetei din Huşi, sunt iubita cuiva, sunt o mămică de două fetiţe, sunt o cântăreaţă, sunt un om care are ceva de spus, care are ceva de cunoscut şi care ştie că a minţi nu duce la nimic. Şi că, dacă ai norocul să prinzi, măcar de un picior, din când în când, o boare de adevăr, trebuie să fii recunoscător pentru asta.

*

Ascultaţi două piese de pe albumul “Ziori”, prelucrări ale unor teme folclorice din Oaş:

*

2 raspunsuri to “INTERVIU. Maria Răducanu: “Sunt fiica, sunt iubita, sunt mămică, sunt cântăreaţă””

  1. M-a bucurat in sfarsit ca am regasit o cantareata a carei voce ma vrajise odinioara la radio. Mirandu-ma desigur de ce nu aud mai des asa ceva. Am inregistrat-o pe o caseta, i-am notat numele pe o hartiuta, apoi astea s-au pierdut prin casa. Iar numele ei, prea comun, nu a mai fost amintit de nimeni din jurul meu, asa ca l-am uitat… fara a-i uita vreo clipa vocea. Intamplator, blogul dvs mi-a adus acest cadou. Despre care sper sa se scrie mai mult, sa se stie mai mult, sa se auda mai mult. Multumesc!

    #51492
  2. O voce foarte buna a Romaniei! Am avut ocazia sa o ascult la un concert de chitara clasica, unde Maria Raducanu a fost acompaniata la chitara de Maxim Belciug.

    #51566

Lasa un comentariu


8 × 2 =

Search / Caută în site