“O telenovelă socialistă”: rezecţia urii şi împăcarea cu morţii

Monday, May 27, 2013

Acum câţiva ani, am făcut puroi la rădăcina unui dinte şi a trebuit să “mă operez” (interesant cum, în vorbirea populară, pacientul este cel care intervine asupra sa, ca şi cum acceptarea gândului de a merge “la cuţit” devine mai importantă decât chirurgia propriu-zisă). Nu mai ştiu din ce motiv, dar anestezia a avut doar un efect parţial, aşa că, de fiecare dată când medicul “râcâia” câţiva mililitri de sânge rău, durerea era atât de intensă, încât transpiram pe tot corpul. În plus, pentru eficacitatea acţiunii pe os, trebuia să ţin gura strânsă, ca un fel de “contră”, şi-atunci strigătul, care are un indiscutabil rol ajutător, rămânea oarecum înăuntru, transformându-se într-un lung scrâşnet de frustrare.

Rezecţia. Acesta e cuvântul care mi se pare cel mai potrivit pentru cartea* lui Doru Pop, şi datorită acestui cuvânt mi-am amintit acea experienţă a durerii cunoscute “pe viu”, în timp ce îţi este produsă. Pentru că, în timp ce medicul îmi scormonea prin gingie, o voce din cap îmi şoptea – “Vezi? Te doare îngrozitor, dar poţi să suporţi. Îţi dai seama ce fericit vei fi când se va termina?”. Miraculosul mecanism de echilibrare psihică: cineva, acolo, în tărâmurile inconştientului, ne predă zilnic lecţia optimistă a rezistenţei.

*

Câţi dintre noi au curajul de a săpa în istoria familiei, pentru a descoperi ce drame şi ce noroace le-au făcut posibilă existenţa? Câţi dintre noi au măcar curiozitatea de a afla eventuala poveste de dragoste a părinţilor lor sau împrejurările în care “au venit pe lume”? Câţi nu trec prin viaţă ignorând că, de la alegerile definitorii până la gesturile aparent insignifiante, destinul lor descinde dintr-un clan de sacrificii nebănuite, doldora de greşeli uimitoare?

Doru Pop şi-a asumat imensul risc de a se întoarce în amonte, până la naştere, pentru a le povesti copiilor săi ceea ce părinţii, bunicii, verii, mătuşile şi unchii săi nu au vrut sau nu au putut să-i spună despre ei înşişi. Pentru ca ei, copiii, să afle despre tatăl lor ceea ce tatăl lor n-a avut cum să afle despre al său. Pentru ca măcar ei, copiii, să-şi poată contura o identitate rotundă, care să nu depindă nicicum de laşităţile şi de secretele familiei. Pentru ca măcar ei, copiii, să nu mai caute răspunsuri în faţa mormintelor.

Riscul e imens fiindcă una e să reuşeşti să te împaci cu tine însuţi, să treci cumva peste toate morţile care te-au sculptat, şi alta e să scrii, apoi să-ţi dezvălui lumii, gurii lumii, cele mai ascunse înşurubări prin viaţă. E o eliberare care te condamnă, pentru că e foarte uşor să le faci rău celor din preajmă, pentru că e foarte lesne să depăşeşti frontierele nespusului, pentru că sinceritatea extremă poate să te arunce imediat în postura de “oaie neagră” a familiei.

Să fii scriitor, până la capăt, şi să te dispreţuiască neamul? Sau să mai salvezi câţiva demoni, pentru a-i menaja pe unii care ţin la tine? Aici nu mai e de joacă, aici nu mai vorbim despre carieră sau despre tiraje editoriale. Aici îţi rişti echilibrul şi liniştea, aici te pregăteşti pentru judecata subiectivă, adesea nedreaptă, a oricărui străin, fie el cititor anonim, rudă apropiată sau critic orgolios.

Doru Pop n-a scris un roman clasic. Iar titlul poate induce în eroare, pentru că scopul principal al cărţii nu e să refacă atmosfera din anii `70-`80. Comunismul românesc, aşa cum l-a trăit generaţia noastră, a “decreţeilor” – cu alienarea de la bloc, cu idealizarea oricărui produs occidental, cu dragele noastre colecţii de capace, timbre, vederi, postere sau discuri de vinil, cu dublul limbaj şi evadările de tot felul din realitate -, era minciuna cea mare, minciuna generală în care trebuia să ne găsim locul.

Dar în acest cadru de mucava, în această butaforie pe care, acum, trecut de 40 de ani, o poate trata cu umor, Doru Pop nu face altceva decât să caute minciunile “mici” şi pe copilul supravieţuitor, pe băiatul căruia tatăl îi este omorât înainte de a-i putea lăsa o amintire personală de care să se agaţe la maturitate, pe băiatul şi pe adolescentul în jurul căruia bărbaţii puternici – inevitabile modele – mor unul câte unul, şi bunicul care stăpâneşte timpul, şi unchiul despre care camarazii spun că i-ar fi oprit pe ruşi la graniţă, şi vărul împreună cu care a împărţit vacanţele de la ţară, ba chiar şi tatăl vitreg, alcoolicul şi cel mai urât dintre pământeni, mor toţi ca şi cum s-au înţeles şi ar vrea să arate cu degetul către el, n-ai cum să scapi, vei rămâne ultimul, tu urmezi.

Din toate aceste morţi se adună o ură nemaipomenită, o ură cum numai un copil disperat după sens poate să crească în sine. Şi uite cum, ajuns la maturitate, încă neînţelegând şi încă neîmpăcat, el, ca orice băiat singuratic şi ca orice adolescent nesupus, descoperă propria soluţie pentru a deveni bărbat. Scrie.

* “O telenovelă socialistă”, editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 240 de pagini, 27,95 lei, e-book: 19,95 lei

*

Lasa un comentariu


1 × 9 =

Search / Caută în site