Oraşul Căluş
Se povesteşte că, undeva, într-o ţară despre care nu se ştiu prea multe adevăruri, pentru că oamenii ei o vorbesc de rău după ce pleacă, iar străinii care se încumetă să o vadă rămân să trăiască acolo, există un oraş nemaiauzit de liniştit, ai cărui locuitori poartă cu toţii căluş în gură.
Nimeni nu poate spune cu certitudine dacă toţi au acest obicei şi nici dacă obiectul e purtat permanent (cu excepţia celor trei mese, bineînţeles), însă puţinele relatări vorbesc despre o tăcere ca o ceaţă, cu atât mai stranie cu cât oamenii îşi pun căluşurile din proprie iniţiativă, cu un gest la fel de firesc precum prinderea ceasului la încheietură sau aşezarea ochelarilor pe nas, dimineaţa.
Numele adevărat al oraşului nu e cunoscut şi, poate de aceea, în legende apare drept Căluş (sau Cluş), ca o urmă a mirării pe care vizitatorii o resimt când descoperă de ce e linişte. Uimitoare este şi lipsa oricărui izvor istoric de necontestat privind începuturile tradiţiei locale de a tăcea şi de a consfinţi această hotărâre prin purtarea căluşului.
Un călător care a trecut de multe ori prin oraş, încercând să înţeleagă, scrie că motivul ar fi înclinaţia căluşenilor – le putem spune aşa – de a pune deoparte orice, de la bani la sentimente, de a nu se aventura decât atunci când au eliminat toate riscurile. La un moment dat, crede acel călător, ei ar fi decis, printr-un mecanism colectiv neştiut, să pună deoparte şi cuvintele.
Această ipoteză este contrazisă însă de studiul unor cercetători străini care au petrecut câteva luni în oraşul Căluş, dându-se drept ziarişti sau investitori, nu se ştie sigur. Ei susţin că, dimpotrivă, n-ar fi vorba de vreo chibzuinţă profetică, şi nici de smerenie, ci de o presupusă teamă a căluşenilor că, vorbind, şi-ar strica reputaţia de oameni care tac şi fac.
Din pricina căluşului, din oraş ar fi dispărut şi săruturile. Ajuns acolo însă, un străin nu are cum să mai observe şi acest detaliu, deoarece e strivit de tăcere şi ros de curiozitate. Se mai spune că oraşul este foarte frumos, dar de o frumuseţe atât de rece, legată numai de trecut şi de clădiri, încât un vizitator care ar fi strigat, în piaţa centrală, “Numai un om vesel vă mai poate salva!” ar fi fost luat pe sus şi lăsat liber dincolo de plăcuţa cu dungă roşie de la ieşire.
*
frumos.
Sa ne pastram putin optimismul…
Ambasadorului olandez la Bucuresti i-a placut, totusi, Clujul, poate tocmai pt ca oamenii tac si fac…spre deosebire de altii care doar vorbesc…
“I’m very enthusiastic about the country and its possibilities. I have seen a bit from Bucharest now. I also have visited Cluj, where I met DBC (Dutch Business Association, partners of the NRCC), the prefect and the mayor. I’m very impressed by the mentality in Cluj. They are able to attract top Romanian talent through Dutch companies. The (local) government is really pre-occupied with the question: “How can we do things better?”
)
Zâna: Mulţumesc.
Simona: Economia bate orice ficţiune.
Frumoasa povestioara!
Clujul meu nu este asta! Pacat ca n-am darul scrisului sa va impartasesc si voua frumusetea Clujului meu…
Of… Iar trebuie să fiu negativ. Nu ştim sigur de ce rămân străinii în ţara aceea.
@simona: The mayor himself was really pre-occupied with the question: “How can we do things better?”
Foarte faina comparatia. Daca-mi permiti as adauga ca acest calus este “aplicat” tuturor locuitorilor acelei tari, nu doar acelora din orasul respectiv, la nastere de catre “moasa cea rea”. Iar cei care au reusit sa si-l dea jos stiu ca nu pot fi auziti oricat de tare ar zbiera, asa ca si-au luat inima-n dinti si au plecat spre alte meleaguri unde pot zbiera liberi…dar intr-o alta limba!
Super tare povestioara
) am auzit si eu de vorba .. taci si faci 
) cel mai bine este asa