Bluz

Sunday, August 4, 2013

Primul stadiu al succesului era să-ţi apuci cu o mână încheietura celeilalte mâini. Dacă ajungeai să-ţi prinzi antebraţul pe la jumătate, însemna deja că sânii ei îţi ating pieptul. Iar când reuşeai să-ţi ţii cotul în palmă şi vi se lipeau obrajii şi-i puteai şopti la ureche şi-i respirai mirosul secret, atunci sfârâiau toate locurile în care trupurile voastre se întâlniseră, şi acesta era mesajul neîndoielnic că şi ei, fetei cu care dansai, îi plăcea de tine.

Asta se întâmpla prin clasa a şaptea, când, în decurs de câteva săptămâni, îmi căzuse, parcă, un văl de pe ochi şi, brusc (căci aşa era, “brusc”, raportat la anii copilăriei), începusem să văd siluetele, picioarele, sânii, pielea, buzele, umerii, mâinile, surâsurile şi gesturile fetelor. Fuseseră acolo tot timpul, în lumea mea, dar abia acum, dintr-o dată, întorceam capul, trecea una, apoi alta, şi încă una, roiau, trăiau, respirau, pulsau, erau vii şi erau minunate.

Şi, ca să le atingi, ca să te primească în spaţiul pe care îl creau ca să le învăluie, acolo de unde toate devin posibile, exista o cale sigură. Era, şi avea să fie ani la rând după aceea, soluţia lor favorită pentru apropiere, modul prin care ele ne verificau dacă suntem în stare şi de sacrificii, nu doar de cocoşisme: dansul.

Dansam la zilele de naştere, dansam la aşa-zisele discoteci, dansam când reuşeam să rămânem câţiva, fără părinţi, în camera vreunuia dintre noi, dansam şi aveam să dansăm ani la rând ca să le putem strânge în braţe, ca să le spunem cumva ce nu le puteam spune decât acolo, cu gura lângă ureche, dansam ca să ne strecurăm mâinile nesătule pe sub bluzele şi tricourile lor, să atingem măcar unul dintre locşoarele după care tânjeam, dansam ca să le putem săruta pe gât şi pe gură, cu riscul de a fi lăsaţi pentru totdeauna în mijlocul încăperii sau de a primi o palmă ţâfnoasă – dar acea primă secundă merita orice primejdie -, dansam ca să ne amuşinăm, dansam să ne cunoaştem, pierdem, căutăm şi regăsim, totul pornea de la un dans şi deseori sfârşea la fel.

Şi nu le scriu toate astea pentru voi, cei care acum zâmbiţi şi vă ziceţi în gând “da, da, aşa era, mai ştii…?”. Le scriu pentru voi, ceilalţi, un pic mai tineri, pentru că am auzit, dar tot nu-mi vine să cred, că voi, ce s-o fi întâmplat în doar câţiva ani, am aflat că voi – hai s-o spun odată, că oricum nu pot schimba nimic -, voi nu mai dansaţi.

Nu mai dansaţi câte doi, asta vreau să zic, doar câte unul, răvăşit, ori în grupuri, aşa, de eliberare. Dar de dansat pe la chefuri ori în cluburi, aşa, normal, cu el invitând-o pe ea, mai ales atunci când nu o cunoaşte, ci pentru că vrea să o cunoască, să-i audă răsuflarea, să-i simtă ritmul, să ştie dacă tremură când e ţinută în braţe, dacă vrea să preia controlul sau dacă se ţine scai de mişcările lui, să-i ia mâna şi să i-o strângă uşor ca să vadă cum reacţionează, să o învârtă ca ea să se agaţe de el, cu un soi de mirare primejdioasă care o face să tresalte, ei bine, acel dans nu se mai dansează.

“Cum adică nu se mai dansează“, mă tot întreb, din moment ce unele lucruri nu ai cum să le transmiţi şi nici să le înţelegi prin cuvinte, rezemat de un bar sau scufundat într-o canapea străină, într-o conversaţie în care fiecare înaintează prudent, să nu creadă celălalt cine ştie ce, lucrurile alea fără definiţii – atracţia, mirosul respingător sau parfumul dorit, încrederea, puful de pe ceafă, perfecţiunea palmei, curbura taliei, plutirea împreună sau călcatul neîndemânatic pe deget, potrivirea, potrivirile, astea sunt daruri ale dansului în doi.

Ştiu că, povestind cum era, nu am cum să vă conving. Şi îmi dau seama, scriind, că acest regret e un semn de îmbătrânire. “E treaba lor cum se cunosc şi cum se cuplează”, îmi zice o voce mult mai cinică din cealaltă jumătate a minţii. Poate e menirea sociologilor şi a antropologilor să descifreze aceste schimbări. Îndrăgostirea nu va dispărea – şi asta contează, la urma urmei.

Şi, totuşi, privirile premergătoare, ezitarea – “să o invit?”, “mă invită?” -, palma pusă pe mijlocul spatelui, strivirea aerului despărţitor, piciorul aşezat între picioarele ei, apropierea, desprinderile şi privitul iscoditor în ochi – “oare o să te sărut?”, paşii, fluidul rotitor dimprejur, apoi clipa când ştii că n-a fost un dans…

*

2 raspunsuri to “Bluz”

  1. Horea

    Multumesc !

    #52289
  2. andrei tanasoiu

    Am dansat intr-a opta la banchet, atunci am descoperit ca nu e doar un dans! Au trecut ani si am redescoperit dansul in doi, asta pentru ca sa cum zici, pare sa fi disparut. Dansul asta in doi se numeste tango si e incredibil cat de multi oameni si in cate locuri se intalnesc doar pentru a dansa tango. Sunt si tineri, asta pot sa zic, unii care chiar as fi zis dupa infatisare ca nici n-au auzit cuvantul daramite sa stie pasii, nu e totul pierdut, asta vreau sa zic!:)

    #52290

Lasa un comentariu


2 + 5 =

Search / Caută în site