RetrospecTIFF (5). Marcel Iureş: Marile studiouri americane pot fi aduse aici pe un pachet de poveşti bine găsit

Friday, July 22, 2011

Câţi dintre noi, văzând un film american bun al cărui subiect e inspirat din cultura altei ţări, nu şi-au dorit să se facă un asemenea film şi despre România, cu personaje din istoria sau din mitologia noastră?

E o nevoie firească: pe de o parte, de a eterniza acea poveste cu mijloace profesioniste şi de anvergură, iar, pe de altă parte, de a pătrunde în conştiinţa publicului mondial într-un mod atrăgător, prin momente de glorie naţională, de pildă, ori prin basme cu care ar rezona orice audienţă.

Marcel Iureş – care a jucat în peste 20 de filme turnate la Hollywood – a mers mai departe. Intrat în cercul select al cinematografiei americane şi având, deci, relaţiile necesare, el a propus Guvernului să i se alăture pentru a îndeplini acest vis. Asta se întâmpla acum câţiva ani.

Din dialogul de mai jos – un fragment din întâlnirea lui Marcel Iureş cu publicul de la TIFF Lounge – veţi afla cum este anihilată o asemenea iniţiativă de îngustimea şi dezinteresul “sistemului”.

Marcel Iureş la TIFF Lounge 2011. Foto: Nicu Cherciu (tiff.ro)

Marcel Iureş la TIFF Lounge 2011. Foto: Nicu Cherciu (tiff.ro)

*

(…)

M.M.: Acum trei ani, spuneaţi într-un interviu că intenţionaţi să faceţi lobby pe lângă autorităţi pentru a realiza o afacere, în ideea că aveţi conexiunile necesare să aduceţi în România studiourile Disney, de pildă, sau pe Spielberg. Ce s-a întâmplat cu acel proiect?

– N-a fost niciun proiect. Semnalam o posibilitate. Contextul era unul de suferinţă că România nu are un brand. Se cheltuiesc zeci de milioane de parale pe ideea “să facem un brand al ţării noastre”. Ok. Dădeam şi eu o idee; am şi avut nişte întâlniri cu cineva din Ministerul Culturii. N-a înţeles. Nu e vorba de a înţelege, pentru că e zonă de risc în care autoritatea română, la oricare nivel, e captivă.

M.M.: Cum e privită lumea filmului la acel nivel?

– Prin teodolit. Aţi privit vreodată printr-un teodolit? Ce se vede prin teodolit e ceva miiititel şi foarte departe. E clar, dar e mic. Asta e dimensiunea artei în mentalitatea clasei conducătoare…

M.M.: În ciuda faptului că e singura zonă care aduce României notorietate bună…

– Ce propuneam eu era greşit: o schimbare din interior a percepţiei şi a mentalităţii. Nu contează ce vreau eu. Acum vă bag în filosofie… Dar dacă ar conta că eu fac lucruri extraordinare, că am făcut “Richard al III-lea”, că reprezintă nivelul şcolii româneşti de teatru, de scenografie, de regie, n-ar fi bine, pentru că, automat, m-aş transforma într-un făcător de aşa ceva – o marfă pe care o cumpără statul român. Nu. Eu am nevoie ca statul să stea în spatele meu, mai ales în film. E important ca statul să înţeleagă că există nişte puteri în ţara asta care pot face faţă cu brio oricărei provocări la nivel mondial.

M.M.: Şi statul nu stă în spate…

– Nu stă în spatele nimănui, nici măcar al poporului de multe ori. Accept că statul stă în spatele nostru când scoate pompierii şi jandarmii în pieţele publice. Atunci, da, e vizibil că stă acolo. Dar când e vorba să punem la cale ceva care să ne folosească tuturor, atunci e mai greu. Statul pune întrebări, se scarpină în cap, zice că e greu, “Ce, te pui cu americanii, te pui cu englezii, cu nemţii?”… Cum o să ne luptăm noi cu ăia? Eu trivializez un pic, dar, în mare, despre asta-i vorba.

Pe scurt, aş avea nevoie de statul român pentru un pachet care conţine trei sau patru producţii mari, care pot fi făcute cu oricare din marile culturi din Europa şi de peste ocean, dar cu o garanţie. Pentru că pe pământul ăsta, în cultura noastră, în istoria noastră, sunt poveşti cu valori universale. Cui să mă adresez ca să le fac vizibile şi transmisibile, Fondului Monetar Internaţional? M-am adresat Guvernului României, care n-a înţeles.

M.M.: Ce spuneţi dumneavoastră e că puteţi realiza această conexiune, că puteţi aduce know-how-ul marilor studiouri occidentale…

– N-am nevoie de know-how-ul marilor studiouri, am nevoie de parálele lor.

M.M.: Deci, finanţarea să vină de dincolo…

– Bineînţeles.

M.M.: … şi statul român ce să facă?

– Să acorde garanţii. E foarte simplu, de fapt. Au făcut asta pentru uraniu, pentru zăcămintele de petrol, şi nu se poate face pentru artă? Se poate face, bine-mersi, cu riscuri de o mie de ori mai mici. Marile studiouri pot fi aduse aici pe un pachet de poveşti bine găsit. Cu profituri gigantice, şi de imagine, şi de parale…

M.M.: Şi răspunsul care a fost?

– Răspunsul n-a existat. Se poate face o poveste despre cum nu primeşti niciodată niciun fel de răspuns la niciun fel de întrebare. E un tip de comportament, că de-asta zic de statul român. (…)

*

O parte mult mai amplă din dialogul lui Marcel Iureş cu publicul de la TIFF – în care povesteşte, de pildă, de ce nu vrea să trăiască în America – puteţi citi aici.

*

2 raspunsuri to “RetrospecTIFF (5). Marcel Iureş: Marile studiouri americane pot fi aduse aici pe un pachet de poveşti bine găsit”

  1. E o reluare a ideii din anii ’60-’70 (epoca liberalizării) când s-au făcut zeci de filme în coproducţie la Buftea, între altele “Dacii” şi “Columna”. Ca o paranteză, iniţial şi “Mihai Viteazu” era preconizat să fie o superproducţie în care rolul principal să fie interpretat de Charlton Heston.

    #46102
  2. in Romania pt a face ceva nu trebuie propus nimic guvernului (ca oricum nu e interesat) ci trebuie luptat de unul singur

    #46377

Lasa un comentariu


− 7 = 1

Search / Caută în site