Restauraţia. Pot convinge un republican?
Nunta princiară transmisă în direct de la Londra, fastul ei controlat şi impecabila curăţenie a detaliilor sunt o şansă foarte bună pentru a reporni dezbaterea privitoare la restauraţie. Consider – şi am mai scris despre asta – că monarhia e forma de guvernământ potrivită românilor şi că restauraţia ne-ar face bine cu atât mai mult în dezorientarea de acum, însă revin cu o auto-provocare suplimentară: oare pot clătina convingerile unui republican neînduplecat?
Ca provocarea să fie şi mai serioasă, voi încerca să nu îmi dezvolt argumentele anterioare, însă ţin să le rezum înainte de a trece la treabă, pentru că nimeni nu era dator să le ţină minte.
1) Argumentul sociologic: A nega paternalismul funciar al românilor sau a încerca să îl modifici e contraproductiv. Mai bine îl canalizăm într-o formă constituţională, satisfăcându-l şi, simultan, deturnându-l. Ce “tată” e preferabil: unul care veghează şi poate să împace sau unul de la care te aştepţi să intervină, dar nu deţine mijloace legale?
2) Argumentul statal: a) Pe plan intern, eliminarea luptei pentru şefia statului ar revigora disputele parlamentare, dinamismul şi performanţa de partid; b) Pe plan extern, relaţiile de rudenie, personale şi directe dintre familiile “cu sânge albastru” întăresc alianţele politice sau militare şi reprezintă culoare alternative pentru negocieri.
3) Argumentul mental: Perspectiva dinastiei ar mai linişti o Românie nevrotică, de unde cei mai activi caută să evadeze fie la propriu, emigrând, fie la figurat, dezimplicându-se şi construind alternative de realitate protejată.
4) Argumentul social: Monarhia s-ar constitui într-un reper de bun gust şi decenţă, contrapondere la avalanşa nesimţirii.
Dacă m-aş pune în pielea republicanului hotărât, care ar fi pilonii poziţiei mele, locurile în care, aparent, nu le-aş îngădui nici o concesie monarhiştilor?
Mai întâi, lipsa de şanse a “muritorilor de rând” în a accede la conducerea ţării. Cu alte cuvinte, o revoltătoare inegalitate, o discriminare profundă bazată pe apartenenţă familială. Chiar dacă aş fi înzestrat cu toate calităţile necesare, eu, cetăţeanul oarecare, şi chiar dacă m-aş pregăti pentru asta, tot n-aş avea cum să ajung acolo, cel mai sus: sistemul m-ar bloca la un moment dat.
Dar, oare, într-o republică, oricine poate deveni preşedinte? În cazul monarhiei, convenţia e cunoscută; în varianta actuală însă, oare sistemul e deschis oricui? Faţă de cine închide ochii mai mult un “muritor de rând”, un alegător, un om, dotat cu o minimă etică: faţă de un rege sau faţă de un preşedinte? Care dintre ei comite mai multe cedări înainte de a fi instalat în funcţia supremă şi care e, deci, mai şantajabil odată “uns”?
În al doilea rând, dacă aş fi republican, m-ar îngrijora lipsa de garanţii cu privire la sănătatea, echilibrul şi competenţa celei sau celui care urmează să domnească doar pentru că e fiica ori fiul regelui. Cu alte cuvinte, “loteria” descendenţilor, riscul urcării pe tron a unui dement, a unui aventurier, iresponsabil, laş, meschin sau, de ce nu, a unui prost grămadă. Acest risc e real şi avem suficiente exemple în istorie. Dar preşedintele? E “scutit” el de asemenea devianţe sau defecte doar pentru că e ales de mulţimi?
Ce e mai bine: să fii crescut de mic în spiritul onoarei, sub imensa presiune a tradiţiei, cu o cohortă de supraveghetori-educatori, adică într-o structură care, la o adică, te poate îndepărta sau înlocui, sau să striveşti tot ce mişcă prin preajmă, să minţi decenii la rând în campanii electorale, să “n-ai mamă şi tată” de dragul puterii cucerite?
Mai departe: câţi politicieni care-şi ţin copiii la cele mai bune licee şi universităţi îi trimit ulterior şi pe front, într-un război al ţării lor, sau măcar într-un serviciu public temporar care să presupună umilinţă?
Dar nu numai chestiunile teoretice m-ar împinge să fiu republican, ci mai ales ratările concrete şi referirile proxime. Niciuna dintre figurile cunoscute ale Casei Regale a României nu ţine să fie spectaculoasă. Niciuna nu emană premeditat acel eros care produce adepţi şi efecte magice în viaţa publică.
Or, tocmai aceasta poate fi dovada imparţialităţii lor: Regele Mihai şi Regina Ana n-au făcut nimic strident nici în Elveţia, când erau doi soţi ca oricare alţii, nici după ce au recăpătat Peleşul sau Palatul Elisabeta. Au continuat să fie cumpătaţi şi simpli, s-au purtat regeşte inclusiv ca persoane particulare. Nu şi-au tratat diferit conaţionalii nici când au fost batjocoriţi şi expulzaţi, nici când au fost invitaţi de mai-marii zilei, pe care ar fi putut să nu-i recunoască şi nici să-i legitimeze.
Da, ştiu, există “oaia neagră” numită Radu Duda, asociat în popor cu parvenirea şi făţărnicia, cu atât mai abitir după ce a vrut să candideze la preşedinţie. Dar până şi când vine vorba despre el: cunoaşteţi vreun caz comparabil de “spălare” a unui ins comun, o cizelare asemănătoare izbutită în câţiva ani? Compania potrivită, bunele maniere învăţate de la cei rutinaţi în eleganţă, lecţiile de istorie şi geopolitică l-au transformat într-un domn, unul care poate întreţine un dialog diplomatic la orice curte a Europei. El e pilda perfectă că rafinamentul impune şi că adevărata nobleţe îşi elevează anturajul. Radu Duda e experimentul reuşit al restauraţiei. Fondul e acelaşi, însă forma îl constrânge şi-l ridică spiritual.
Într-un text publicat tot după nunta de rating global a Prinţului William, Dragoş Paul Aligică spunea că “singurul argument serios cu care pot veni susţinătorii restauraţiei este cel al eficienţei guvernării”. Aici, cred că republicanul “meu” s-ar întreba imediat cum poţi să mai invoci eficienţa când Casa Regală înseamnă averi uriaşe, laolaltă cu protocol luxuriant şi sfidător. Şi cred că, dintr-o perspectivă strict financiară, i-aş da dreptate republicanului.
Dar obrazul subţire, o ştim, cu cheltuială se ţine. Iar România oficială, mai mult decât orice, se afundă într-o penurie de obraz subţire. Nu România anonimă, nu ţara celor care îşi văd neştiuţi de viaţă, nu singuraticii care se descurcă, la fel ca părinţii şi bunicii lor, cum pot. România care se vede – faţa pe care o livrăm la export şi pe care o imităm de la televizor –, aceea este murdară şi insensibilă. Acel chip trebuie şi poate fi curăţat, împrospătat şi reînnobilat.
Şi, dacă mi-aş putea alege “republicanul neînduplecat”, pe care să încerc să-l conving, acela ar fi preşedintele Traian Băsescu. I-aş spune că el e singurul român care, prin influenţa sa, poate reface şansele monarhiei. Şi că, prin întoarcerea statului sub acoperişul Casei Regale, printr-o restaurare a obrazului românesc, el, Băsescu, ar părăsi rada politicii pentru a acosta în marele port al istoriei.
*
Mă reped eu ca minotauru. Toate ar fi bune şi frumoase dacă măcar una din multiplele surse de binefaceri post-revoluţionare ar fi reprezentată de forma de guvernământ. Nu sunt musai republican, dar o sută de ani de bun simţ nu sunt o garanţie că nu va apărea o beizadea în viitor, care s-o facă pe EBA să nu iasă două zile din casă.
Monarhia nu este garanţia bunului simţ, cum mitocănia unui Traian Băsescu şi amnezia lui Ion Iliescu nu este apanajul Cotrocenilor.
Revenim la sursa problemei. Dacă forma de guvernământ este problema principală, contează pe mine, sunt primul în stradă. Tare-mi este însă că nu se va schimba mare lucru. Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, eu mi-aş pune banii pe educaţie. Să investim tot ce avem de investit în educaţie, aşteptăm zece ani şi vedem ce-a ieşit. Cred că dacă e să avem rezultate, le vedem mai repede aşa.
Monarhia nu garanteaza nimic. Zici tu: “Monarhia s-ar constitui într-un reper de bun gust şi decenţă, contrapondere la avalanşa nesimţirii”. Daca si Carol al II-lea se incadreaza in acest portret, ptem sa-l “ungem” direct pe Gigi Becali, ca tot aia e. Pe urma, “Romania nevrotica” nu se vindeca nicidecum prin restauratie. Stii foarte bine ca motivele emigrarii sunt in covarsitoare majoritate economice.
In fine, chiar in cazul unui referendum, nu avem dreptul sa ne cedam suveranitatea pentru totdeauna, din simplul motiv ca amanetam ilicit vointa generatiilor viitoare. Si, vorba lui Mark Twain, un rege nu este decat “un cetatean cu ceva pe cap”.
Neagrigore: Dar pentru ce eveniment din viitor avem vreo garanţie?
Există ceva despre care să poţi băga mâna în foc că va funcţiona într-un anume fel, neîndoielnic, fără nici o “lebădă neagră”?
Dorin: M-am săturat de “contraexemplul” Carol al II-lea. Ce-ar fi să luăm preşedinţii? Care e mai bun decât Carol al II-lea? Sau care face cinste măreţei republici?
“Amanetăm ilicit voinţa generaţiilor viitoare?” Asta e ca şi argumentul să nu botezi copilul, că nu alege el. Să fim serioşi, orice generaţie alege pentru cele viitoare în toate chestiunile esenţiale.
Întrebarea este fără rost atâta vreme cât românii n-au fost întrebaţi de 20 de ani dacă vor să fim Regat sau Republică. Avem însă bani de referendumuri neroade.
PS: sistem monarhic implică şi aristocraţie, Cameră a lorzilor (că tot avem exemplul britanic) ori pe la noi se tot vântură idei “deştepte” ce privesc lichidări de instituţii venerabile în orice stat civilizat. Păi se poate!? Să se supere băselu!?
Stranie coincidenţă, tocmai ascult lebăda neagră … nu sunt foarte convins pe de-a întregul de demonstraţia lui Taleb, cu toate că trebuie să recunosc că poate fi foarte convingător cîteodată, în special atunci cînd vorbeşte despre orbirea oamenilor în faţa istoriei. Că tot veni vorba de istorie, Popper parcă e mai convingător în Mizeria istoricismului.
Revenind la subiectul articolului, după cum spuneam, eu nu sunt deloc convins că problema României acum este forma de guvernământ. Stau şi mă gândesc dacă avantajele pe care le enumeri ar depăşi dificultăţile pe care le implică o readaptare a societăţii. Şi că ajunsei în acest punct, mă gândesc că până la urmă nu este eficient nici să experimentezi la nesfârşit. Mai degrabă, sunt convins de modelul american de a alege o cale şi de a te ţine de ea.
Mihnea,
imi mentin parerea de la postul tau anterior, anume ca problema nu s-ar rezolva ci s-ar muta altundeva.
In cazul de fata guvernele probabil ar incerca sa unga si familia regala. Si tare imi e ca nici nu le-ar fi greu cu Duda.
In plus, sa privim cu realism situatia. Cine ar fi incoronat maine rege ? Cine ar fi urmatorii 3-4 succesori in linie ?
Nu cred ca solutia pe termen lung este inlocuirea nivelului cel mai inalt de conducere va duce la o imbunatatire sociala. Poate mai sanatos ar fi , si aici sunt de parerea lui @neagrigore ca investitia ar trebui sa fie in educatie.
Pana la urma atat republica cat si monarhia are in spate, subinteles, ideea de apartenenta la un stat/natiune sau cel putin un tel comun sau ideea de bine/interes comun, atata timp cat aceste fundatii lipsesc atat monarhia cat si republica sunt fara obiect.
Pe hîrtie dă bine ce zici. Personal cred că un sistem de conducere trebuie să ia naștere în mod firesc. Regalitatea în România nu era despărțită de un anumit tip de gîndire și bun simț de aceea, poate, ea s-a integrat mai bine.
Cred că azi, românul e foarte departe și de bun simț, de comuniune, de valori, de tot, ca monarhia să fie o soluție viabilă.
Restaurația trebuie să înceapă de la altceva. De la folclor bunăoară. Poate fi un început.
Faptul ca te-ai saturat de contraexemplul Carol al II-lea nu este un argument in favoarea tezei tale ca “Monarhia s-ar constitui într-un reper de bun gust şi decenţă”. Ma intrebi care presedinte ar fi mai bun decat Carol al II-lea? E simplu: toti. Nici unul dintre ei (nici macar detestabilul Ion Iliescu) nu a instaurat o dictatura si nici unul nu a cedat teritorii.
Exemplul cu botezul nu e tocmai fericit, intrucat acest ritual nu amaneteaza viitorul copilului decat in ipoteza absurda ca ar fi obligat, la maturitate, sa frecventeze biserica. Din moment ce un botezat poate opta pentru ateism la maturitate, botezul devine o simpla imbaiere publica, fara consecinte majore asupra destinului sau.
In fine, nu cred ca exista alte argumente in favoarea restauratiei decat cele mai mult sau mai putin snoabe (“da bine”). De pilda, Germania nu a revenit la monarhie dupa al doilea razboi mondial, desi ar fi avut argumentul necesitatii denazificarii. Concluzia mea: este irelevanta forma de guvernamant pentru o natiune, ci doar nivelul de civism al acesteia.
Neagrigore: Calea normală, de sute de ani, era cea regală. “Experimentul” republican a fost, ştii bine, un viol.
Lucian: Eu sunt chiar convins că, cel puţin la noi, la români, toate se pot schimba, în rău sau în bine, în funcţie de “nivelul cel mai înalt de conducere”, cum îi zici tu. La noi, omul sfinţeşte locul (sau îl distruge), nu instituţia. Aşa suntem, asta e.
Patrick: Bine aţi venit! Puteţi detalia ideea ca restauraţia să înceapă de la folclor?
Dorin: A spune că forma de guvernământ e irelevantă e ca şi cum ai crede că numai tu exişti, că istoria e o invenţie sau, la limită, că toţi au fost nişte proşti, mai ales revoluţionarii “iluminişti” de s-au străduit să răstoarne monarhiile. Pierdere de vreme, când puteau să lucreze direct la “nivelul de civism”…
Mihnea, desi sunt monarhist, o sa fac putin pe “avocatul republicii”.
Argumentul statal de la litera b) mi se pare desuet, el mergea poate in secolul XIX, azi…ratiunile aliantelor cred ca sunt, preponderent, altele. In plus, cate din marile puteri ale lumii mai au familii dinastice?
Argumentul “anti-democratic” – de ce nu oricine poate ajunge rege? – va fi invocat cel mai mult (pe langa cel economic). Traim intr-un tip de societate care pur si simplu nu mai accepta ierarhiile prestabilite, “prin nastere”.
Personal, dincolo de neajunsul lipsei de educatie (in sensul punerii monarhiei intr-o lumina normala, dupa decenii de dezinformari), cred ca suntem si “prizonierii” unei lipse de variante concrete. MS Regele Mihai este foarte batran, iar Principesa Margareta…ei bine, ne dorim un “tata”, nu cred ca si o “mama”
Nu vad romanii sa voteze monarhia cu gandul ca vor avea o regina si nu un rege.
Dar…sa speram!
@Mihnea: nu e periculos sa crezi ca totul se poate schimba doar din cauza unui om ?
Adica, in subconstient, nu functioneaza un fel de dictatura ? Sau sa nu-i spunem o dictatura, speranta in implementarea spiritului de turma cu alegerea de a urmari pe cine trebuie
o singură observaţie, to keep the spirit of the discussion alive, preşedintele nu este protejat de riscul nebuniei, noi suntem protejaţi de riscul de a trăi cu un preşedinte nebun.
@Mihnea
Bine te-am găsit.
Cînd am spus că schimbarea ar trebui să înceapă pornind de la folclor, mă refeream mai exact la faptul că folclorul este păstrător al unor sensibilități dobîndite organic și nu artificial (cum se încearcă astăzi bunăoară să se impună). Prin extensie zic că orice model politic trebuie grefat pe o anumită sensibilitate/psihologie. Monarhia, astăzi, chiar dacă în paradigma ei ar fi o soluție viabilă, nu cred că poate rezista tocmai că nu are o sensibilitate pe care să se sprijine.
Ca filolog, eu așa privesc lucrurile. Lumea vorbește de valori, dar ele nu se impun – iar dacă se întîmplă așa mecanismul duce la niște aberații – vezi europenismul de azi sau comunismul de ieri.
Cred că trebuie o recuperare a viului din poporul român, a autenticului din el ca mai apoi să-și găsească singur albia în care să se așeze.
Folclorul, ca și Biserica Ortodoxă Română (Biserica cu B mare – deci nu neapărat instituția) sînt păstrătoarele elementelor organice, a mugurilor din care poporul român își poate (re)găsi identitatea și implicit autenticitatea.
Cartea întâia a Regilor
10. Atunci a fost cuvântul Domnului către Samuel astfel: “Îmi pare rău că am pus pe Saul rege, căci el s-a abătut de la Mine şi cuvântul Meu nu l-a împlinit”.
23. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel”.
26. Iar Samuel a răspuns lui Saul: “Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel”.
28. Atunci Samuel a zis: “Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine,
34. Apoi s-a dus Samuel la Rama, iar Saul s-a dus la casa sa în Ghibeea lui Saul. şi nu s-a mai văzut Samuel cu Saul până în ziua morţii sale. Dar s-a întristat Samuel pentru Saul, că se căise Domnul pentru că-l făcuse rege peste Israel.
Daca e rege nevrednic…
Mihnea, nu cred ca o dezbatere monarhie vs. republica ar mai avea astazi un continut real. Monarhiile constitutionale din Europa au ajuns sa aiba un rol mult prea decorativ si simbolic pentru a mai conta cu adevarat din punct de vedere politic. Practic reinstaurarea monarhiei n-ar schimba nimic. Casa Regala a Romaniei exista, Regele si familia au revenit de ani buni in tara, isi joaca un rolul cu discretia cuvenita. De aceea cred ca reinstaurarea monarhiei n-ar insemna practic nimic mai mult decat schimbarea unui articol din Constitutie