RetrospecTIFF (3). Fernando de Aranoa: Finalul trebuie să fie scris împreună cu personajele

Tuesday, July 5, 2011

Regizorul spaniol Fernando León de Aranoa a fost invitat special la TIFF 2011, fiind prezentat în secţiunea 3 x 3 a festivalului cu filmele “Familia” (1996), “Los lunes al sol” (Mondays in the Sun, 2002) şi “Amador” (2010).

Aranoa este multiplu câştigător al premiilor Goya (echivalentul Oscarului în Spania): în 1998, a fost considerat cel mai bun regizor debutant (pentru “Familia”), iar în 1999 şi în 2003, cel mai bun regizor (pentru “Barrio”, respectiv “Los lunes al sol”).

Fernando de Aranoa la TIFF Lounge. Foto: Cosmin Ignat (tiff.ro)

Fernando de Aranoa la TIFF Lounge. Foto: Cosmin Ignat (tiff.ro)

În 5 iunie, pe canapeaua de la TIFF Lounge, el a spus că, la Cluj, cu o zi înainte, avusese “cea mai lungă şi cea mai interesantă” conferinţă de presă din viaţa sa, şi asta cu atât mai mult cu cât majoritatea jurnaliştilor prezenţi nu-i văzuseră filmele.

Discuţia noastră s-a purtat prin intermediul translatorului, deci unele nuanţe s-au pierdut. Chiar şi cu acest inconvenient, am descoperit – şi sper că veţi descoperi şi dumneavoastră – un om foarte cald, cu un umor prietenos şi uneori doar sugerat, o personalitate deschisă şi lipsită de aroganţă. S-a bucurat văzând că spectatorii de la Lounge nu numai că-i văzuseră cel puţin un film, dar voiau să afle amănunte.

După finalul întâlnirii cu publicul, am mai rămas de vorbă câteva minute. Mi-a spus, ca pe un soi de profeţie, să ne bucurăm cât mai putem de filmele “noului val” pentru că, în mod normal, în România se va întâmpla ce s-a întâmplat în Spania acum 8-10 ani, când cinemaul de autor a virat spre latura comercială mai ales din cauza presiunii mass-media.

Şi mi-a mai spus despre Javier Bardem că, pentru a juca în “Los lunes al sol”, a renunţat la o propunere foarte bănoasă de la Hollywood, că e un tip cu care îţi tihneşte să stai ore întregi la bere şi că e nedrept ca un om ca el, care vrea să rămână egal cu sine însuşi, normal şi viu, să nu mai poată colinda terasele, în buna tradiţie madrilenă, doar pentru că, din primele minute, se găseşte cineva la o masă vecină care să anunţe paparazzi.

*

M.M.: În filmul “Los lunes al sol” este o scenă din care am dedus că iubiţi fotbalul. Pentru că sunteţi născut la Madrid, trebuie să-mi spuneţi: cu Real sau cu Atletico?

Fernando de Aranoa: Există o singură posibilitate: sunt fan al lui Atletico de Madrid.

M.M.: Cum se împart suporterii născuţi în Madrid?

– Real Madrid e o formaţie foarte cunoscută, probabil cea mai cunoscută din lume. Câştigă toate trofeele, mai puţin când joacă împotriva Barcelonei… :) Fanii lui Real sunt obişnuiţi cu succesul şi, când echipa pierde, ei suferă foarte mult. Noi, fanii lui Atletico, suntem obişnuiţi ca echipa să piardă şi, de aceea, în puţinele cazuri când câştigă, ne bucurăm cu atât mai mult. Pe scurt, noi preferăm emoţii mai puţine, dar mai intense.

M.M.: Rivalitatea dintre Real şi Atletico e comparabilă cu cea dintre Real şi Barcelona?

– Da, pentru că suntem echipe vecine în Madrid. Şi, când vecinii nu se înţeleg, lucrurile se pot înrăutăţi.

M.M.: Să continuăm cu “Los lunes al sol”, un film în care abordaţi problema şomajului. Pentru că se spune că România de azi seamănă cu Spania de acum 20 de ani, ce greşeli făcute în ţara dumneavoastră credeţi că am putea să evităm?

– Dacă aş şti răspunsul, aş fi ministrul Muncii… :) Filmul e făcut în 2001. Pe vremea aceea, problema şomajului era foarte gravă. Existase şi înainte, iar în zilele noastre s-a agravat. Sunt întrebat de multe ori dacă aş face filmul la fel, ţinând cont că, atunci, în Spania erau un milion de şomeri, iar acum sunt aproape 5 milioane. Eu spun întotdeauna că, atunci când faci un film, nu-l faci pentru a răspunde unor probleme de conjunctură, ci încerci să te poziţionezi într-un unghi din care povestea să aibă sens şi după mulţi ani.

Sper ca filmul să fie văzut şi peste 50 de ani, după ce eu nu mai sunt. Poate la cinematecă sau pe un canal tv necunoscut, la ora 5 dimineaţa… Sper ca, atunci când o persoană va vedea filmul peste 40-50 de ani, să aibă aceleaşi sentimente şi să înţeleagă acelaşi lucru ca un spectator din zilele noastre.

M.M.: Sunteţi de două-trei zile în România. Continuând acea comparaţie, aţi avut vreo senzaţie de déjà vu cu Spania din trecut?

– Am această senzaţie şi în Spania zilelor noastre, pentru că văd situaţii care s-au mai întâmplat. Aici, în România, am găsit lucruri care-mi sunt familiare, cum ar fi simţul umorului. Asta mi s-a întâmplat şi când am văzut filme româneşti, pe care le simt aproape şi în ceea ce priveşte “codurile” sociale…

M.M.: Bănuiesc că vi s-a spus în aceste zile că filmele dumneavoastră seamănă cu noul cinema românesc…

– Nu mi s-a spus, dar o iau ca pe un compliment…

M.M.: … Am avut acest sentiment mai ales datorită ritmului şi stilului de filmare…

– Cred că înţeleg de ce spuneţi asta. Are legătură cu simţul umorului şi, poate, cu un simţ al demnităţii în faţa înfrângerilor, pe care îl au multe personaje atât din filmele mele, cât şi din cele româneşti. Când am văzut filme româneşti, le-am simţit foarte aproape de inima mea.

Aşa cum s-a întâmplat în Spania, în 1975, şi aici a avut loc o schimbare. În ultimii ani, am călătorit prin America Latină, unde am mulţi prieteni, şi am observat acelaşi lucru. Aceste momente de schimbare sunt foarte interesante din punct de vedere creativ. Lumea are energie şi speranţă, totul e pe cale de a fi descoperit şi inventat. Există multe contraste cu ceea ce a fost înainte şi, deoarece contrastul este o excelentă sursă pentru umor, cinematografiile din aceste ţări sunt foarte vii.

M.M.: Ce filme româneşti aţi văzut?

– În ultimii doi ani am văzut patru sau cinci filme, în total. Sunt cele care au ajuns în Spania, pentru că ştim cu toţii cum funcţionează distribuţia. Îmi imaginez că acelaşi lucru s-a petrecut şi invers, şi că în România au ajuns tot vreo 4-5 pelicule spaniole. Important e că, din diferite motive, toate mi-au plăcut. Mi-aduc aminte perfect de “A fost sau n-a fost?”, care e o mică bijuterie, cu mult umor, şi care, în acelaşi timp, vorbeşte despre lucruri importante. Îmi amintesc de “Moartea domnului Lăzărescu” şi, bineînţeles, de filmul românesc care e cel mai cunoscut în Spania, “4, 3, 2”. Nu seamănă între ele, dar sunt foarte veridice: îmi place cum e spusă povestea şi e o plăcere să vezi actorii lucrând.

M.M.: Aceste filme au mai mult succes în străinătate decât în ţară. Există această problemă şi în cazul cinemaului independent din Spania şi, în particular, al filmelor dumneavoastră?

– Nu ştiu să răspund precis la această întrebare. Ieri m-am întâlnit aici, la TIFF, cu cineva care spunea că filmul spaniol are o imagine foarte bună în străinătate. Eu încercam să-i explic că imaginea pe care o are filmul spaniol, în Spania, nu e la fel de bună, probabil din cauza presei. Nimeni nu e profet în ţara lui. În ce mă priveşte, am avut norocul ca filmele mele să aibă succes atât în străinătate, cât şi în Spania. Cel mai bine primit de public şi de critică a fost “Los lunes al sol”.

Afişul filmului "Los lunes al sol" (Lunea la soare)

Afişul filmului "Los lunes al sol" (Lunea la soare)

(întrebare din public): Există în filmul “Los lunes al sol” personaje inspirate din viaţa reală?

– La începutul filmului pusesem câteva fraze – pe care le-am scos ulterior – în care spuneam că el nu se bazează pe o întâmplare adevărată, ci pe mii de întâmplări adevărate. Sunt multe frânturi de istorii pe care le-am adunat din interviuri cu persoane aflate în şomaj. Când scriam scenariul, exista o situaţie specială în nordul Spaniei, unde un şantier naval era pe punctul de a se închide.

Nouăzeci de oameni care urmau să fie daţi afară s-au închis înăuntru. Am petrecut câteva săptămâni cu ei, ne-au permis să asistăm la şedinţele lor şi, deşi aveam scenariul scris pe jumătate, filmul şi-a găsit adevăratul spirit abia în acea perioadă. Un spirit de luptător, pe care atunci l-am înţeles cu adevărat.

Ca să prezint şi cealaltă faţă a poveştii, în film apare un bărbat mai în vârstă care are dificultăţi în a-şi găsi un serviciu. Noi, scenariştii, am descoperit un mic manual, un îndrumar despre cum să obţii o slujbă, şi acolo apăreau tot felul de sfaturi, cum să minţi în legătură cu vârsta, cum să te îmbraci tinereşte, cum să te prefaci că eşti altcineva. Personajul respectiv face acest lucru, îşi pune un tricou de-al fiului său, îşi vopseşte firele albe… Ceea ce vreau să spun este că un personaj îl creezi din mai multe surse, dintr-un om adevărat, dintr-o carte, din alţi oameni cu care intri în contact… Totul ajută la creionarea lui.

(altă întrebare din public): Tocmai am văzut filmul “Amador” şi am rămas impresionat de maturitatea viziunii şi de calmul cu care se întâmplă lucrurile. Cum aţi obţinut acest ritm foarte cizelat?

– Vă mulţumesc, în primul rând, pentru impresii. În acest film, totul vine de la personajul principal. Acel ritm liniştit de care spuneţi este ritmul protagonistei, felul în care înfruntă situaţiile complicate. Pentru cine nu a văzut filmul, personajul principal, Marcela, este o imigrantă peruană, venită dintr-un sat de munte, care lucrează la Madrid. Oamenii de la munte au acea linişte, acea seninătate de care vorbeaţi. Chiar dacă totul se prăbuşeşte în jur, ea îşi păstrează calmul şi eleganţa. Ea este cea care ne spune povestea; punctul ei de vedere apare în film.

Când lucram cu compozitorul, singurul caz în care muzica se integra perfect în film era atunci când adoptam punctul de vedere al personajului, când muzica ieşea din mintea ei. Când Marcela avea îndoieli şi muzica nu exprima acelaşi lucru, era în afara poveştii, ieşea din film.

Afişul filmului "Amador"

Afişul filmului "Amador"

(acelaşi): Cât de mult din acest ritm vă caracterizează pe dumneavoastră?

– Ar fi o greşeală să impun ritmul meu, ca persoană. Este ritmul poveştii, al eroinei, al îndoielilor sale. Protagonista din “Amador” petrece foarte mult timp singură, iar pentru mine a fost o provocare să redau acest ritm în care ea stă atât de mult în spaţii închise, fără să vorbească cu nimeni. Am făcut şi alte filme, care, fără să fie “The Fast and the Furious” :), au un ritm mult mai alert. Sunt filme “corale”, cu mulţi actori, mai ample, şi atunci eşti obligat să impui alt ritm.

M.M.: Între cele două, “Los lunes al sol” şi “Amador”, este o legătură evidentă: în amândouă există un personaj în vârstă pe nume Amador, jucat de acelaşi actor: Celso Bugallo. E la fel de trist şi de singur… De ce?

– Eu credeam că nimeni n-o să-şi amintească, dar multă lume şi-a dat seama. Celso Bugallo este un actor care-mi place foarte mult, iar “Los lunes al sol” era primul său film. Când am scris scenariul la “Amador”, l-am avut în minte pe el, iar în timpul filmărilor i-am spus tot aşa, nu pe numele său adevărat. Numele “Amador” nu se mai dă în ziua de astăzi. Când spui “Amador” în Spania, e clar că trebuie să fie vorba de cineva în vârstă…

M.M.: … şi are şi o semnificaţie specială în spaniolă…

– Da, “amador” înseamnă “cineva care iubeşte”. Cred că ceea ce face el cu Marcela este s-o înveţe să iubească.

(întrebare din public): De ce nu aţi intitulat filmul “Marcela”? Amador are o viaţă foarte scurtă în film, iar cel pe care-l vedem noi este Amador pe care-l “trăieşte” Marcela.

– Da, Marcela este personajul principal şi ea are grijă de Amador. Ca să răspund la întrebare, ar trebui să-şi acopere urechile toţi cei care n-au văzut filmul, pentru că răspunsul stă, practic, în ultima replică. (…)

*

M.M.: Toate cele trei filme care vă sunt proiectate la TIFF vorbesc despre singurătate. Fiecare prezintă un fel de a “lucra” cu singurătatea, de a o depăşi…

– Probabil că este prezentă în toate filmele, dar mai ales în “Amador”, unde ambele personaje suferă de singurătate. Poate şi pentru că cei apropiaţi, familia, nu-i bagă în seamă. Şi în “Los lunes al sol” există un personaj singuratic, dar, acolo, ideea principală este că solidaritatea contează şi că grupul reprezintă o putere. (…)

(întrebare din public): Când scrieţi un scenariu, porniţi de la personaje spre poveste sau invers?

– În cazul filmului “Amador”, au fost împreună, personajul cu povestea. Dar ceea ce încerc de fiecare dată este ca, în partea a doua a scenariului, să le dau libertate personajelor, pentru ca filmul să se construiască din perspectiva lor. Intru în mintea lor ca să-mi imaginez cum ar continua ele povestea. Mai ales când alegi finalul, nu trebuie să te gândeşti că ai un final genial şi să îl impui personajelor, ci să-l scrii împreună cu ele. Cred că personajele sunt cele care zămislesc povestea.

Scriitorul Ray Bradbury spunea că povestea e urma pe care personajele o lasă în zăpadă. E o metaforă foarte bună, pentru că, dacă încerci să obligi pe cineva să meargă pe urmele lăsate de altul în zăpadă, va ieşi un mers nenatural, “ortopedic”. Când scriu un scenariu, mă gândesc la personaje, sunt empatic, ţin la ele şi încerc să colaborez cu ele. Mă gândesc că sunt persoane în carne şi oase, pe care le cunosc şi cu care trăiesc în viaţa reală.

Există un fotograf maghiar, Robert Capa, care a făcut câteva portrete foarte emoţionante în războiul civil din Spania. Am citit undeva că, după mulţi ani, aflat la o universitate americană, a fost întrebat ce tehnică folosise pentru a realiza acele portrete. Şi el a răspuns: “E foarte uşor. Trebuie să-i iubeşti mult”. (…)

*

4 raspunsuri to “RetrospecTIFF (3). Fernando de Aranoa: Finalul trebuie să fie scris împreună cu personajele”

  1. Am avut șansa să-l ascult pe Aranoa imediat după proiecția ”Los Lunes al Sol”. Sobru, dar cu simțul umorului, nu foarte vorbăreț, dar expresiv. Jocul lui Bardem a fost fascinant în simplitatea lui, un film grav, de-a dreptul poetic. Regret că nu am văzut Amador.

    #45233
  2. cru

    damn you, Penelope…

    #45284
  3. Stejar Fagu Brad

    Scuze ca-ti scriu aici… Ce parere ai despre BAC 2011 ?

    #45449
  4. Stejar: Cred că e tardiv să mă mai pronunţ şi eu, după ce problema a fost întoarsă pe toate părţile. În principiu, cred că trebuie să existe un “pachet de bază”, pentru cultura generală, cu probe pe care să le dea toţi elevii – română, geografie, istorie, plus un pachet secundar, de specialitate.

    #45580

Lasa un comentariu


6 + 5 =

Search / Caută în site