Patapievici la Cluj (II): “Marga a distrus tot la ICR. A văzut o mână? A tăiat-o. A văzut un picior? L-a mutilat. A văzut un ochi? L-a scos”

Monday, October 28, 2013

Partea a doua a prelegerii intitulate “Câteva reflecţii privind experienţa mea cu presa liberă” este mult mai teoretică decât prima şi li se adresează mai ales celor interesaţi de bazele filosofice şi de evoluţia jurnalismului. Există numeroase referinţe la situaţia presei româneşti, dar, la limită, dacă nu aveţi timp, puteţi să citiţi doar primele două teme de mai jos şi, eventual, ultima, cea despre incapacitatea CNA de a proteja dreptul la imagine al oricărui cetăţean român.

Prelegerea lui Horia-Roman Patapievici a încheiat conferinţa internaţională “Media Convergence”, organizată pentru a sărbători 20 de ani de la înfiinţarea secţiei de Jurnalism de la Universitatea “Babeş-Bolyai”.

Patapievici la Cluj

*

Ce-ar răspunde la Judecata de Apoi: “Pentru ce-am făcut în anii 2000 n-am fost eu beneficiarul”

# Privind înapoi, perioada mea “interbelică” se împarte în două. Este, mai întâi, perioada individualistă, din 1992 până în 2000, când am acceptat, la cererea lui Şerban Rădulescu-Zoner, să fac parte din conducerea CNSAS-ului. El a folosit un argument care m-a dat gata. Unul dintre eroii mei este André Malraux şi când Josette Clotis (romancieră franceză, care a avut doi copii cu Malraux – n.M.M.), cred, l-a întrebat, în 1940, “Ai 40 de ani, cum să te duci tu să te înrolezi?”, el a zis – “Cine a scris cum am scris eu nu poate sta deoparte”.

Şi Rădulescu-Zoner – ştiind, poate, referinţa la Malraux sau ştiind şi sensibilitatea mea, şi referinţa la Malraux – mi-a spus chiar aşa la telefon, în acea seară de decembrie când m-a sunat. Era în decembrie 1999, după ce Legea 187 (Legea Ticu) fusese votată în Parlament. “- Domnu’ Patapievici, cum adică n-o să acceptaţi? Noi vă sprijinim”. Nu mai ştiu la ce partid era, PNL sau PNŢCD. Eu am argumentat că nu vreau aşa, că eu sunt freelancer, că sunt libertarian, în fine. Şi el a spus: “Domnu’ Patapievici, păi cine a scris cum aţi scris dumneavoastră despre Securitate cum e să stea pe bară?”. Şi vanitatea a cedat şi-am intrat.

Nu pot să spun decât cu jumătate de gură că am greşit, pentru că, într-un fel, n-am greşit. Dar implicarea instituţională legată de statul român a început atunci, că până atunci mă ţinusem foarte departe de statul român. Şi, de acolo, în 2005 am plecat la ICR, episod care s-a încheiat în 2012. Cu ICR-ul am făcut cea mai mare izbândă pe care mi-o pot imagina şi mă felicit oră de oră că am acceptat acest lucru teribil, cu mari costuri pentru toţi oamenii care au muncit cu adevărat în ICR. Dar rezultatul a fost mult-mult peste aşteptările noastre, a fost extraordinar şi o experienţă care merită menţionată ca o mare reuşită.

Dar: la CNSAS, tot ce am reuşit să fac a fost să ţin în eşec, cât s-a putut, refuzul deţinătorilor de arhive – respectiv SRI, SIE şi serviciul de informaţii al Armatei – de a da arhivele, aşa cum prevedea legea. Am aflat ulterior că, într-un CSAT, Iliescu le-a dat verde să nu dea arhivele CNSAS-ului. Noi nu ştiam acest lucru atunci, l-am aflat abia după ce a fost ales Traian Băsescu şi a dat drumul la dosare… Noi am întreţinut opinia publică cu acest lucru, că ei nu fac ce trebuie şi că trebuie să arătăm cu degetul.

Al doilea lucru, să construieşti instituţional accesul la dosare, cât mai liberal posibil, fără niciun un fel de restricţie: orice om care vrea să afle informaţii din dosarele unor personalităţi decedate poate face acest lucru, pretextând, insist, pretextând orice, cum ar fi că vrea să facă o cercetare despre Securitate pe scara blocului. Da, asta înseamnă ca dosarele să ajungă la public: să poţi să ştii despre orice om cu relevanţă publică aceste lucruri care sunt acolo.

Cu ICR-ul, experienţa a fost foarte diferită, pentru că acolo am reformat o instituţie pornind de la o viziune complet nouă. Şi am reuşit să fac acest lucru fără modificarea legii – pentru că nu s-a putut cu forţele politice care au existat -, uzând doar de mecanismele instituţionale, financiare şi de personal care ne stăteau la dispoziţie. Amintiţi-vă, de pildă, că din 2010 nu s-au mai putut face angajări.

Asta e o contribuţie importantă la spaţiul public şi în faţa lui Dumnezeu, când mă va întreba, la Judecata de Apoi, “Ce-ai făcut tu pe lumea aia?”, n-am să menţionez ce-am făcut în anii ’90, când, de fapt, mi-am servit cauza – am scris, am fost citit, am avut succes şi asta a fost tot. Eu am fost beneficiarul lucrurilor pe care le-am făcut în anii ’90. Dar pentru ce-am făcut în anii 2000 n-am fost eu beneficiarul. Am construit, prima oară ca o contribuţie, la CNSAS, a doua oară en titre, am construit binele public.

*

De ce n-a răspuns atacurilor lui Marga: “Era vorba de un bine public. ICR-ul nu a fost apărat de public şi a murit”

# La ICR s-a construit o formulă de bine public care a fost distrusă de Marga în mai puţin de 6 luni, cu un geniu distructiv incredibil. O statuie pentru Marga trebuie ridicată, şi-anume demolatorul unei instituţii care mergea la cheie. Eu mi-am spus că, dacă este inteligent, nu va schimba nimic, ci va intra în acest costum de astronaut care era ICR-ul, va vedea cum funcţionează manetele şi cum merg toate de la sine – cărţile se traduc, traducătorii sunt formaţi pe bandă rulantă la Mogoşoaia -, deci totul va merge. Nimic. El a distrus totul. A văzut o mână? A tăiat-o. A văzut un picior? L-a mutilat. A văzut un ochi? L-a scos. Incredibil. Merită o statuie.

Ce vreau să vă spun este că binele public este interpersonal: el nu este al meu şi nici al celor care l-au creat. El este un bun public, deci aparţine publicului. Nu am intervenit şi nu am răspuns atacurilor lui Marga – care erau toate calomnii scârboase, tip Antena 3 – pentru că era vorba de un bine public. Nu mai este al meu. Nu eu trebuie să-l apăr, pentru că nu mai este o afacere personală a mea. Trebuie să-l apere publicul. Iar ICR-ul, trebuie spus, nu a fost apărat de public.

L-am creat prin eforturi uneori disproporţionate, pentru că e atât de greu să te lupţi cu statul român. Statul român e ca orice stat, cum spunea Nietzsche, cea mai rece dintre toate fiarele, dintre toţi monştrii posibili. La fel este şi statul român, ca stat, nu ca român. Este o fiară rece, care proferează încontinuu minciuna – Ich bin das Folk, “Eu sunt poporul”. Ei bine, nu este. Niciun stat nu este poporul, dar el minte încontinuu că este. (…)

Ei bine, l-am lăsat să fie apărat de public. ICR-ul nu a fost apărat de public şi ICR-ul a murit. Dar de acest lucru nu pot, ca oricare alt cetăţean român, decât să iau act, cu enormă tristeţe. N-am mai vrut să fie afacerea mea personală, a lui Patapievici împotriva lui Marga. Nu. E mai mult decât atât: este un bine public. Din păcate, la acest examen am picat cu toţii.

*

Despre presa scrisă respectabilă: “Funcţionează pe distincţia dintre fapt şi opinie”

# Am terminat cu depănările personale şi vreau să vă vorbesc “pe trei coloane”: una este presa scrisă, a doua este televiziunea, iar a treia este presa scrisă pe internet. Am şi trei intrări laterale – scopul presei, mijloacele ei fizice şi cognitive, plus sursa autorităţii.

Presa scrisă. Cum a evoluat ea n-are importanţă, dar ceea ce trebuie să aveţi mereu în minte este că presa scrisă e legată de emergenţa democraţiilor liberale. Este legată de emergenţa sistemelor politice moderne, de modernitate în sens larg. Nu numai pentru că modernitatea a pus la dispoziţie instrumentarul fizic, cum ar fi tiparniţa, ci pentru că modernitatea este singura – şi fac această afirmaţie, chiar dacă este riscantă – care creează în mod veritabil un spaţiu public.

Scopul asumat al presei scrise este informarea cititorului. Scopul pentru care presa scrisă îşi propune să informeze cititorul este nu pentru a informa indivizii, ci pentru a obţine o opinie publică informată. Adresantul veritabil este opinia publică, iar aceasta trebuie să fie informată. Este un postulat fundamental a ceea ce noi numim decenţă într-o societate.

Mijlocul prin care presa realizează obiectivul de a obţine o opinie publică informată este o distincţie epistemologică fundamentală, cea dintre fapt şi opinie. Presa scrisă şi-a făcut un titlu de glorie din a separa cu netezime – atenţie, nu ştiinţifică, ci netezime morală! – spaţiul faptului de spaţiul care este al opiniei. Toată presa respectabilă funcţionează pe această distincţie, care este una epistemologică, dar şi morală, ceea ce înseamnă că jurnalistul nu amestecă opiniile lui în momentul în care redă fapte. Că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna nu este un argument împotriva principiului asumat de orice presă care se respectă.

Sursa autorităţii presei scrise este acurateţea informaţiilor. Autoritatea presei nu vine de la faptul că Murdoch o conduce; dimpotrivă, acesta e un factor agravant. Nu vine de la prestigiul posesorului, ci vine de la conştiinţa pe care şi-o formează opinia publică că ceea ce primeşte sub formă de presă scrisă este acurat, că s-a respectat distincţia dintre fapt şi opinie şi că cel care citeşte şi este adult în sensul lui Kant, din “Was ist Aufklärung?” (“Ce este luminarea?”, eseu publicat de Kant în 1784 – n.M.M.), e cineva care îndrăzneşte să folosească raţiunea pe picioarele lui, deci care nu are nevoie de o autoritate pentru a se ghida în hăţişul lumii înconjurătoare. (…)

Presa scrisă, prin opinii, dar şi prin felul în care, din punct de vedere epistemologic, sunt construite faptele, funcţionează în jurul unui etos. Spun “etos”, şi nu “opţiuni politice”, pentru că e mai important să înţelegem că există un etos moral care este anterior opţiunii politice. Dacă spun că presa cutare este de stânga sau de dreapta, mi se pare secundar. Pentru mine este important dacă etosul care alimentează aceste opţiuni intră în ceea ce numesc respectabilitatea de principiu a presei scrise, care este distincţia dintre fapt şi opinie, acurateţea faptelor şi tipul acela de autoritate pe care opinia publică informată îl acordă presei – pentru că orice autoritate este acordată, nu se impune. (…)

*

Despre jurnalistul “de principiu” al presei scrise: “Este cel care refuză să abuzeze de puterea care îi e oferită”

# Ăsta este tabloul sinoptic de principiu al presei scrise. Cum arată autorul ei fizic, jurnalistul? Jurnalistul este un jurnalist de investigaţie şi de opinie. Nu în acelaşi timp sau, dacă e aceeaşi persoană, succesiv şi cu antene diferite. Este tipul care investighează faptele, care se convinge la faţa locului cum arată acel fapt sau se informează prin surse secundare, dar cântăreşte. Este un om care, în mod ideal, ar trebui să funcţioneze potrivit descrierii din “Was ist Aufklärung?”, a lui Kant, e un om cu raţiune proprie, un om matur, deci care a trecut de minorat, care respectă faptul că cel care îl citeşte este ca el, un om dotat cu raţiune, şi care, cu sfinţenie, respectă faptele şi, chiar dacă îi infirmă opiniile, pune faptele înaintea opiniilor. Şi, lucru foarte important, refuză să manipuleze.

Orice jurnalist important de presă scrisă ştie bine că are o forţă enormă. Nu numai dacă câştigă un premiu Pulitzer şi îi reuşeşte o investigaţie senzaţională cum este cea cu Watergate. El funcţionează într-un sistem instituţional care-l investeşte cu o autoritate pe care o poate folosi lipsit de onestitate. Jurnalistul de principiu al presei scrise este cel care refuză să abuzeze de puterea care îi este oferită de public şi de cadrul instituţional în care funcţionează. După asta îi puteţi recunoaşte. A fi corupt nu înseamnă a primi bani, ci a refuza să distingi faptele de opinii, a colora faptele cu opinii, a-ţi folosi puterea pentru a influenţa.

Cu ce seamănă acest jurnalist de principiu, care este genul lui proxim? El este cineva care scrie bine – asta îl face să semene cu scriitorul. Este cineva care face investigaţii cu fapte – asta îl face să semene cu sociologul. În acelaşi timp, este un om care are distincţiile importante ale civilizaţiei lui la îndemână – asta îl face să semene cu filosoful. Deci, genul proxim al jurnalistului de principiu al presei scrise intră în această constelaţie foarte onorantă cu scriitorul, sociologul, politologul şi filosoful. El nu se preface că este vreunul dintre ăştia, dar ăsta e genul său proxim.

*

Despre televiziune: “Este cea mai mare ameninţare non-politică la adresa democraţiei”

# În televiziune, lucrurile se schimbă. Vă amintesc un fragment dintr-un articol intitulat “În căutarea unei lumi mai bune”, publicat de Karl Popper prin anii ’80, cred că prima oară în italiană, şi de o cărţulie pe care a scris-o cu John Condry, care făcuse o investigaţie în privinţa efectului televiziunii asupra tinerilor şi care avea drept titlu, dacă ţin bine minte, “Hoaţă de timp, servitoare infidelă”. Popper a fost invitat să comenteze analiza sociologică făcută de John Condry şi a rezultat un volum despre televiziune – “Cattiva maestra televisione”.

El a avut un argument de tipul următor: Televiziunea are o forţă de impact uriaşă. Prin această forţă, ea este un factor politic. Într-o democraţie, nici o putere nu trebuie să-şi exercite influenţa în mod nelimitat. Ea trebuie să fie limitată de ceva. Televiziunea nu este limitată. În plus, la sfârşitul anilor ’60 televiziunea a virat spre divertisment, inclusiv cu departamentele de ştiri, care sunt predate ca divertisment. În plus, spune Popper, televiziunea caută rating, iar ratingul se obţine în condiţiile în care cele mai joase aşteptări ori instincte ale publicului sunt încurajate şi linguşite. Rezultatul este, spune el, cea mai mare ameninţare non-politică la adresa democraţiei. Ca atare, trebuie să facem ceva.

Cenzură?, au sărit toţi. Da, un soi de cenzură, a spus Popper. Dar, cum în democraţie nu funcţionează principiul cenzurii, trebuie o autocenzură, una care să funcţioneze ca la medici. El spunea că şi medicii, şi teleaştii au responsabilităţi directe pentru viaţa oamenilor. Medicii în mod direct, asta e limpede, iar teleaştii, pentru că omoară sufletele sau le hrănesc. Ca atare, spunea Popper, aşa cum există un corp al medicilor care este foarte influent, şi merge până la retragerea licenţei unui medic care face malpraxis, la fel trebuie să existe şi în televiziuni un… CNA!

Cam asta spunea Popper că va funcţiona. Puteţi să apreciaţi dumneavoastră, foarte bine, cum funcţionează un CNA. În viziunea idealistă a lui Popper, ar funcţiona cam aşa. Un director de programe îi spune unui realizator – “Fă această emisiune plină de violenţă”, iar realizatorul, care e foarte conştiincios, un democrat convins, va spune – “Nu, eu nu vreau să transmit violenţă pe marile ecrane”. Directorul va spune – “Te oblig, pentru că eşti angajatul meu”, iar realizatorul – “Am să mă plâng la CNA şi, când CNA va constata că lucrurile sunt aşa, îţi va retrage licenţa de emisie”. Atunci directorul postului va spune – “Sunt înspăimântat!” :) şi nu va mai da pe post un program plin de violenţă.

Popper era un om briliant de inteligent – a murit în 1994 şi discuţia avea loc în 1991 – şi el însuşi a spus – “Nu se poate face nimic şi, cum spune şi John Condry, nu există nici o cale de a reglementa acest domeniu dacă el nu se autoreglementează”. Acest preambul îmi slujeşte pentru a putea să arunc o săgeată împotriva CNA-ului, pentru că fenomenul Antena 3 este cel mai repulsiv fenomen global care s-a petrecut cu societatea românească în ultimii ani – instigare la ură, la cele mai joase instincte, pe baza propagandei şi a măsluirii faptelor.

*

Despre scopul şi mijloacele televiziunii: “Ceea ce se aşteaptă de la om este adeziunea nemijlocită”

# Ce caută televiziunea? Presa scrisă căuta să informeze pentru a obţine o opinie publică informată. Esenţa televiziunii este divertismentul. (…) Scopul televiziunii este audienţa. Este un lucru strâns legat de divertisment şi arată zona în care evoluează televiziunea, indiferent că ne va prezenta documentare, ştiri, meteo sau emisiuni de cultură. În toate, binomul metodologic care modulează activitatea este divertismentul, pentru a obţine audienţă.

În “Homo Videns”, Giovanni Sartori spune că, în acest mod, televiziunile au reuşit să obţină o opinie publică dezinformată.
Care sunt mijloacele? Imaginea şi crearea de evenimente. Evenimentul este elementul central care decupează actul jurnalistic în televiziune. Scopul este impactul. Într-o redacţie de televiziune, imaginile sunt selectate după impact, după forţă, după capacitatea de a pune în mişcare ceva din interiorul omului, ca să-i stârnească adeziunea. Dar, atenţie: nu mai este o adeziune mediată prin raţiune, prin cuvânt. Ceea ce se aşteaptă de la om este adeziunea nemijlocită. Asta înseamnă că, din noi, este adresată o altă parte decât zona logocentrică. Este o zonă emotivo-centrică, zona thymos-ului, a diafragmei şi a măruntaielor. Această zonă e făcută complice de televiziuni pentru a ne mobiliza ca audienţă. (…)

În secolul XIX, ziarele nu aveau imagini. S-a pornit de la o experienţă pur raţională a cuvântului, în care ziarele aveau coloane mici, scrise cu caractere imposibil de citit. Tu deveneai complicele ziarului numai dacă se obţinea asentimentul tău raţional. Altfel, îl aruncai. Acum a apărut ceea ce, într-o descriere a lui Nietzsche din “Aşa grăit-a Zarathustra”, e o trăsătură a “ultimului om”: nu numai că sare pe suprafaţa Pământului, care a devenit tot mai mic, ca un soi de păduche, dar el proclamă că a descoperit fericirea. Şi, ca să-i facă pe toţi părtaşi la acest mesaj, el face cu ochiul. Ei bine, toate noile medii fac cu ochiul. Ele speră să obţină complicitatea galeriei. E un anumit mod subliminal de a colabora cu noi, primitorii…

*

Despre construcţia realităţii prin televiziune: “Adevărul nu mai are autoritate dacă nu-l joci bine”

# Deci, mijloacele sunt eveniment şi imagine, scopul este impactul. Pe ce se bazează asta? La fel cum, în presa scrisă, aveam o distincţie fundamentală între fapt şi opinie, acum avem o identitate fundamentală între fapt şi imagine. Televiziunea funcţionează pe premisa că orice fapt este o imagine şi că orice imagine – iar de-aici intrăm în zona manipulării – este un fapt. Pentru că orice egalitate, ştiţi foarte bine, se înţelege fie de la stânga la dreapta, şi-atunci faptul trebuie să fie tradus printr-o imagine, dar şi de la dreapta la stânga, şi-atunci orice imagine – ne este sugerat -, pentru că apare la televiziune, este un fapt. Iar asta e manipulare.
Prin urmare, câmpul deschis manipulării prin televiziune – întrucât manipularea este prin impact emoţional şi întrucât ea se bazează epistemologic pe identitatea dintre fapt şi imagine – este enorm.

Care este sursa autorităţii? La presa scrisă era acurateţea. Aici este ceea ce, în jargonul televiziunilor, se numeşte “directul”. Dacă vi s-a luat un interviu, ştiţi cum a venit reporterul şi v-a spus – “Vrem să facem un direct!”. Directul înseamnă, dacă tu ai ţinut o conferinţă, să bălmăjeşti patru fraze care să fie acolo, în microfonul respectiv. Las că tu nu mai spui lucruri importante, las că te-ai epuizat în eveniment, dar important pentru televiziune este să aibă evenimentul numit “directul”. Şi, chiar dacă a fost o mare adunare publică în care s-au luat cadre, e foarte important să-l ia pe protagonist, să-l pună în faţa camerei, cu microfonul în faţă şi cu sigla televiziunii, şi să obţină “directul”.

Directul este o construcţie. Îmi vine să spun că noi suntem deja în epoca postmodernă a epistemologiei, în care nu mai există fapte nude, cum exista pentru realismul secolului al XIX-lea. Noi suntem aici în zona în care faptele sunt construcţie socială. Ăsta este un leitmotiv al oricărei epistemologii postmoderne, în esenţă relativiste, care spune “nu există un obiect, există construcţia socială a acelui obiect”. Televiziunea funcţionează pe construcţia socială a realităţii. (…)

Cu ce seamănă jurnalistul de televiziune? Cu actorul, performer-ul, omul care joacă. Amintiţi-vă de paradoxul actorului la Diderot. Este deja o rupere în nivelul de realitate, prin care orice ai de spus, inclusiv adevărul, ca să fie plauzibil trebuie jucat. Adevărul în sine nu mai are autoritate dacă nu-l joci bine. Altfel nu trece, n-avem audienţă, lumea nu înţelege… (…)

*

Despre CTP ca simbol al jurnalismului dominant: “Cruzime, reacţie emoţională, autoritate de lovitură”

# Presa scrisă în România este terminată, e clar. Televiziunile înfloresc, dar înfloresc în turpitudine şi prin omogenizare, pe care o putem numi otevizare. În orice caz, jurnalistul-tip este jurnalistul care nu se informează, care e lipsit de cultură, dar care, cum spunea Pleşu într-un articol faimos, are mereu o tigaie sub tejghea, iar privitorul aşteaptă ivirea tigăii. (…)

Dacă este să dăm un nume, cel mai emulat jurnalist dintre cei care s-au afirmat după 1990 este, indiscutabil, Cristian Tudor Popescu, cu felul lui muntenesc de a vorbi limba română, cu “pă” şi cu “dă”, care dă un fel de violenţă limbajului, o apăsare golănească. Este un jurnalism slujit de talent literar, dar cu un talent specializat în cruzime. Este un talent specializat în aplicarea loviturii retorice dure, crude. Personajele cele mai notorii sunt “şobolanul rozaliu” sau cel care se uită “ca curca-n lemne”. Sunt personaje dintr-un registru care stârneşte complicitatea cititorului pentru că sunt haioase. Dar: portretul moral este unul al cruzimii.

Când eşti talentat, cruzimea, cumva, se auto-mântuieşte, dar, când nu eşti talentat – şi majoritatea nu e talentată -, rezultatul este doar cruzimea. Iar cruzimea se adresează omului în mod direct. Pentru că există o bestie crudă care doarme în noi şi căreia imediat îi lucesc ochii când vede că este servită cu cruzime împotriva seamănului, căruia i se caută vărsarea imediată a sângelui, fie pe ecran, fie în ziar. (…)

Deci, Cristian Tudor Popescu are următoarele trăsături: talent specializat pe portretul crud, jurnalism de reacţie emoţională, el condamnă, judecă, încadrează – de obicei cu formulări foarte dure -, şi lucrul care frapează e că nu se bazează niciodată pe date. Autoritatea lui este autoritatea de lovitură, de încadrare, nu este autoritatea care vine din invocarea unor date obiective, pe care omul, în mintea lui, să le poată şi el evoca ca să-şi formeze o judecată proprie.

Ce este tipic la jurnalismul de tip CTP este dorinţa de a obţine o priză directă, un contact direct cu cel care primeşte mesajul. De aceea e crud, de aceea e judgmental, de aceea e atât de casant: pentru ca vămile raţionale să cadă şi contactul lui cu receptorul să fie direct. E o fraudă aici. Acest tip de jurnalism este cel care domină în presa românească.

*

Despre presa pe internet: “Autoritatea este linkul şi faptul este egal cu opinia”

# Ce se întâmplă cu presa pe internet? Aveam informare la presă scrisă, divertisment la televiziune. Aici avem conectare rapidă şi reacţie directă. Odată ce presa a intrat pe internet, ea s-a pliat pe mediul în care funcţionează. În cazul de faţă, mediul în care mesajele se propagă este foarte încărcat tehnologic, este ne-neutru. Pagina de hârtie este foarte neutră, televiziunea – mult mai puţin neutră, dar internetul este absolut non-neutru. Nu numai pentru că este bazat pe scule, pe o tehnologie foarte prietenoasă, epitomizată prin revoluţia Apple.

(Îşi scoate iPhone-ul din buzunar.) Noi toţi suntem adicţi faţă de aceste incredibile capodopere prietenoase, în care singura inteligenţă care ni se cere este inteligenţa motrice a apăsării, click-ul, şi a deplasării. Atât. Şi obţinem totul! De ce-ţi trebuie facultate? De ce-ţi trebuie limbi străine? De ce să înveţi matematică? Click şi tras, click şi tras, şi obţii totul. În fond, pe Goagăl găseşti orice…

Cine sunt cei care se află la capătul informaţiei transmise de presa scrisă pe internet? Este opinia publică, care caută să se informeze? Este audienţa televiziunilor? Poate, dar nu se mai cheamă aşa. Ei sunt vizitatori, utilizatori, sunt forumişti. “Utilizatori”, asta sună foarte tare. Utilizator este, în fond, şi cel care bagă în priză un aspirator şi-l utilizează. Accentul cade pe acest mediu, absolut non-neutru, care este gadgetul electronic.

Mijloacele. Informaţie, adevăr, la presa scrisă; imagine, eveniment, la televiziune. Aici ce avem? Flux. Totul este în flux şi postare. Dacă aţi urmărit un tânăr – pentru că la ei se vede foarte bine această deprindere – cum evaluează câmpul vizual când intră pe o pagină, este o inspecţie extrem de competentă şi de rapidă pentru navigare. Face, pac!, un click, evaluează imediat ce e acolo, iese, face altul. Evaluarea durează câteva secunde. Ce citeşti în câteva secunde? Este headline-ul şi ceva de acolo, o imagine etc.

Inspectarea unui ziar în secolul XIX lua câteva zile. Inspectarea unei emisiuni tv este timpul real în care te uiţi la ea. Dar ceea ce este aproape neverosimil este că inspectarea unei imagini pe internet ia mai puţin timp decât timpul ei fizic de desfăşurare. Sună paradoxal, dar manualitatea asta de apăsat şi de tras face ca, într-un interval de contemplare, să parcurg foarte multe lucruri, să am impresia că am căpătat o informaţie fără să o aprofundez pe niciuna. Asta se cheamă flux, postare.

Rezultatul se cheamă, tot neutru, vizualizări. “- Cum e articolul tău? – E foarte mişto, are 11.000 de vizualizări…”. Şi dacă ai norocul ca, prin Facebook, prin twitter, să faci vizualizări, se cheamă că ai scris un articol viral… Când eşti viral, eşti mega-cool. Se cheamă că ai fost retransmis – nu ştii dacă ai fost citit – prin toţi sateliţii planetei şi ai făcut nu ştiu câte vizualizări… (…) Când devii viral, nu se cheamă că ai scris ceva, că ai produs o cercetare. Nu. Accentul cade pe răspândire, nu pe conţinut. Nu se spune ce-ai făcut, nici măcar titlul articolului. Accentul cade pe faptul de a fi transmis, nu pe ce se transmite.

Care e sursa autorităţii? Sursa autorităţii este linkul. Dacă ceva există pe internet şi tu poţi da un link, asta creează automat autoritate. De ce? Pentru că lucrul cel mai îngrozitor care s-a produs prin identificarea dintre informaţie şi transmitere pe internet este că faptul a fost identificat cu opinia. Pe internet nu mai există nici o posibilitate să distingi între fapt şi opinie. (…) Amintiţi-vă criteriul de citare onorabilă pentru Wikipedia. Dacă o anumită instanţă apare de mai multe ori, asta te dispensează de a o mai verifica ca fapt şi o dai pur şi simplu ca ocurenţă semnificativă, şi trimiţi la link. În felul ăsta, tot felul de gogomănii pot apărea pe Wikipedia. O ştiu pe pielea mea, cu gogomănii patente, cu tată kaghebist, tată evreu ş.a.m.d., care apăreau sub formă de linkuri, linkuri la Civic Media, la Victor Roncea, dar linkuri…

Asta înseamnă că autoritatea este linkul şi că faptul este egal cu opinia şi cu ocurenţa. Deci, din punct de vedere epistemologic, situaţia presei, prin combinarea ei cu acest mediu foarte puternic şi non-neutru care e internetul, arată dezastruos. (…) Pe internet nu poţi să faci nimic decât dacă ai deja o cunoaştere solidă, remarcabilă, în privinţa unui subiect. Nu te poţi instrui pe internet pentru că ocurenţele pe care le oferă Google, în ierarhia pe care o oferă Google, n-au nici o legătură cu adevărata cunoaştere. Prin urmare, ca internetul să devină ceea ce potenţialmente poate fi, adică un depozit de informaţie extraordinar de comod, trebuie ca, în prealabil, să fie investită în om o cunoaştere care este de tip tradiţional.

*

Despre autorii de pe internet: “Habar n-aveţi pe mâna cui sunteţi”

# Autorul unui articol pe internet nu este doar autorul articolului, ci este norul informativ care înconjoară linkul unde el şi-a publicat articolul. (…) Pe internet, cu nickname-uri, cu IP-uri care nu se văd, poţi să spui toate trăznăile în deplină impunitate. Ceea ce face ca noţiunea tradiţională de opinie publică – care era consecinţa aducerii în spaţiul public a ceea ce oamenii gândesc, împreună cu etosul lor moral-politic, dar şi cu cenzurile strâns legate de noţiunea însăşi de decenţă şi bună creştere – să nu mai existe.

Tipul de spaţiu public pe care internetul îl asigură permite o manifestare în care omul este prezent cu reacţia lui directă, cu posibilitatea ca el să se prezinte şi să aibă efecte asupra altor oameni, fără niciun fel de cenzură civilizaţională. În felul ăsta, un acquis foarte important al civilizaţiei – capacitatea de a te abţine – a dispărut, pentru că omul nu este pedepsit deloc. (…)

Există o imagine a noastră pe internet împotriva căreia nu putem face absolut nimic. Eu m-am războit ani de zile cu pagina mea de pe Wikipedia, care a fost mincinoasă şi defăimătoare. La fel pentru Vladimir Tismăneanu. Nu se putea face nimic, pentru că oamenii care erau responsabili de ea schimbau imediat. În principiu, este open source, aşa se zice, adică poţi să intri, să dai argumentele şi ele sunt primite. Este o minciună sfruntată!

După cum nu ştiţi niciodată cine finanţează toate site-urile pe care le vedeţi la liber, habar n-aveţi cine e în spatele Wikipediei, al acestor chestii care par foarte friendly, foarte la dispoziţia tuturor, ceea ce le face şi atractive, ei bine, nu ştiţi pe mâna cui sunteţi. Când aveaţi un ziar, ştiaţi. Când aveaţi o televiziune, mai puţin, dar tot ştiaţi. Cu internetul, habar nu aveţi pe mâna cui sunteţi. În plus, ca indivizi, sunteţi voi şi imaginea voastră pe internet, împotriva căreia nu puteţi face nimic.

*

Despre imaginea publică a oricăruia dintre noi: “Nu avem nici o protecţie”

# Închei cu o anecdotă: Antena 3, o emisiune, ca de obicei, oribilă la adresa mea, în care s-au spus lucruri pe care nu le pot reproduce. S-a spus despre mine că sunt pornograf, că sunt obsedat sexual – s-a dat şi motivul, că am deficienţe fizice de un anumit tip -, şi am făcut plângere la CNA. Plângerea n-a mai fost ca preşedinte ICR, pentru “Poneiul roz” sau pentru expoziţia de la Bochum a lui Rădvan şi Tara… Am făcut-o în nume propriu, am zis să fac un text cu ochii spre opinia publică ideală.

Am făcut un text în numele drepturilor mele ca cetăţean român, drepturi care au fost încălcate de modul în care a fost prezentat tatăl meu, în care am fost prezentat eu, în care au fost prezentate distorsionat scrierile mele şi sensul activităţii mele publice de 20 de ani. Prin faptul că am fost stigmatizat, prin distorsionarea faptelor… Şi am cerut protecţie, ca cetăţean român, şi am insistat, nu ca preşedinte ICR – se întâmpla în 2011 -, am cerut protecţie unei instituţii a statului român, respectiv Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Discuţia între membrii CNA – care e publică – a fost epică. S-a văzut care sunt obedienţele politice, s-a văzut cum judecăţile sunt influenţate de ceea ce trebuie să votezi. Nu s-a putut vota, fireşte, să mi se ofere protecţie, într-un sens care ar fi fost fie o mare amendă, fie un tip de sancţiune publică citită, în ideea că un cetăţean român nu poate fi tratat în acest mod ş.a.m.d.

În drept, noi suntem apăraţi de calomnii într-un mod foarte puternic. Când cineva spune despre un terţ că este adulterin, de exemplu, este o calomnie care nici măcar nu trebuie să fie cercetată. Simplul fapt de a spune despre cineva acest lucru nu este permis, pentru că este protejată imaginea lui! Indiferent dacă este sau nu. Asta e o lege decentă.

În privinţa imaginii publice a oricăruia dintre noi, dacă avem ghinionul să călcăm pe bec în faţa acestor oameni foarte puternici care sunt actorii din faţa televiziunilor şi păpuşarii din spatele lor, atunci am încurcat-o şi nu avem nici o protecţie. Pentru că rezoluţia glorioasă a CNA a fost următoarea: să i se acorde lui Patapievici drept la replică…

Şi-atunci mi-am imaginat cum ar fi dreptul la replică. Eu mă duc şi spun: “Stimaţi telespectatori, aţi fost greşit informaţi că sunt obsedat sexual. Nu sunt. Este greşit că sunt pornograf. Nu sunt. Este fals că am o deficienţă fizică în care un anumit membru al meu are un anumit număr de centimetri. Nu este adevărat. Numărul de centimetri real este următorul…” Ş.a.m.d.

Nu poţi răspunde prin drept la replică anumitor lucruri. Prin drept la replică nu se poate răspunde decât lucrurilor care, în vechea tradiţie a jurnalismului, cădeau sub incidenţa “faptă ori opinie”. Şi-atunci, în mod raţional, se putea răspunde. În epoca noastră, nu se mai poate răspunde prin drept la replică nici televiziunilor, nici internetului. În sensul ăsta, suntem captivii unei situaţii pentru care jurnalismul tradiţional apare ca Arcadia, ca paradisul. Vă mulţumesc.

*

Prima parte a prelegerii poate fi citită aici.

9 raspunsuri to “Patapievici la Cluj (II): “Marga a distrus tot la ICR. A văzut o mână? A tăiat-o. A văzut un picior? L-a mutilat. A văzut un ochi? L-a scos””

  1. […] Incredibil. Merită o statuie”, a spus Patapievici, citat de jurnalistul Mihnea Măruţă pe blogul […]

    #52416
  2. Dolarel

    am fost in sala. Mai ales partea a doua a conferintei a fost un festin intelectual, o comparatie atat de precisa a celor 3 tipuri de media. Bravo Patapievici pentru revenire, e multa munca de reconstructie.

    #52420
  3. […] Mihnea Măruță a făcut efortul de a sintetiza și de a reda pasajele importante ale unui discurs excelent despre starea de azi a presei din lume și din România. […]

    #52423
  4. Daniel

    Nu trebuie sa va lasati pagubas. Trebuie sa continuati sa luptati. Ati auzit de Don Quijote?

    #52424
  5. […] pe blogul personal. Tolontan foloseste prilejul pentru a-i felicita pe Mihnea Maruta (cel care a facut efortul sa reproduca discursul lui Patapievici) si Luiza Vasiliu (“Dilema veche”, interviu cu Tom Junod, scriitor de calibru la […]

    #52431
  6. […] inexistentei reviste Nistru (Basarabia), care este de acord, chiar și în cazul lui CTP, cu binele public și rolul presei văzut de Horia-Roman […]

    #52437
  7. […] de la Universitatea “Babeş-Bolyai” [aceste informaţii şi textul conferinţei – prima parte, a doua parte – le-am citit datorită lui Mihnea Măruţă, care – cu multă seriozitate – a transcris […]

    #52444
  8. […] inexistentei reviste Nistru (Basarabia), care este de acord, chiar și în cazul lui CTP, cu binele public și rolul presei văzut de Horia-Roman […]

    #52461

Lasa un comentariu


4 + 2 =

Search / Caută în site