“Dulcea poveste a tristului elefant”, o călătorie a semnelor de întrebare

Friday, July 26, 2013

Unde trăiesc personajele? Unde aşteaptă înainte de a se ivi în mintea unui scriitor? De unde se tot dezvăluie, de unde proiectează secvenţe fugare ale vieţii lor pe măsură ce el le ancorează tot mai strâns într-o poveste? Şi unde se duc când cartea se sfârşeşte?

De pildă, Roro, personajul principal din acest roman* ca un vis continuu: s-a născut el doar din fascinaţia pentru elefanţi pe care autoarea a descoperit-o şi moştenit-o de la mama sa? Sau l-ar fi trezit oricum, acolo, în lumea lui secretă, aducându-ni-l şi nouă, moşindu-l pentru toţi necunoscuţii care vor străbate Europa de la vest la est, apoi invers, alături de el?

*

De ce, în viaţa oricui, apar câteva indicii irezistibile, pe care e silit să le urmeze ca vrăjit, aşa cum mama lui Roro, ultima fiică a unui neam de cneji din nordul Transilvaniei, îl urmează, cu toate riscurile, pe cel care va fi tatăl copilului ei? Ce ne cheamă hipnotic doar către unele făpturi, precum o cheamă pe ea, pe Amanda, elefantul trimis în dar împăratului de la Viena de regele Portugaliei?

Cum se întâlnesc şi cum coexistă, în cei aleşi, o mare povară cu o artă unică – în povestea lui Roro, înfăţişarea monstruoasă şi minunăţiile pe care le coace în cuptor -, ca şi cum una ar fi plata pentru cealaltă? Îi e sortit unui asemenea om să se risipească fără încetare – Roro îi bucură pe toţi, buni sau răi, cu spectacolul figurinelor sale de zahăr care par vii – sau ar putea ieşi din acest vârtej printr-o alegere diferită?

Dacă te laşi purtat de semne şi nu zăboveşti niciodată prea mult într-un loc al vieţii tale, îţi vei afla, într-un fel misterios, destinul – te întrebi odată cu Roro -, e obligatoriu să mergi mereu mai departe şi să pierzi, pe rând, ocrotirea celor mari, prima îndrăgostire, prietenia nemăsurată a unui prinţ, zilele în care un înţelept te învaţă să priveşti lumea şi pe toţi aceia care te ajută, cu un leac, cu o vrajă, cu o călătorie, fără să aştepte nimic în schimb?

Există vreo diferenţă fundamentală între a trăi în secolul XVI, la fel ca Roro, şi a trăi astăzi, dacă iubeşti o singură dată? Te ajută cu adevărat întâlnirile esenţiale, cele care-ţi modifică traiectoria, dacă nu poţi fi împreună cu acea persoană? În prelungirea cărţii, după ce ai închis-o, îi vei reda lui Roro şansa de a fi fericit?

I-ai lua pentru această şansă momentele de la curtea imperială din Viena, iluminările din atelierul lui Arcimboldo, viziunile cu cei dragi, sărbătorile în care îi uimeşte pe toţi cu aluaturile sale fermecate, prafurile salvatoare primite de la vrăjitoarea care-l va naşte pe marele Kepler şi, mai ales, drumurile nesfârşite, care-l tot amână şi-l tot apropie de turnul cel alb de pe malul oceanului? I l-ai scoate din cale pe omul cu mantie neagră care-l tot momeşte?

Dar ei, autoarei, ce i-ai spune? Că a scris una dintre cele mai curgătoare şi închegate poveşti contemporane? Că îţi place cui l-a încredinţat pe Roro, în final? Că romanul ei ar merita să le fie predat adolescenţilor, ca ei să descopere împreună cu Roro gustul de turtă dulce al limbii române? Sau i-ai spune marele secret, că personajele sunt ca sufletele – nimeni nu ştie dacă sunt create la începuturile lumii sau acum, fix acum, când noi le citim?

* Dulcea poveste a tristului elefant, editura Cartea Românească, 2011, 390 de pagini, 34,95 lei

Un interviu lămuritor cu autoarea, aici.

*

Un raspuns to ““Dulcea poveste a tristului elefant”, o călătorie a semnelor de întrebare”

  1. Vianu Muresan

    Mihnea, in cronica ta la romanul Dianei Adamek – de fapt nici nu stiu daca e cronica – pui intrebarile cele mai bune, esentiale, care pot viza un roman. Originea si viata personajelor, soarta lor “in timpul” cartii si “dupa” ea (ce postumitate diferita pot avea ele fata de cea a autorului, de pilda!) ar fi dificil de lamurit. Doar daca am lua in discutie stofa sau substanta mintii umane – de ce nu, a sufletului – atunci am putea discuta despre personaje ca fiinte ce se nasc si traiesc inauntrul ei din impulsuri, dupa modele si reguli nepatrunse in intregime, o lume careia trebuie sa-i recunoastem consistenta si demnitate de fiinta, ca sa o spunem filosofic.
    Chiar daca multe personaje literare au corespondent sau chiar sursa, model real, ele nu au aceeasi lume, nu traiesc aceeasi viata. Personajele au avantajul, poate, ca se reintrupeaza la fiecare lectura, ca pot duce in acelasi timp tot atitea vieti citi cititori activi au, plus vietile rasfirate prin memoria cititorilor mai vechi. Mintile noastre sunt Campiile Elizee pentru personajele cartilor citite, locul lor “de dincolo” de carte. Un motiv in plus sa avem grija ce facem din mintile noastre si ce postumitati suntem pragatiti sa asiguram.
    Apropo. Ar merita citita cit inca e proaspata atmosfera cartii Dianei si cealalta fictiune despre elefantul care face drumul dinspre curtea regelui portughez spre Viena. Cartea lui Jose Saramago – Calatoria elefantului, Polirom, 2010. Ar fi un interesant divan al fictiunilor.
    Cronica ta, splendid scrisa si gindita, merita multa atentie si indelungi analize. Felicitari, tine-o tot asa Mihnea!

    #52279

Lasa un comentariu


6 + 5 =

Search / Caută în site