Patapievici la Cluj (III). Textul conferinţei “Despre dovezile existenţei lui Dumnezeu şi rugăciune. Cazul fraţilor Pascal”

Wednesday, October 30, 2013

Textul care urmează este transcrierea aproape integrală a prelegerii pe care Horia-Roman Patapievici a ţinut-o luni, 28 octombrie, la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii “Babeş-Bolyai”, plus cele două întrebări care i-au fost puse şi răspunsurile aferente.

Am urmărit conferinţa pe internet şi, din păcate, am pierdut începutul – un citat elogios din Chateaubriand la adresa lui Blaise Pascal. În plus, transmisia prin live streaming s-a întrerupt, la un moment dat, pentru un minut şi jumătate. În rest, textul este fidel; n-am intervenit decât pentru ajustări legate de fluenţa lecturii. De asemenea, intertitlurile îmi aparţin.

E important să ştiţi că H.-R. Patapievici a vorbit liber aproape două ore şi nu şi-a consultat notiţele nici măcar când amintea anii unor evenimente. Singurele momente când a citit – un fragment din Blaise Pascal, apoi o scrisoare a surorii sale, Jacqueline – se găsesc în finalul conferinţei.

E un text foarte lung pentru o postare, dar cine va avea răbdare şi va fi atent la traiectoria argumentelor are şansa unei bucurii a minţii. Nu atât temele fascinează, cât modul în care sunt conectate. Salturile şi asocierile pe care le face H.-R. Patapievici, de la Platon la Gödel şi de la creştinism la mecanica cuantică, coerenţa şi limpezimea expunerii sunt rarităţi în spaţiul public românesc.

Blaise_pascal

Blaise Pascal (1623-1662)

*

Despre dovezile existenţei lui Dumnezeu şi rugăciune. Cazul fraţilor Pascal

(…) Vreau să vă spun ce sunt aceste Les Pensées, despre care vă voi vorbi astăzi. Ele au intrat în posteritate sub numele de pensées. Asta s-a tradus în româneşte prin “cugetări”, dar ele nu sunt nişte cugetări, nu sunt nişte maxime. Altfel spus, ele nu sunt ceea ce i se năzare unui om, oricât de respectabil ar fi acest lucru, în momentul în care stă ori cade pe gânduri. Nu.

Ele reprezintă ceea ce, în intenţia lui Pascal, era o apologie a adevărului religiei creştine. Ceea ce el a încercat să facă în această lucrare – care nu este încheiată şi asupra căreia nu avem o certitudine în ce priveşte ordinea fragmentelor rămase – a fost să dezvolte un argument constrângător, un argument complet (pentru că le-a criticat pe toate celelalte) în favoarea căilor prin care se demonstrează existenţa lui Dumnezeu şi a argumentelor prin care putem stabili adevărul religiei creştine.

Asta este, de fapt, Les Pensées. O să-i spunem în continuare aşa, nu-mi place cum sună “Cugetările”, dar, de fiecare dată când auziţi acest lucru şi când vă veţi referi în amintire, ori în intenţie, la această lucrare, să nu uitaţi ceea ce este ea de fapt.

Vreau să vă spun cum anume au reacţionat erudiţii în momentul în care au construit ediţii din fragmentele rămase de pe urma lui Pascal. În primul rând, trebuie să înţelegeţi că modul în care au fost păstrate aceste hârtii era unul inspirat de o mare pietate. Pentru că Pascal era considerat nu numai geniul pe care l-aţi auzit descris de Chateaubriand, ci era şi notre saint, era “sfântul nostru”. Aşa-l considera nu doar comunitatea măicuţelor de la Port-Royal, nu doar comunitatea familiei, dar şi oamenii care auziseră de el şi de faptele sale de sfinţenie.

Pascal a murit înconjurat de simţământul că cel care a murit a fost un sfânt. Aşa cum, atunci când a murit Papa Ioan Paul al II-lea, cei din Piaţa Sfântul Petru au strigat “Sanctificat acum!”, tot acesta era şi sentimentul celor care au rămas în urma lui Pascal. Ca atare, aceste fragmente au fost păstrate nu doar cu grijă, ci şi cu pietate, pentru că cel care le lăsase nu era doar un mare savant, ci şi “sfântul nostru”.

Cum au fost organizate aceste fragmente? E important să ştiţi acest lucru în momentul în care, dacă n-aţi făcut-o deja, veţi citi această lucrare, ca să înţelegeţi mai bine ce se pune între dumneavoastră şi Pascal. Cei de la Port-Royal… vă spune ceva acest lucru, Port-Royal?

Port-Royal şi jansenismul

Trebuie să vă spun ce este Port-Royal. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, undeva, într-o suburbie a Parisului de astăzi, dar undeva la ţară faţă de Parisul de atunci, la Port-Royal des Champs, adică Port-Royal “din câmpie”, se afla o mănăstire de maici care, spre jumătatea secolului, şi-a ales ca confesori, ca directori de conştiinţă, doi oameni extrem de importanţi în secolul al XVII-lea francez.

Este vorba de abatele Saint-Cyran şi de aşa-numitul “Marele Arnauld”, pe numele său Antoine Arnauld, una dintre inteligenţele cele mai mobilate, cele mai exacte şi de cunoaşterea cea mai întinsă în toate disciplinele timpului pe care secolul XVII francez le-a văzut. Acest Antoine Arnauld este unul dintre cei care i-a făcut obiecţii lui Descartes atunci când a publicat “Principiile filosofiei”. Şi lui, între alţii, Descartes îi răspunde cu o foarte mare atenţie, pentru că obiecţiile sale nu erau deloc neglijabile.

Ei bine, Port-Royal este mănăstirea-simbol a întâlnirii dintre o enormă devoţiune a acestor călugăriţe catolice şi nişte directori de conştiinţă extrem de exigenţi, aspri, neînduplecaţi şi extrem de învăţaţi, toţi. Există o “logică de la Port-Royal”, la care Pascal a contribuit, Pierre Nicole este un alt autor, Arnauld, un altul – erau oameni foarte învăţaţi şi, în acelaşi timp, extraordinar de religioşi.

Mişcarea asociată întâlnirii dintre măicuţele de la Port-Royal şi domnii care erau confesori ori directori de conştiinţă s-a numit jansenism. Acest nume vine de la un teolog, Jansenius; în 1640, el a publicat o carte care a tulburat enorm apele în Franţa şi în care a prezentat doctrina lui Augustin. De această carte se leagă condamnarea, mai apoi persecuţia şi, în cele din urmă, distrugerea mişcării janseniste şi, în special, a marii mănăstiri de la Port-Royal des Champs. Lucrul s-a petrecut sub Ludovic al XIV-lea.

Monografia acestei importante mişcări religioase, intelectuale şi care – lucrul cel mai strălucitor dintre toate pentru noi, azi – a făcut şi proba caracterului etic (implacabil şi triumfător în cele din urmă, în ciuda persecuţiei şi a înfrângerii) a fost făcută de Sainte-Beuve (critic literar francez, 1804-1869, n.M.M.). El a scris în şapte volume, pornind de la nişte conferinţe ţinute la Lausanne, monografia intitulată “Port-Royal”. E o carte superbă, scrisă de un om care nu era credincios şi care, în finalul ei, recunoscând că nu e credincios, a făcut gestul de deplină reverenţă faţă de caracterul şi măreţia acestor oameni şi ne-a dat nouă, posterităţii, poate cel mai frumos imn laic adus vieţii religioase, intelectuale şi morale a unei mănăstiri catolice, care a rămas catolică în ciuda faptului că jansenismul a fost condamnat.

Organizarea fragmentelor

Ei bine, dacă v-am spus ce este cu Port-Royal, să vă spun cum au fost organizate aceste Les Pensées. Prima ediţie este în 1670 şi este scoasă de către domnii de la Port-Royal. Cum au organizat ei fragmentele rămase? După modelul florilegiului. Asta înseamnă că am un tezaur de afirmaţii şi le aleg pe acelea care mi se par cele mai frumoase, cele mai importante, cele mai profunde. Florilegiu înseamnă antologie. Aşa este ediţia din 1670.

O altă manieră de a organiza aceste materiale este să le ordonezi tematic. Vezi că există un număr finit de teme, să zicem douăzeci, şi-atunci identifici fragmentele şi le pui pe douăzeci de coloane, în funcţie de temele dominante ale fiecărui fragment în parte. Aşa a făcut Léon Brunschvicg (filosof francez, 1869-1944, n.M.M.), în marea lui ediţie din marii clasici, care a apărut la începutul secolului XX.

În fine, mai există o metodă, cea de a citi, a reciti aceste fragmente şi de a încerca să înţelegi care sunt frazele lui Pascal. Ce înseamnă “frazele”? Când vă vorbesc, eu folosesc cuvinte care se adună, potrivit structurii gramaticale, pentru a forma propoziţii, fraze, cu o sintaxă care este a limbii române. Dar, dincolo de succesiunea de fraze, veţi găsi, în felul în care construiesc şi adun aceste fraze, un soi de leitmotivuri. Aceste leitmotivuri sunt frazele lungi, cele care exprimă gândirea omului. Ei bine, dacă ajungi să înţelegi care sunt frazele, adică succesiunile de gânduri care sunt în aceste fragmente, vei putea da o ediţie a acestor Pensées care e ordonată de aceste fraze. Aşa au făcut mai mulţi dintre editori, dar unii au ales următorul criteriu, despre care vreau să vă vorbesc.

În 1658, Pascal este invitat la Port-Royal să le prezinte domnilor de acolo ce face el cu această apologie a religiei creştine. Ne-au rămas două mărturii, una a nepotului lui, Étienne Périer, iar cealaltă, a unui apropiat de la Port-Royal… Sunt două descrieri ale acestei întâlniri. Ideea era să organizezi fragmentele rămase în funcţie de rezumatul pe care cei doi ni l-au lăsat despre felul în care Pascal însuşi a expus această apologie.

Argumentul ontologic al lui Anselm

Acum, dacă aveţi imaginea de ansamblu, vreau să fac un pas spre argumentul lui Pascal. Semnificativ este că grecii nu şi-au pus problema să demonstreze existenţa unei fiinţe divine. Grecii nu s-au gândit să demonstreze existenţa zeilor. Pentru cei pentru care existau zei, zeii existau, punct. Pentru cei pentru care zeii nu existau, care erau, totuşi, foarte puţini, sau pentru cei pentru care zeii, ca la epicurieni, trăiau într-o lume a lor – care nu avea legătură cu a noastră, pentru că zeii erau fericiţi, iar fericirii nu-i pasă de nefericire -, pentru aceia nu trebuia să demonstrezi acest lucru.

Problema existenţei unei fiinţe supreme nu apare în alte culturi, nu apare în cultura greacă, apare însă în secolul al XI-lea în cultura occidentală, în catolicism. Lucrul este foarte interesant: spre 1070, un italian care era arhiepiscop de Canterburry, şi anume Anselm, imaginează un argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Anselm avea un proiect, de a găsi argumente constrângătoare care să demonstreze raţional existenţa lui Dumnezeu, existenţa lumilor intermediare – îngerii ş.a.m.d. – şi, în general, să demonstreze în mod raţional lucrurile referitoare la Cosmos. Un proiect, îţi vine să spui, uluitor! Uluitor, pentru mine, în primul rând pentru că şi-a pus această problemă. Dumnezeu nu mai era dat pur şi simplu. El trebuia întemeiat prin raţiune.

Cel mai faimos argument pe care l-a formulat Anselm, dar nu este singurul, este argumentul ontologic. Argumentul ontologic se formulează extrem de simplu şi vă rog să urmăriţi cadenţa lui. El spune aşa: Îmi pot imagina un lucru mare. Îmi pot imagina un lucru şi mai mare. Îmi pot imagina, oare, un lucru decât care nimic mai mare nu poate fi imaginat? Dacă-mi pot imagina un lucru decât care nimic mai mare nu poate fi imaginat, atunci, cu necesitate, acest lucru există.

Teoremele lui Gödel

Cum? Ce-i asta? E un argument extraordinar de puternic. N-am să vă fac demonstraţia lui, dar vă rog să reţineţi cât de simplu este şi gândiţi-vă la el ca să vi se producă ceea ce Wittgenstein numea “o crampă a gândirii”. Pot să-mi imaginez un lucru decât care nimic mai mare nu poate fi imaginat. Iar dacă acest lucru poate fi imaginat, atunci el, cu necesitate, există.

Acest argument l-a convins pe Descartes, care l-a reformulat, l-a convins pe Leibniz – mare matematician ca Descartes, care l-a reformulat şi el, completând reformularea lui Descartes -, iar în secolul al XX-lea a convins mintea “celui mai strălucit logician de la Aristotel încoace”, cum a fost supranumit austriacul Kurt Gödel.

Gödel a demonstrat teoremele de incompletitudine, care afirmă următorul lucru: într-un sistem formal, în care funcţionează logica de ordinul întâi, se pot construi propoziţii care, din punct de vedere sintactic, sunt valide, adică sunt propoziţii cu sens în limba noastră (pe care le înţelegem), şi care nu pot fi demonstrate cu ajutorul axiomelor şi teoremelor acelui sistem. Ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să inventez un sistem de nivel superior pentru a putea să demonstrez acele propoziţii pe care le-am putut construi, dar nu le-am putut demonstra în primul sistem.

Faptul este atât de surprinzător, încât marea mişcare de formalizare completă a matematicii, care fusese începută la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care părea să fie marele program de construcţie consistentă şi finală a întregii matematici – e marele program al lui Hilbert (David Hilbert, matematician german, 1862-1943, n.M.M.) -, a fost năruită în 1930-1931, când acest logician genial, Gödel, a demonstrat această propoziţie simplă: în orice sistem formal, se pot construi propoziţii corecte din punct de vedere sintactic, dar pe care datele sistemului nu le pot demonstra.

Argumentul cosmologic

Ştiţi ce înseamnă, de fapt, acest lucru? Înseamnă că mintea nu este reductibilă la un algoritm de calcul. Înseamnă că oricât de puternice ar fi calculatoarele pe care le construim, ele nu vor epuiza niciodată mintea. Şi nu pentru că nu vor fi extraordinar de puternice, iar noi nu vom fi capabili să calculăm la nivelul acestor calculatoare, ci pentru că întotdeauna va rămâne ceva pe care o inteligenţă îl are, dar pe care o maşină de calcul nu îl poate, principial, avea. Acest lucru a fost demonstrat de Gödel printr-o teoremă care este irefutabilă, altfel spus este o teoremă adevărată, deci acest lucru va rămâne adevărat până la sfârşitul timpurilor.

Deci, argumentul ontologic a intrat în mintea lui Gödel care, în 1940, a schiţat pe o foaie de hârtie o demonstraţie în logică modală a argumentului ontologic, argument care nu a fost refutat, şi a cărui formulare o reiau: Dacă se poate imagina o fiinţă decât care ceva mai mare nu poate fi imaginat, atunci această fiinţă există cu necesitate, iar ea este Dumnezeu.

Un alt argument este argumentul cosmologic sau argumentul creaţiei perfecte. Într-o reformulare târzie, el sună aşa: Presupunem că mergeţi pe câmp, unde veţi găsi un ceas. Este raţional să presupun că ceasul acesta nu a crescut din pământ aşa cum creşte iarba? Dacă cineva spune – “El a crescut din pământ, ca iarba”, atunci filmul se rupe. Dar cred că nimeni nu va spune asta, şi-atunci argumentul spune – “Trebuie, deci, să presupunem că cineva a creat acest ceas”. Dar creator nu este ceasornicarul, ci creatorul ceasornicarului.

Ei bine, putem extinde asta la faptul că există legi ale naturii perfect echilibrate şi consistente, putem combina asta cu aşa-numitul principiu antropic, care spune că toate constantele naturii sunt astfel calibrate încât, de exemplu, dacă viteza luminii în vid ar fi modificată cu o zecimală sau dacă constanta structurii fine, care este 1/137, ar fi 1/138, atunci totul în lume ar fi atât de diferit, încât, ce credeţi?, noi nu am mai exista. Existenţa oamenilor pe Pământ este posibilă numai şi numai pentru că toate constantele naturii au exact mărimea pe care o au. Argumentul este că, dacă le modific puţin, dacă le stric puţin, nu doar că totul se strică, dar noi nu mai suntem cu putinţă.

Ce fel de Dumnezeu e acesta?

Toate astea sunt argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Despre unele, Pascal ştia, cum e argumentul ontologic, varianta de argument cosmologic care apare la Anselm deja la jumătatea secolului al XI-lea, pe altele nu le ştia. De toate cele pe care le ştia era nemulţumit.

Şi argumentul lui era următorul: toate acestea sunt ca teoremele din matematică. Ele-mi spun, bunăoară, că pot să construiesc un număr mare, la care adaug o unitate şi este şi mai mare ş.a.m.d. Sau pot să fac o teoremă despre numerele prime sau despre numerele infinite, dar astea nu îmi vor putea spune altceva decât că există ceva infinit de mare, infinit de perfect – dacă-mi permiteţi această forţare a superlativelor -, şi acest lucru va fi botezat Dumnezeu.

Dar ce fel de Dumnezeu este acesta? Este Dumnezeul de care avem nevoie, este Dumnezeul care poate să ştie ce se întâmplă cu mine, este Dumnezeul căruia îi va putea păsa vreodată de mine, altfel spus Cel care mă poate salva, Dumnezeul căruia mă pot ruga? Nu. Este o instanţă supremă la fel de abstractă şi la fel de rece ca toate datele de intrare care au constituit premisele raţionamentului meu.

Din acest motiv, Pascal a respins toate aceste argumente. El n-a spus că sunt false, ci că nu mă conduc la Dumnezeu decât în măsura în care admit să definesc ca fiind Dumnezeu obiectul unei teoreme referitoare la Cosmos, de exemplu. Dacă vreau să spun că nu ştiu ce particulă elementară – despre care ştiţi că a fost botezată “a lui Dumnezeu” – este Dumnezeu, atunci, da, descoperirea ei la CERN e un argument în favoarea lui Dumnezeu. Dar e limpede care este limita acestui Dumnezeu pe care un argument precum cel ontologic sau ca argumentul cosmologic îl poate găsi.

Primatul faptelor în fizică

Vreau să intru în argumentul lui Pascal. Acesta se bazează pe câteva distincţii. Ca să vă ajut, am să descriu tot argumentul, apoi am să mă întorc şi să dezvolt părţile respective. Argumentul lui Pascal pleacă de la o afirmaţie din matematică şi de la una din fizică.

Argumentul din fizică este următorul: fizica este făcută de raţiune, de intelect, este o construcţie teoretică prin care construiesc teoreme referitoare la lume. Când îmi pun problema adevărului acestor teoreme, nu e ca în matematică – unde văd care e consistenţa lor cu axiomele de la care am pornit -, ci mă uit în lume să văd dacă faptele corespund cu teoremele. Altfel spus, principiul fundamental al fizicii este supunerea raţiunii faţă de fapte.

Vă rog să reţineţi acest lucru, pentru că Pascal pare un tip care era mistic, care era, cum a crezut tot secolul XVIII, un bolnav a cărui minte genială s-a detracat în cele din urmă, de vreme ce a fost preocupat atât de serios de demonstrarea existenţei lui Dumnezeu şi de demonstrarea adevărului religiei creştine. Pascal, împotriva acestor prejudecăţi, era un om extraordinar de practic şi de raţional. Dar a fi raţional înseamnă a înţelege simultan nu doar puterea raţiunii, ci şi limitele ei, şi-anume limitele pe care ea şi le dă ca să-şi păstreze raţionalitatea.

Deci, prima afirmaţie vine din fizică, şi-anume că există un primat al faptelor. Cine înţelege acest lucru? Raţiunea. Raţiunea este cea care acordă faptelor primatul, pentru că înţelege că ea deraiază, adică devine iraţională dacă, în fizică, nu se supune adevărului faptelor.

E prima afirmaţie tare: faptele sunt puternice. De ce sunt puternice? Pentru că aşa este construită lumea. Puteţi face ceva împotriva faptului că Cluj-Napoca este pe solul României? Nu vă puteţi opune acestui lucru, după cum nu vă puteţi opune amplasamentului Romei sau Londrei sau faptului că Mohamed a existat, sau faptului că dumneavoastră existaţi, sau faptului că bunicii dumneavoastră au existat.

Toate astea sunt fapte şi, cu un adagiu latin, contra factum non est argumentum. Nu poţi să demonstrezi împotriva faptelor, decât dacă eşti iraţional. Deci, primul lucru este că raţiunea, ca să-şi păstreze raţionalitatea, înţelege că faptele sunt prime. Cum se exprimă Pascal, faptele sunt create de Dumnezeu.

Existenţa ordinelor în matematică

Al doilea lucru este din matematică şi este o observaţie extraordinar de puternică. Ştiţi că există o chestie care se numeşte analiza matematică. Acolo există o judecată fină referitoare la mărimile de ordinul doi, trei, patru… Ce înseamnă asta? Dacă ridic 0,1 la pătrat şi compar cu 1, o să văd că el este foarte mic. Pătratul unei mărimi mici este o mărime foarte mică, care poate fi neglijată fără să pierd nimic. Este exact ce se întâmplă dacă unui număr foarte mare îi adaug o unitate. Este tot ceva foarte mare.

Se schimbă ceva dacă unei linii, care e formată dintr-o infinitate de puncte, îi adaug un punct? Nu se schimbă nimic. Pot să-i adaug şi o mie, şi o sută de mii de puncte, şi tot linie rămâne. Prin adăugarea unui punct, linia nu devine suprafaţă. Ca să obţin o suprafaţă, trebuie să am mai multe linii. Dar, odată obţinută suprafaţa, pot să adaug oricâte linii şi tot nu voi putea ieşi din suprafaţă ca să ajung la un volum.

Vă rog să aveţi în faţa ochilor acest raţionament simplu – punct, linie, suprafaţă, volum. Ele sunt ordine diferite. Dacă punctul este întins şi se obţine o linie, nu pot să ies din linie adăugând puncte. Din suprafaţă nu pot să ies adăugând linii. Ceea ce înseamnă că, în mod natural, raţiunea recunoaşte, în structura numerică a matematicii, existenţa mai multor ordine, separate între ele prin această proprietate: ordinul inferior nu poate, orice-ar face, să ajungă la ordinul superior. Între ele, ordinele sunt separate prin ceea ce, tehnic, în filosofie se cheamă un raport de transcendenţă.

“A doua navigare”

Ce e chestia asta? Vă rog să ţineţi minte cele două postulate fundamentale ale lui Pascal, care vin, unul din fizică – supremaţia faptelor, recunoscută de raţiunea însăşi ca să-şi păstreze raţionalitatea, adică puterea de a cunoaşte -, şi celălalt, din matematică, afirmaţia privitoare la existenţa ordinelor, care se argumentează în acelaşi fel: ca raţiunea matematică să poată funcţiona corect, ea trebuie să admită existenţa ordinelor.

Există, prin urmare, un discernământ al raţiunii, care mă ajută să fac predicţii în natură, atunci când construiesc fizica, şi care mă ajută să nu mă rătăcesc între ordine distincte, atunci când construiesc matematica. Cu aceste lucruri, cu siguranţă, orice minte raţională va fi de acord.

Acum fac un salt înapoi, la Platon. O să vă placă asta, pentru că anticii foloseau denumiri care n-aveau nici o legătură cu jargonul, în timp ce toţi filosofii contemporani folosesc jargon. E un lucru pe care Socrate l-a botezat “a doua navigare”. Prima navigare e când ai vânt. Atunci ridici pânza şi te orientezi după stele, după ţărm… Când ai vânt în pânze, marinarii numesc asta “în prima navigare”, adică navigarea de primă instanţă.

Ei bine, spune Socrate luând o metaforă din marinărit, ca să rezolvi problemele care ţin de suflet, de Dumnezeu, de soarta sufletului nostru, a trebuit, dragul meu – dialogul pe care-l reproduc din memorie este din “Phaidon” – să fac o a doua navigare. Adică, văzând că vântul nu m-ajută – iar “vântul” erau simţurile, cele care-i furnizau informaţii despre lumea exterioară, dar ceea ce-i furnizau simţurile nu-l ajuta deloc să înţeleagă ce e cu sufletul, dacă e muritor ori nemuritor, dacă există Dumnezeu -, a trebuit să pun mâna pe vâsle şi să vâslesc.

Ce înseamnă să pui mâna pe vâsle? Înseamnă să foloseşti raţiunea acolo unde simţurile nu te mai ajută. A folosi raţiunea unde simţurile nu te mai ajută înseamnă a face un salt într-un alt ordin. Din acest motiv Platon a trebuit să postuleze existenţa unor entităţi – pe care le-a numit Idei, şi care funcţionează ca nişte mecanisme cognitive care permit gândirii să ofere răspunsuri la întrebări la care simţurile nu mai constituie “vântul” care să ne ajute să navigăm cu pânze. “Vâslele” sunt acele mecanisme cognitive – Platon le-a numit Idei, dar pot fi numite şi altfel – care ne ajută să facem saltul dintre un ordin şi altul.

Continuitatea Platon-Gödel

Aveţi reprezentarea asta? Că trebuie să faceţi “a doua navigare”, că nu puteţi răspunde cu nimic din experienţa cotidiană atunci când vă puneţi problema sufletului? Trebuie să faceţi altceva. Nu există o frânghie cu care să vă căţăraţi la cer. Nu v-aruncă nimeni din cer o frânghie. Dar puteţi să inventaţi o frînghie. Iar frânghia se inventează folosind anumite mecanisme cognitive.

Cum arată un astfel de mecanism cognitiv? Nu-i nimic mistic în asta. Fac saltul înapoi, de la Platon la Gödel: teorema lui de incompletitudine. Când anume pot să ştiu ce este cu acele propoziţii pe care le-am construit corect din punct de vedere sintactic, într-un sistem formal de primă instanţă, şi pe care nu le pot demonstra? Păi trebuie să inventez un sistem formal mai puternic. Şi-asta se poate face! Matematicienii ştiu să facă asta. Construiesc meta-sisteme şi, cu ajutorul lor, pot demonstra exact acele propoziţii care nu puteau fi demonstrate în sistemul de rang inferior.

Simţiţi continuitatea Platon-Gödel şi frumuseţea lucrului? Un lucru care părea arbitrar: Socrate, chiar în momentul în care se pregătea să moară, să bea cucuta, se întreţinea cu prietenii lui şi ai spune că avea nişte gânduri elucubrante. Nu, nu. Totul era extraordinar de raţional, pentru că aceşti oameni aveau acest tip strălucitor de inteligenţă, care este în acelaşi timp extrem de practică, deoarece caută să înţeleagă lucruri cu care se confruntă omul ca om. Aveau această inteligenţă strălucitoare, care răspundea şi celui mai practic lucru cu putinţă, şi, ca să răspundă, inventa lucruri care aveau o obiectivitate, acel gen de obiectivitate care face ca, la o distanţă atât de mare ca cea dintre Platon şi Gödel, să găseşti aceeaşi structură argumentativă.

“Când sunt slab, sunt tare”

Revin la Pascal. Având aceste două postulate fundamentale – unul privitor la primatul faptelor, primat pe care-l stabileşte raţiunea şi pe care raţiunea îl recunoaşte, celălalt referitor la existenţa ordinelor, pe care o stabileşte tot raţiunea, pentru a nu se rătăci atunci când lucrează cu numere -, Pascal se întreabă: cum arată cu adevărat realitatea omului?

(…) Aici, transmisia pe internet s-a întrerupt pentru un minut şi jumătate…

Pascal era o inteligenţă care nu se lăsa fentată şi care străpungea toate aparenţele, toate explicaţiile care ne rătăcesc ori ne mulţumesc, pentru a atinge esenţa. Iar esenţa pe care ne-a lăsat-o este omul de totdeauna. Ei bine, acest om este incomprehensibil lui însuşi în toate relaţiile lui.

Ştiţi de ce? Gândiţi-vă la Dostoievski. Dostoievski prezintă personaje care sunt diavoli şi îngeri, dar, atenţie!, nu în acelaşi timp, ci în succesiune. Într-un moment este ca un înger, are expiraţii extraordinare, iar în ceasul următor cade şi devine o bestie, care poate şi ucide. Sau, din motive de grandoare ori de idealism, ajunge să imagineze aberaţia de a proba idealismul printr-o crimă, pe care o face, şi descoperă că e mizerabil. La Dostoievski avem acest lucru, dar nu este o dialectică, ci este o succesiune: diavolul este succedat de înger, care pare să se salveze, iar îngerul, care pare deja salvat, devine diavol şi astfel pierde totul.

La Pascal există o dialectică a mizeriei şi a grandorii care merg dintr-una în alta. Pentru că e mare, este mizerabil şi, pentru că e mizerabil, devine mare. Toată descrierea pe care o face el este un fel de notă de subsol la acea afirmaţie din Epistola a doua către Corinteni a lui Pavel, care spune “Când sunt tare, atunci sunt slab şi când sunt slab, atunci sunt tare”.

Cum e posibil aşa ceva? E posibil pentru că aşa suntem făcuţi. De ce suntem aşa făcuţi? Dacă omul este aşa, ce anume îl poate explica? Există ceva pe lumea asta care îl poate explica? Răspunsul lui Pascal a fost – Să interogăm faptele. Şi-atunci a descoperit că a existat un popor, la periferia lumii, despre care nu voia nimeni să ştie, şi care a conceput prima oară ideea unui Dumnezeu transcendent, unic – care nu era stăpân peste alţi zei, ci era El, pur şi simplu, singurul zeu -, un popor mic, poporul evreu, care a lăsat despre sine o istorie care este în profeţi, în relatările din Vechiul Testament, şi că aceste lucruri trebuie interogate.

Identificarea faptelor

O secţiune importantă din Les Pensées face acest lucru, o exegeză biblică incredibilă, care nu seamănă deloc cu cea pe care, cam în aceeaşi epocă, o face Spinoza (al cărui Tractatus Theologico-Politicus apare în 1670, deci la 8 ani după moartea lui Pascal). Spinoza face acelaşi lucru, dar trage concluzii complet diferite, pentru că el introduce un principiu care este al nostru, al modernilor, dar pe care Pascal, pentru că era extrem de realist, nu-l folosise.

Fac o paralelă: în Evanghelia după Ioan este profeţit martiriul Sfântului Petru. Exegeza modernă spune aşa: fiind vorba despre moartea lui Petru, este logic că Evanghelia după Ioan este scrisă ulterior. Ăsta e principiul pe care toţi îl acceptăm pentru că ni se pare raţional. Dar este raţional numai dacă noi deja am admis faptul că profeţiile nu sunt cu putinţă.

Deci, ca să demonstrăm când anume e scris un text despre care religia spune că este inspirat, noi deja operăm cu premisa că textul nu este inspirat, ci este un text al oricărui om, pur şi simplu. Acest principiu al lui Spinoza, gândit în aceeaşi epocă în care Pascal îşi construia exegeza Vechiului Testament, a inspirat toată modernitatea.

Punctul de vedere al lui Pascal a rămas singular, şi aproape neînţeles. Pentru că argumentul său, pe care-l dezvolt în faţa dumneavoastră, nu a creat niciodată posteritate. Noi funcţionăm pe alte premise, pe premisele care spun – religia nu este adevărată pentru că… nu este adevărată.

Pascal spune – “toate aceste lucruri s-au întâmplat sau nu?”. Dacă s-au întâmplat, ele au puterea faptului. Iar faptul se impune raţiunii prin aceea că este fapt. Voi nu puteţi schimba poziţia Clujului în Podişul Transilvaniei. La fel nu putem schimba lucrurile care s-au petrecut. Ceea ce noi trebuie să facem – spune Pascal – nu este să rectificăm faptele în funcţie de premisele noastre, ci să identificăm faptele. Iar faptele sunt de necontrazis, pentru că – aşa cum frumos spune el – faptele sunt create de Dumnezeu.

Deci: ca să înţelegem ce anume poate explica această stranie natură umană, trebuie să vedem care au fost răspunsurile date. Şi Pascal face un inventar al răspunsurilor, iar rezultatul este următorul: numai creştinismul explică fără rest paradoxurile naturii umane. Dar de ce poate s-o facă?, se întreabă Pascal. Pentru că religia creştină stă sau cade împreună cu figura lui Iisus Hristos.

Dincolo de paradox

Şi-acum mă întorc înapoi la argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu pe care le critica Pascal, şi vă spun: ceea ce poate demonstra un argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu de tip tradiţional, adică non-Pascal, este, în cel mai bun caz, o figură de tipul Dumnezeu-Tatăl, Creatorul. Adică un Dumnezeu care, la rigoare, poate să fie un Dumnezeu creator, dar care, după ce a creat, s-a retras complet din lume, un Dumnezeu care nu mai are nici o legătură cu lumea, adică un Dumnezeu deist. Numai acela, în cel mai bun caz, poate fi demonstrat printr-un argument de tip tradiţional.

În timp ce, ca să explici cum este omul, ai nevoie de ceea ce aş numi acum – Pascal n-o face, fireşte – ipoteza Iisus Hristos. În dogma hristologică, Iisus Hristos este definit ca o persoană în care se cuprind două naturi, umană şi divină, unite fără amestecare şi distincte fără deosebire. Asta e formulare paradoxologică. Dar acest paradox nu e cercul pătrat, adică o imposibilitate logică, ci e un fel de mână – gândiţi-vă că e o mână în gândire – care împinge mintea noastră să gândească cele două afirmaţii astfel încât ele să fie necontradictorii, păstrând adevărul propoziţiilor care sunt contradictorii. Adică mă obligă să mă ridic pe un ordin al realităţii pe care mintea să poată funcţiona în acest fel.

Dacă vi se pare că este ceva mistic aici, vă înşelaţi. Prin “mistic” înţelegând acel lucru care face ca ochii mei să se dea peste cap, să nu mai înţeleg bine, de parcă mi-aş fi injectat ceva în venă şi am tot felul de viziuni incontrolabile. Nu. Este ceva perfect raţional. Aşa funcţionează mintea noastră când vrea să înţeleagă lucrurile în mod realist.

De ce creştinismul?

Exemplul meu este din mecanica cuantică. Ştiţi bine că lumina, care este un ingredient fundamental al acestei lumi, poate fi descrisă atât ca fiind compusă din corpusculi, cât şi ca fiind un fenomen ondulatoriu. Or, undă şi corpuscul este perfect contradictoriu. Corpuscul înseamnă concentrarea într-un glonte – ăsta-i corpusculul, un glonte care n-are masă şi care merge cu viteza luminii, fotonul -, iar unda are o răspândire infinită, pentru că este un fenomen ondulatoriu, periodic, care are proprietatea că este infinită. Deci, nu poţi să conciliezi maxima concentrare cu extrema răspândire, pentru că aceste două reprezentări sunt contradictorii.

Ei bine, ca să înţeleagă, la fizicieni mă refer, cum anume poate fi descris ceva care, în acelaşi timp, este şi undă, şi corpuscul, s-a inventat o teorie care se numeşte mecanică cuantică. Ea foloseşte mecanismul prin care, de la ordinul în care corpusculul se bate cap în cap cu unda, mă ridic pe un ordin al realităţii în care undă şi corpuscul, în funcţia de undă, sunt unificate şi funcţionează, fără a le abandona, în mod unitar.

Deci, ăsta este un mecanism al gândirii. El funcţionează pe teorii ştiinţifice şi funcţionează, a fortiori, cu atât mai mult pe lucrurile pe care Pascal le-a folosit. Deci, cum pot să înţeleg omul? Răspunsul lui Pascal, văzând pas cu pas aceste lucruri, este – “prin religia creştină”. De ce prin religia creştină? Pentru că în centrul creştinismului este figura lui Iisus Hristos, iar El este descris prin dogma hristologică, cele două naturi aflate în raporturile pe care le-am menţionat. Din acest motiv, omul, care nu este ca persoana hristică, ci este pe un ordin inferior, resimte ca fiind contradicţii severe, îngrozitoare, insuportabile, lucrurile care în Hristos formează o unitate divină şi senină.

Din acest motiv există un adevăr al religiei creştine. Pentru că religia creştină explică faptele. Ăsta este argumentul lui Pascal.

Inima şi Dumnezeu

Dar argumentul nu este încheiat. Cum intru eu, un simplu om, care fac toate lucrurile astea, care trăiesc viaţa distracţiei – adică a lucrurilor care mă distrag de la problemele insolubile -, cum intru în această ecuaţie? Răspunsul lui Pascal este la fel de original şi de interesant. După cum există ordinele diferite, există şi facultăţi cognitive care corespund acestor ordine.

Sunt simţurile, pentru obiectele fizice, pentru corpuri. Este raţiunea, pentru a pricepe gândurile. Întoarceţi-vă, vă rog, la argumentele tradiţionale în favoarea existenţei lui Dumnezeu: toate se adresează doar minţii. Deci, ele sunt formulate pe nivelul cognitiv care corespunde ideilor, gândurilor şi, deci, raţiunii.

Dar mai există ceva în noi care poate fi educat. Pascal numeşte acest lucru inima. De ce-i spune inimă? Pentru că, în momentul în care suntem emoţionaţi, noi nu simţim ceva în minte. Simţim ceva aici, în inimă, în piept. Când eşti îndrăgostit sau când ai sentimentul că ai făcut ceva îngrozitor, ireparabil, nu simţi asta în minte, nici în picioare, ci în zona inimii.

Pascal numeşte “inimă” facultatea cognitivă care corespunde ordinului existenţei lui Dumnezeu. El spune că inima este o facultate de cunoaştere. Aşa cum raţiunea este o facultate de cunoaştere, iar simţurile sunt o facultate de percepţie, inima ne ajută să-L vedem pe Dumnezeu.

Înclinarea “automatului”

Prin urmare, cum pot formula un argument la nivelul gândirii, astfel ca inima să fie anclanşată, să prinzi inima? El spune că “gândirea” inimii este rugăciunea. Cum se ajunge la acest lucru? Printr-o “înclinare a inimii”. Pascal foloseşte mai mulţi termeni care pentru noi sunt stranii, dar care, pentru secolul XVII, erau termeni tehnici. El numeşte corpul – “automatul”, pentru că Descartes credea că corpul nostru e un automat, o maşină.

Şi să nu râdeţi de acest lucru, pentru că toată medicina tratează corpul omului ca fiind un automat. Ceea ce fac medicii este să ne trateze ca pe un sistem mecanic în care bagi anumite lucruri şi obţii anumite efecte. Când maşinăria e stricată la stomac, bagi corpurile fizice numite medicamente pentru stomac. Acolo se întâmplă ceva, iar rezultatul e că nu mă mai doare stomacul. Dacă e de făcut o intervenţie chirurgicală, ea constă, în esenţă, în a deschide “automatul”, unde sunt tot felul de lucruri care pot fi modelate mecanic, dovadă că în corp sunt introduse proteze, obiectele instalatorilor. Deci, nu e chiar grotesc să ne gândim la corpul omenesc ca la un automat, pentru că marile succese ale medicinei europene se bazează pe premisa lui Descartes.

Ei bine, automatul poate fi înclinat spre inimă, spune Pascal. Acest lucru se face prin rugăciune. Aici intervine ceva pe care am să-l pomenesc pe scurt, chestiunea faimosului “pariu al lui Pascal”. De ce să fac asta, în fond? De ce să mă rog, de ce să mă duc la biserică, de ce să am anumite gânduri, de ce să fac toate lucrurile astea?

Răspunsul lui Pascal – îmi place la el că e mereu un spirit eminamente practic, care pleacă de la realităţi – este acesta: Pentru că noi suntem aruncaţi în corp, noi n-avem ce face. Aşa cum nu putem schimba poziţia Romei, nu putem schimba corpul pe care-l avem. Ne putem sinucide, dar asta elimină problema. Putem să facem ca Michael Jackson, operaţii estetice, să vrem un ten alb în locul altuia negru, să schimbăm pigmenţii, dar rezultatul e că murim la 50 de ani, şi nici nu ştim dacă Michael Jackson mai avea faţă…

Pariul lui Pascal

Deci, nu poţi schimba datele. Ce înseamnă asta? Noi suntem în corpul nostru aşa cum lumea este un dat, construită cum este. Acest lucru nu poate fi schimbat. În sensul ăsta spunea Pascal că faptele sunt create de Dumnezeu, pentru că nu le puteţi schimba orice-aţi face. În acelaşi mod, nu puteţi schimba faptul că sunteţi în corpul vostru. Şi-atunci, pariul lui Pascal – el avea un interlocutor – spunea aşa: Pariază pe Dumnezeu. Interlocutorul îi răspunde – Eu nu vreau să pariez. Problema Dumnezeu nu se pune.
– Dar se pune faptul că tu eşti într-un corp, că eşti captiv în acest dat şi că nu-l poţi schimba în niciun fel? Tu nu eşti în situaţia de a decide dacă arunci cu banul sau nu. Tu eşti obligat să arunci cu banul, pentru că, orice-ai face, timpul trece. Timpul trecând, tu eşti luat ca de o locomotivă, pe şine prestabilite, şi dus undeva. Acest undeva este întotdeauna moartea ta. Cu tine se pot petrece lucrurile în mod diferit, dacă schimbi ceva. Prin urmare, tu nu eşti în situaţia de a spune “eu nu pariez”, pentru că deja eşti pus în situaţia de a paria. Şi-atunci, ce poate fi mai raţional decât să pariezi că Dumnezeu există?

Există ceva mai raţional decât asta? Şi de-abia în acel moment, spune Pascal, ne putem aminti de toate argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu, care sunt indicatorii, nu sunt constrângătoare. Ele nu sunt ca o teoremă de matematică care să mă oblige. Se întâmplă exact cum se întâmplă cu mine când sunt aruncat în corpul meu, nu pot schimba acest lucru.

În schimb, în momentul în care automatul “se înclină”, de-abia în acel moment argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu devin indicatorii. Ele-mi spun – “păi, da, e raţional să pariezi pe Dumnezeu, pentru că uite cât de ordonat e alcătuită lumea, uite argumentul antropic – dacă se schimbă puţin o constantă a naturii, eu nu mai exist, deci e un ceasornicar undeva, un creator al ceasului” ş.a.m.d.

Deşteptarea inimii

În acel moment, spune Pascal, inima începe să funcţioneze în noi ca o facultate de cunoaştere şi, din acel moment, sunt intrat cu subiectul meu cunoscător într-un alt ordin al cunoaşterii. Pentru că, în cele din urmă, argumentul lui Pascal în favoarea existenţei lui Dumnezeu este un argument în favoarea faptului că omul se poate schimba în sens tehnic.

El îşi poate schimba facultăţile de cunoaştere, îşi poate îmbunătăţi cunoaşterea prin deşteptarea în el a unei facultăţi de cunoaştere care se numeşte inimă şi care completează facultatea de cunoaştere numită raţiune, nu negând-o, ci încorporând tot ceea ce raţiunea deja a găsit.

Pentru că, atenţie!, teoria ordinelor şi teoria supremaţiei faptelor sunt lucruri stabilite de raţiune, adică, pe un ordin al realităţii care este sub ordinul inimii şi al divinităţii. Dar eu pot întemeia pe ele, în modul în care Pascal o spune, un tip de subiect cunoscător care sunt tot eu.

În mine se petrece ceva care este mult mai complex decât “a doua navigare” de care vorbea Platon şi teorema de incompletitudine de care vorbea Gödel, şi care rămân doar la nivelul minţii. Este ceva care deja ţine seama de naşterea inimii. Şi în acel moment intră în funcţiune un dialog cu lumea care se petrece prin intermediul rugăciunii.

M-aţi putut urmări? Dragii mei, dacă n-am reuşit să vă conving cât de frumos este acest argument, am vorbit degeaba. Îi simţiţi frumuseţea puţin? (Aplauze)

“Inventatorul” francezei

Pe mine mă îngenunchează. O mărturie personală: pe Pascal l-am descoperit în primul rând ca scriitor. Am învăţat franceza citind “Pif”, dar n-am ştiut, când făceam asta, la ce-mi va folosi franceza. Slavă Domnului c-o ştiam de când eram puşti şi în adolescenţă n-a trebuit să recurg la vreo traducere. E un scriitor incomparabil. După părerea mea, este cel mai mare scriitor al limbii franceze. El a inventat cumva limba franceză.

Cine ştie franceza modernă n-are nici o dificultate să înţeleagă Pascal. Dar, cum vă duceţi înainte de el, vedeţi că nu mai e aşa. Pe Montaigne trebuie să-l citeşti şi cu dicţionarul, şi cu forme de franceză veche. Limba franceză vorbită astăzi este creată de acest incomparabil geniu care a fost Blaise Pascal.

Bun. Deci, mi-a plăcut ca scriitor, m-a dat gata. Şi, ca un tânăr care citeşte, am citit Les Pensées, dar nu m-am prins. Nu m-am prins deloc. Vedeam câteva frumuseţi, eram ca omul care se duce în mină şi găseşte aurul prins cu tot felul de chestii, pentru că nu ştiam să le văd.

Mult mai târziu am început să citesc literatură secundară despre el şi încă nu mi-a fost de ajuns, pentru că nu toţi cei care au fost savanţi în Pascal l-au înţeles cu adevărat. Am să spun un nume, Jacques Chevalier, un filosof din secolul XX care a făcut şi o ediţie despre Pascal, şi care mi-a deschis ochii. Şi după ce mi-a deschis ochii am înţeles în sfârşit frumuseţea argumentului lui Pascal.

Rezumat

Este senzaţional de frumos, este cel mai frumos argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu pe care-l cunosc, pentru că pleacă de la lucruri pe care nu se poate să nu le accepţi dacă eşti o fiinţă raţională. Nu este nimic mistic aici, după cum în mecanica cuantică nu e nimic mistic. Dar mă duce în zona mistică, da. Este un mod de a te duce în zona mistică, dar care nu e bazat nici pe fraudă şi nici pe legarea la ochi. Pentru că foarte mulţi autori îţi spun – Acceptă să te leg la ochi şi te duc unde trebuie. Şi tu accepţi asta, te legi la ochi şi el te duce, după aceea te dezlegi şi zici – Vai, ce ţinut minunat!.

Pascal este cel mai bun apologet al religiei creştine pentru omul modern, pentru omul care pune raţiunea mai presus de toate facultăţile sufleteşti. Până în momentul în care înţelege, aşa cum ne învaţă Pascal, că, dacă vrei să rămâi raţional până la capăt, trebuie să acorzi faptelor o întâietate primordială – tu nu ai creat faptele şi nici raţiunea nu le-a creat – şi trebuie să înţelegi că raţiunea funcţionează cu discernământ în ştiinţe, pe care ştiu să le fac bine, numai dacă presupune o teorie a ordinelor.

Iar această teorie a ordinelor îmi aminteşte de ceva, de a doua navigare a lui Platon, deci este legată de raporturile de transcendenţă. Şi după aceea îmi mai spune că omul este într-un anumit fel, pe care-l descrie cum nici Dostoievski, care este cel mai mare psiholog imaginabil, nu l-a putut descrie. Pentru că a făcut-o cu un realism incredibil.

Cum pot explica lucrul ăsta? Şi-mi amintesc că există o religie pe suprafaţa pământului, care nu e nici confucianismul, nici budismul zen, nici islamismul, religie care descrie aceste lucruri pentru că există o premisă, şi-anume întruparea lui Dumnezeu, care explică brusc aceste lucruri. Deci există un alt nivel de plauzibilitate raţională pentru religia creştină, pentru că e singura, spune Pascal, care explică complexitatea sufletului omenesc.

Şi-asta nu e totul. Dacă mă gândesc la teoria ordinelor, îmi spun – care e facultatea sufletească cu care pot intra în ordinul de deasupra raţiunii? Şi el îmi spune – Este inima. Şi-mi descrie ce este inima, şi ajunge într-un punct în care gândurile lui, notate aşa cum le-a notat, devin rugăciune. Pur şi simplu. Este un pasaj care se cheamă “Misterul lui Iisus”, în care textul trece în rugăciune.

Construcţia rugăciunii

Rugăciunea construieşte lumea în care te rogi. E ca în acea povestire orientală, foarte simpatică, în care un împărat despotic chinez l-a arestat pe cel mai mare pictor al Imperiului Cerului. Şi, nu mai ştiu din ce motiv, l-a condamnat la moarte. Când i s-a acordat o ultimă dorinţă, a zis să i se aducă o pânză, pensule, ca să mai poată picta ceva. Împăratului i s-a părut remarcabil, că îşi făcea hatârul de despot, îl omora, dar se făcea şi cu o pictură. Şi el a pictat un peisaj, a pictat o apă, o barcă şi, când a văzut că le-a pictat bine, a făcut un pas în tablou, s-a suit în barcă şi-a plecat. Şi-n felul ăsta a scăpat de condamnarea la moarte.

La fel este şi în rugăciune. Rugăciunea este un loc pe care-l construieşti cu mintea şi cu inima, şi în care păşeşti. A te ruga înseamnă a intra în lumea pe care ai creat-o cu combinaţia dintre minte şi rugăciune. Oamenii care au scris despre asta – cum e Ignaţiu de Loyola, în prima jumătate a secolului al XVI-lea – şi-au intitulat lucrarea “Exerciţii spirituale”, în care descriu cum se face acest lucru. Pentru că este ceva care se face cu mintea, adică ţi-ai construit acel loc, iar cu inima îl animi. Şi, animându-l, tu eşti acolo.

La fel procedează Pascal în acest fragment care se numeşte “Misterul lui Iisus” şi care este pe nişte foi de hârtie care sunt continue, sau contigue, cu însemnări de alt tip. Dar noi vedem imediat deosebirea şi, când citeşti, asta te emoţionează peste poate, pentru că vezi cum, din ordinul raţiunii, el a trecut cu inima în ordinul care este al rugăciunii. Iar asta, când o descoperi în text, te emoţionează extraordinar.

(Traduce din franceză):

“Iisus este într-o grădină, dar nu este a deliciilor, cum a fost cea a primului Adam, în care el s-a pierdut, şi în felul ăsta a pierdut tot genul uman, ci într-una a supliciilor, în care El s-a salvat şi-n felul ăsta a salvat tot genul uman. El trăieşte această suferinţă şi acest abandon în toată oroarea nopţii. Iisus caută companie şi caută reconfort din partea oamenilor. Asta e unic în toată viaţa, mi se pare, dar El nu găseşte nici un sprijin, pentru că discipolii Săi dorm.”

Şi acum urmează unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au scris vreodată: “Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii. Nu trebuie să dormim în tot acest timp.”

Simţiţi progresia. Iisus se roagă pe Munte, discipolii dorm, atâta lucru v-am rugat, să staţi cu Mine, şi voi dormiţi?, apoi se întoarce, El ştie că va muri, şi moartea e îngrozitoare, El este om şi ştie că nu e doar aşa – Zeus care s-a făcut lebădă şi apoi se întoarce, nu, El este om şi asumă acest lucru până la capăt, este totul, suferinţa, predestinarea şi abandonul. Pascal, în rugăciune fiind, scrie: “Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii. Nu trebuie să dormim în tot acest timp.”

(…)

Jacqueline Pascal, geniul exigenţei morale

Am să-mi închei conferinţa cu un cuvânt despre Jacqueline Pascal, sora, genială şi ea, a lui Blaise. Era de o frumuseţe extraordinară. Era o minune de copil şi, în acelaşi timp, o minune de inteligenţă. Avea un talent pentru versuri care imediat a atras atenţia asupra ei.

Cum au fost instruiţi fraţii Pascal – Blaise, Gilbert şi Jacqueline? Au fost instruiţi în casă de tatăl lor, care era un savant. I-a învăţat totul: limbile străine – greacă, latină, matematici, drept, tot ce se învăţa pe vremea aceea, cu sistemă. Rezultatul este că a avut trei copii geniali, deşi ei s-au ilustrat foarte diferit. Blaise Pascal este cel mai cunoscut, pentru că el a avut geniul cel mai cuprinzător.

Jacqueline a avut două genii. Am să încep cu cel mai important, şi despre care am să vă vorbesc: geniul caracterului, geniul rectitudinii morale absolute. Jacqueline e ca Steaua Nordului, nu poţi s-o smulgi din cer. Oriunde-ai fi, te uiţi să vezi unde-i Steaua Nordului, ca să te poţi orienta, aşa era Jacqueline. În toate împrejurările vieţii ei, oamenii din jurul ei puteau să ia “nordul” după atitudinea pe care o adopta Jacqueline Pascal.

Fratele ei, care a convertit-o la credinţă, s-a orientat în cele din urmă după credinţa lui Jacqueline, care devenise călugăriţă la Port-Royal într-o împrejurare politică îngrozitoare, care a fost începutul distrugerii mişcării janseniste în Franţa. Deci, frumoasă, strălucit de inteligentă, cu spontaneitatea pe care o au copiii. În plus, avea un talent de improvizaţie care atrăgea atenţia imediat şi care a propulsat-o în cele mai înalte cercuri. Era folosită ca un soi de enfant prodige, aşa cum Mozart era pus, la o vârstă fragedă, să arate cum poate să cânte.

Încep prin a vă descrie dexterităţile ca să vă captez atenţia, pentru că vreau să ajung la lucrul cel mai important, primul pe care vi l-am spus, acela că a încorporat rectitudinea morală în chip absolut. I-a atras atenţia lui Richelieu când a improvizat ceva extraordinar. Tatăl ei, Étienne Pascal, căzut în dizgraţie, se ascundea de mânia lui Richelieu. Suntem pe vremea lui Ludovic al XIII-lea.

Iar cardinalul a chemat-o pe genunchii lui, s-o laude pentru cât de frumos a jucat, şi ea a făcut nişte versuri din care reieşea că s-ar bucura şi mai mult dacă tristeţea nu ar apăsa-o atât de tare. Dar ce tristeţe?, a întrebat-o Richelieu. Şi ea a răspuns că tatăl ei este exilat şi că nu ar putea primi nimic mai minunat, din partea unui om atât de puternic, decât ieşirea tatălui ei din dizgraţie. Ceea ce Richelieu, complet cucerit de frumuseţea, spontaneitatea şi geniul acestei fetiţe, i-a acordat pe loc.

I-a dat un post la Rouen, unde micuţa Jacqueline a participat la nişte concursuri de poezie. Într-un an, ea n-a putut să fie prezentă şi cel care a luat premiul în numele ei a fost… Pierre Corneille. Marele Corneille a luat premiu pentru ea şi îi admira talentul literar.

La 23 de ani, Jacqueline se converteşte şi, din clipa aia, duce o viaţă de sfântă. Ce înseamnă să duci o viaţă de sfânt, în termenii lui Pascal? Înseamnă să “înclini automatul” de partea rugăciunii. Acest lucru se face în multe feluri, cu tot felul de mecanisme, dar esenţa este că înclini automatul – ceea ce Sfântul Francisc numea “fratele porc” – spre rugăciune. Şi până-n momentul în care s-a dus ca novice, după aceea călugăriţă, la Port-Royal, asta a făcut Jacqueline.

Din acel moment, pentru că ei îi plăcea foarte mult să scrie, duhovnicul i-a cerut să facă sacrificiul scrisului şi, de atunci, n-a mai compus versuri. A făcut acest sacrificiu enorm pentru că a jertfit totul Mântuitorului. Era în rugăciune permanentă. De pe urma ei au rămas însă scrisori.

Şi s-a întâmplat un lucru sinistru: puterea politică vine peste tine, călugăriţă, la tine-n mănăstire, şi te obligă să semnezi ceva care este împotriva convingerilor tale. Şi te obligă pentru că, altfel, vor desfiinţa mănăstirea de la Port-Royal. Şi-atunci în tine se dă această luptă: salvezi mănăstirea şi-ţi pierzi sufletul sau îţi salvezi sufletul şi pierzi mănăstirea. O situaţie pe care vreau s-o înţelegeţi în termeni moderni, pentru că resorturile subtile din secolul XVII sunt mai greu de reconstruit.

În termeni moderni este aşa: voi, studenţi, sunteţi oameni care vă consideraţi morali şi demni. Şi vine puterea politică peste voi, vă adună în acest amfiteatru şi vă spune – Nu veţi ieşi de aici până nu veţi semna un angajament prin care… şi-aici imaginaţi-vă voi ceva ce nu vă place, ceva ce contravine profund convingerilor voastre. Acest tip de siluire s-a petrecut cu Jacqueline.

Ei bine, Jacqueline Pascal a murit din acest motiv. N-a suportat tristeţea de a fi fost obligată să semneze de către directorii ei de conştiinţă. Ei au obligat-o să semneze, ca să se salveze mănăstirea Port-Royal. Ca mănăstirea să nu fie distrusă, aşa cum ameninţa Ludovic al XIV-lea, ea a semnat, în iunie 1661. S-a îmbolnăvit de inimă rea şi a murit într-o atroce suferinţă morală, exact în 4 octombrie 1661, de ziua ei de naştere. Dumnezeu i-a acordat acest lucru, că a luat-o exact în ziua în care a făcut-o.

A apucat să scrie nişte scrisori, şi vreau să vă citesc un fragment dintr-o scrisoare, ca să vă rog să auziţi ce citesc din perspectiva argumentului în favoarea existenţei lui Dumnezeu, pe care l-am expus din fratele ei Blaise Pascal.

Jacqueline îi scrie sorei Angelique de Saint-Jean. Suntem în 23 iunie 1661:

“Înţelegem foarte bine că semnătura noastră nu ne pretinde decât respectul, adică tăcerea pentru situaţia de fapt şi delegarea încrederii pentru cele ce ţin de credinţă, lucruri pe care noi le-am mărturisit întotdeauna. Dar nu putem să nu vedem că toate acestea sunt exprimate în termeni ambigui şi nedemni de sinceritatea creştină. Cele mai multe măicuţe ar fi dorit chiar ca textul pe care ni se cere să-l semnăm să fi fost redactat mai direct, pentru a-l putea respinge net, cu o conştiinţă clară, şi să nu fie atât de meşteşugit redactat încât să ne dea impresia, prezentându-ne o adevărată laşitate sub chipul unei false prudenţe, că l-am putea semna cu conştiinţa împăcată.”

Care este aici dedesubtul? Duhovnicii reuşiseră să negocieze cu puterea politică şi să redacteze o formă mai acceptabilă. Dar forma acceptabilă era, de fapt, tot aia, era ceva rău care contravenea profund convingerilor măicuţelor, şi ea asta semnalează – Noi am semnat un lucru meşteşugit ca să ne adormim conştiinţa, dar, de fapt, ar fi trebuit să fie brutal formulat, ca noi să-l respingem net şi să nu ne ascundem după deget.

“Numai adevărul eliberează cu adevărat şi mi-e limpede că adevărul nu-i eliberează decât pe cei care-l mărturisesc direct, fără rest, şi în libertate”. Simţiţi ce inimă mare are femeia aceasta?

“Şi nu pot să-mi ascund durerea care mă străpunge până-n fundul inimii când văd că anume acei oameni cărora Dumnezeu le-a încredinţat adevărul său îi sunt infideli. Şi, dacă pot îndrăzni să spun, să-i văd că nu au curajul să se expună suferinţei, care ar trebui să fie moartea însăşi, pentru a-L mărturisi pe Hristos cu voce tare. Ştiu bine respectul pe care-l datorez puterilor suverane ale Bisericii, mi-aş da viaţa cu aceeaşi inimă împăcată şi pentru a-i păstra inviolabilă puterea, şi pentru a-mi mărturisi credinţa în împrejurarea de faţă. Cine ne împiedică pe noi şi cine-i împiedică pe clericii care cunosc adevărul să le răspundă celor care le pretind să semneze formularul cu aceste cuvinte – Ştiu bine respectul pe care-l datorez domnilor episcopi, dar conştiinţa mea nu-mi permite să semnez că o afirmaţie se află într-o carte, când eu ştiu bine că nu se află acolo, iar persoane care au cele mai înalte calităţi intelectuale confirmă că aşa este, nu se află acolo.
Ce ne împiedică să nu semnăm şi să acceptăm cu inima deschisă toate persecuţiile? Vai, surioara mea iubită, cât de bucuroase ar trebui să fim dacă ne-am învrednici să suferim pentru Hristos. În schimb, noi ne lăsăm să consimţim la o minciună, felicitându-ne că nu am negat adevărul, întocmai ca ereticul care reuşeşte să fenteze judecata menţinându-şi, nemărturisită, eroarea. Nu cred că s-a mai văzut în secolele trecute ca nişte credincioşi care cunosc şi sprijină adevărul Bisericii universale să se folosească de trucuri şi deghizamente nedemne pentru a ocoli să-L mărturisească. Mă rog lui Dumnezeu să ne facă să murim pe toţi, pe loc, mai degrabă decât să lase pătrunderea unei asemenea abominaţii în Biserica noastră. Ce nenorocit e timpul nostru dacă nu se găseşte în el niciun om care să îndrăznească să moară pentru a apăra onoarea unui om drept, despre care se afirmă minciuni şi împotriva căruia e folosită forţa pentru a le impune”.

Simţiţi ce înalt este acest ton şi cât de bine se potriveşte pentru orice situaţie de conştiinţă, din toate timpurile, în care puterea politică vine cu bocancii conştiinţei ei ca să intre în conştiinţele noastre?

“Ştiu bine că nu e de nasul unor biete fete să sară în apărarea adevărului. Deşi am putea foarte bine spune, în nenorocita răsturnare pe care o trăim, că, dacă episcopii au ajuns să aibă curajul fetelor, atunci le revine fetelor să dovedească un curaj de episcop. Căci dacă nu ne revine nouă sarcina apărării adevărului, a noastră trebuie să fie onoarea de a muri pentru el şi datoria de a suferi oricât, mai degrabă decât a lăsa să se creadă că l-am nega. Care e credinciosul care nu s-ar privi pe sine cu oroare dacă, în situaţia în care de el ar depinde condamnarea lui Hristos, ar folosi, pentru a încerca să-L salveze, cuvinte ambigue şi neclare, care ar fi pe placul celor care-L condamnă, deşi, în inima sa, ar gândi în răspăr? Decât aşa, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, puşcăria, moartea, distrugerea mănăstirii. Toate mi se par fleacuri pe lângă disperarea că aş putea trăi tot restul vieţii la gândul că am ratat să mărturisesc adevărul şi că am făcut alianţă cu răul. Căci nimeni nu poate pretinde că se va salva dacă va ascunde în chip meşteşugit, chiar dacă cu bune intenţii, adevărul”.

Simţiţi ce puritate este aici? Registrul în care funcţionează Jacqueline este al exigenţei morale absolute, iar acest lucru nu se întâmplă nici la nivelul simţurilor, nici la nivelul raţiunii, ci la nivelul rugăciunii. Vă mulţumesc.

*

Întrebare din sală: Vă mulţumesc frumos că L-aţi prezentat pe Hristos ca persoană centrală în creştinism. Ne uităm în jurul nostru şi vedem încă atât de multe cazuri de feţe bisericeşti implicate în lucruri murdare, de la catolici, ortodocşi, până la neoprotestanţi, şi vedem câtă energie se consumă în aceste Biserici pentru a susţine ierarhiile interne şi pentru a muşamaliza aceste fapte. Prea puţin mai rămâne pentru a-L arăta pe Dumnezeu lumii. Întrebarea mea e: mai este Biserica o dovadă a existenţei lui Dumnezeu?

H-R Patapievici: Vă rog să remarcaţi că, în argumentul pe care l-am dezvoltat, nu Biserica era o dovadă în favoarea existenţei lui Dumnezeu, ci creştinismul, pentru că e singura religie care explică fără rest complexitatea naturii umane. Sigur că Pascal era un catolic credincios şi, cu excepţia unui moment dur, în 1661, legat de sora lui – ea moare în 4 octombrie, iar în noiembrie este o mare scenă în care Pascal leşină în momentul în care ajunge să-l acuze pe Papă de alianţă cu puterea politică în această impunere pe care o făcea conştiinţei măicuţelor.

Eu nu vreau să vă răspund frontal, pentru că nu este locul. Am să vă răspund printr-o pildă adevărată. Am să vă pun, cum făcea Pascal, nişte fapte. A fost un episod în care părintele Andrei Scrima l-a vizitat pe părintele Cleopa. De părintele Cleopa sunt sigur că aţi auzit cu toţii, mă întreb dacă aţi auzit de părintele Scrima. E o figură importantă a Bisericii noastre răsăritene, un om care care, din partea Patriarhului ecumenic Athenagoras, a reprezentat Bisericile ortodoxe la Conciliul Vatican II şi cine are curiozitatea să răsfoiască actele Conciliului, în partea de secţiuni de lucru, va vedea că există un André Scrima care are multe intervenţii foarte interesante, atât de interesante încât unele se regăsesc în formulările finale ale secţiunilor de lucru. Părintele Scrima s-a întors în ţară în ’92 sau ’93 şi aici a murit, în 2000. A murit ca Pascal, în 19 august.

Când părintele Scrima s-a dus la părintele Cleopa, s-au întâlnit două forme monastice de ortodoxie. O formă, a părintelui Scrima, care era cosmopolită – el ştia arabă, iar ca să-i şocheze pe unii prelaţi bigoţi răspundea cu Inshallah –, cu o formă a monahismului ortodox din ţară, în zona cea mai înaltă a vieţii duhovniceşti, reprezentată de părintele Cleopa. Şi-au ajuns la un conflict de definiţii, cum se întâmplă cel mai adesea, dar care era şi un conflict de fond, pe nivelul raţiunii. Şi-atunci părintele Scrima i-a spus – Părinte, te rog, ne aruncăm în genunchi şi ne rugăm. În felul acesta, l-a forţat pe părintele Cleopa să intre în logica ordinului calităţii, al milosteniei, al inimii. S-au rugat şi după aceea nu s-au mai certat.

Întrebare din sală: Vă mulţumesc şi eu pentru expunere. Aş fi curios să ştiu dacă, în iconomia mântuirii, atât din perspectiva lui Pascal, cât şi, dacă se poate, din perspectiva dumneavoastră, printre toate argumentele astea logice şi raţionale, printre toate demonstraţiile, dacă mai există loc pentru credinţă?

H-R Patapievici: Întrebarea este foarte pertinentă. Dacă ordinele sunt separate printr-o distanţă de transcendenţă, cum ajungi să le uneşti? Răspunsul este credinţa. Credinţa este o facultate a sufletului care asistă fiecare din aceste etape de care am vorbit şi este mereu prezentă. Iar ea primeşte o articulare din ce în ce mai precisă şi mai articulată pe măsură ce trec de la un ordin la celălalt. Credinţa există inclusiv pe ordinul simţurilor. Nu pot acum să argumentez lucrul ăsta, dar ea este cu noi de la început, deşi n-o ştim, şi ne trezim cu ea, ca indispensabilă, pe măsură ce avansăm din ce în ce mai mult.

Lumea asta, ca să stea, ca să aibă ţâţână, e prinsă în nişte cuie, din punctul de vedere al fizicii. Aceste cuie, şuruburi, sunt constantele universale ale naturii. Dacă o ţâţână ar cădea, dacă ar dispărea peste noapte una din constantele universale ale naturii, totul s-ar nărui. Ei bine, credinţa este ca şuruburile care ţin alcătuirea firii noastre. Ea e acolo, şi de-aia şi trăim. Dar, pe măsură ce trecem de la un ordin la celălalt, ne şi prindem de lucrul ăsta.

*

29 raspunsuri to “Patapievici la Cluj (III). Textul conferinţei “Despre dovezile existenţei lui Dumnezeu şi rugăciune. Cazul fraţilor Pascal””

  1. Dolarel

    Imi place ca forumistii de profesie specializati pe injurarea lui HRP nu au mai ajuns la capatul articolului sa “comenteze” – au obosit mental si s-au lasat pagubasi :)

    #52430
  2. O.M..

    \Eu cred ca este usor sa vb. ds. Dumnezeu si legaturile sale cu unii dintre supusii Sai cand ‘supusii’ nu mai sunt de fatza…. eu, om al practicii, as fi deplin multumit daca un suspus, in viata fiind, poate vb., punctual, ds. Dumnezeu.

    #52432
  3. In primul rand mii de multumiri pentru ca ai transcris fidel conferinta. In timp ce citeam in mintea mea rasuna vocea lui Patapievici.

    Intr-adevar sunt foarte putine persoane ( oare cate ? ) care activeaza in domeniul umanist dupa o formare in zona realista. Se vede in discursul lui Patapievici formatia de fizician, si nu in exemplele date din fizica ( exemple care de multe ori am impresia ca sperie, mai ales pe cei care au o formare recenta pentru care stiintele sunt mai degraba amintiri neplacute din scoala decat o parte din formare). Formatia de fizician se vede in modul in care isi construieste discursul, cu o linie rosie clara, cu un limbaj strict si fara decoratiuni metaforice.

    S-ar putea sa fiu melancolic, dar mi se pare ca a avut loc o prabusire in societate o data cu falimentul revistei pe care o edita HRP. Retragerea din viata publica…. oare care vor fi efectele in societate ?

    #52434
  4. […] împrumutat fragmente din textele de pe blogul lui Mihnea Măruţă, care a transcris ambele conferinţe, pentru a ne face viaţa mai uşoară nouă, colegilor săi […]

    #52439
  5. Felix P.

    auci :) dupa partea a IIIa care mi s-a parut un lung sketch de comedie, astept urmatoarea parte in care domnul Patapievici, purtat de magia logoreei, o sa ne povesteasca despre prajituri si alte deserturi si toata lumea o sa stea cu gura cascata salivand. un discurs primitiv (chiar medieval) si dezamagitor pentru mine. omul e bun povestitor – asta nu pot sa neg :)

    (sa nu ziceti ca sunt hater sau troll pt. ca am citit cu atentie si primele 2 parti care au fost interesante si instructive)

    #52441
  6. […] Notă: [1] Luni (28 octombrie 2013), H.-R. Patapievici a ţinut o altă conferinţă (ca invitat al Edictum Dei, la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor), tot la Cluj-Napoca, “Despre Dovezile Existenţei lui Dumnezeu şi Rugăciune – Cazul Fraţilor Pascal”. […]

    #52445
  7. […]           P.S.: Noroc cu oameni interesaţi de cultură: am găsit conferinţa transcrisă de către Mihnea Măruţă şi o puteţi citi în întregime aici. […]

    #52446
  8. pentru mine a fost evenimentul cultural al anului. am fost prezent, cred ca pot sa ma „laud„ cu asta. :) din cele trei cărti pe care le-a avut la mine, pe ”Cerul văzut prin lentilă” mi-a semnat-o si mi-a dedicat-o, iar pe celelalte doua mi le-a semnat. Super
    multumesc si eu pentru transcriere. am inregistrat si ei dar nu am avut inca timp sa transcriu, desi aveam de gand.

    #52448
  9. E genial acest om. Mă bucur atât de mult că am putut să îl aud vorbind la noi în Cluj. L-am ratat la FSPAC, dar am citit articolul postat de tine. Felicitări pentru ceea ce scrii!

    Ale R.

    #52449
  10. […] colt, te paste o surpriza/noutate/descoperire. Ceva e in aer! Sincer am fost surprins sa vad cum HRP a bagat Higgs-ul intr-o prelegere de-a sa si m-am intrebat daca citeste presa sau mai citeste/e interesat de […]

    #52450
  11. Florian

    Bogdan, fiindca tot ai inregistrarea (banuiesc ca din sala)si tot ai spus ca aveai de gand sa o transcrii, nu vrei sa transcrii acele parti care lipsesc din textul lui Mihnea si sa i le dai ca sa completeze acest minunat discurs?

    #52451
  12. Moshu

    Există (cel puțin) o eroare de transcriere. Nu “contra factum non este argumentum” ci “contra factum non est argumentum” sau, mai bine, “contra factum non argumentum est”.

    #52464
  13. Moshu: Mulţumesc, am tăiat litera în plus. Am lăsat formularea vorbitorului.

    #52474
  14. […] domnul Mihnea Măruţă a transcris, cu mult efort şi seriozitate, textul acestei conferinţe, trebuie să recunosc că nu am avut răbdare să citesc cu atenţie , ci am preferat să […]

    #52493
  15. hm. hai sa aflam ce s-a mai descoperit in ultima suta de ani. si sa-i lasam pe christosi, draci si alte povesti de tolkien in pace.
    incercati richard dawkins si cristopher hitchens, ca s-au tradus si in romana.
    ponderez afirmatiile de mai sus: ma enerveaza agresivitatea materialistilor actuali (peste 90 % din savantii si filosofii contemporani, though), dar eu intrasem aici curios sa vad ce a spus un ganditor roman.
    ganditor care se intoarce la…pascal. nici nu-i de mirare ca a votat cu basescu.

    #52505
  16. lxand

    Prelegerea domnului Patapievici este intesata de erori elementare de logica. Argumentatia analitica pare sa-i fie straina de data asta, desi incearca sa o mimeze pe alocuri. Dumnealui incearca sa ne prezinte opinia personala drept cunoastere si, din pacate, pare sa functioneze pentru majoritatea romanilor. Daca domnul Patapievici reprezinta contributia Romaniei la filosofia universala, mi-e teama ca aceasta contributie este egala cu zero.

    #52523
  17. Leo

    De unde as putea face rost de-un e-mail al domnului Patapievici ? Va multumesc !

    #52624
  18. Altfel

    Exista un comentariu la aceasta prelegere:

    Ce (nu) ne spune teorema lui Gödel despre mintea umană

    http://www.observatorcultural.ro
    Gabriel ISTRATE

    #52646
  19. […] Text: Patapievici la Cluj (III). Textul conferinţei “Despre dovezile existenţei lui Dumnezeu şi rugă… […]

    #52652
  20. […] Patapievici a susţinut la două zile după o altă conferinţă, intitulată “Despre dovezile existenţei lui Dumnezeu şi rugăciune. Cazul fraţilor Pascal”,  extrem de puţin mediatizată de organizatori, dar care, paradoxal, a făcut sală plină la Facultatea de Ştiinţe Economice. Cele două conferinţe, la jurnalism şi la economice au fost redate in extenso, pe blogul personal de fostul jurnalist Mihnea Măruţă. Postările cu cele două conferinţe le puteţi citi aici, aici şi aici […]

    #52662
  21. Daniela

    Starile de constiinta modificata – caracterizare generala

    Constiinta nu este omogena, nu este identica cu ea însasi ci trece de la o expresie la alta. Aceste expresii sunt numite stari de constiinta. Starile de constiinta sunt co 20320o148u nsiderate “configuratia elementelor componente ale constiintei (psihologice/ neurologice) asa cum se prezinta ea la un moment dat si pentru o perioada determinata de timp” (Zlate, 2000) p.284).

    Starile de constiinta se caracterizeaza prin: structuralitate, complexitate, actualitate, durata, dinamica.

    Constiinta cunoaste doua mari categorii de stari:

    a. stari obisnuite, ordinare, normale;

    b. stari neobisnuite sau alterate.

    Pentru cea de-a doua categorie s-a consacrat sintagma de “stare de constiinta modificata” însa, la fel de consacrata, este si sintagma de “stare de constiinta alterata”.

    Clasificarea starilor de constiinta s-a facut în functie de natura si numarul lor.

    Roland Fischer delimiteaza sase stari de constiinta, primele patru fiind considerate ca apartinând starii de veghe, iar celelalte doua implica, pe de o parte, o anumita detasare, o descrestere a angajarii în realitatea imediata, si pe de alta parte o patrundere în conditionarea universala:

    ü Normala (specifica ocupatiilor curente, cu un anumit nivel de relaxare);

    ü Activa (sensibilitate, creativitate, somn cu vise, cu anumit grad de anxietate);

    ü Hiperactiva (cu stari maniace si schizofrenice acute, catatonie);

    ü Extatica (mistica profunda);

    ü Hipoactiva (de la constiinta acrosata pe un anumit obiect pâna la constiinta fara gândire);

    ü Calm (de la calmitatea din meditatia Zen si din somnul profund pâna la cea din concentrarea pe un anumit obiect).

    Anne Chassaing (1977) reduce cele sase stari la patru: veghe, vis, somn si extaz. Unestahl (1987) emite opinia conform careia constiinta dispune de doua modalitati. distincte de functionare: Modul dominant (D) de functionare, bazat pe logica, si modulul alternativ (A) de functionare, bazat pe insight.

    Stari normale de constiinta

    – Stari de constiinta modificata

    – Logica

    – gândire analitica

    – testarea realitatii

    – practica, planificare

    – evaluare

    – spirit critic

    – control voluntar

    – comenzi determinate verbal

    – încercari

    – iluminare

    – sinteza

    – sugestibilitate

    – intuitie

    – creativitate

    – evaluarea libera a informatiei

    – apreciere globala

    – procese cognitive paralele

    – întelegere nonverbala

    Starile obisnuite de constiinta sunt stabilizate printr-un numar de procese într-o astfel de maniera încât ele îsi mentin identitatea si functiile.

    Starile de constiinta modificata, dimpotriva, constau într-o restructurare a constiintei ce duce la un nou sistem, cu proprietati specifice, altele decât cele anterioare. Ceea ce este uimitor atât la unele, cât si la celelalte, este diferenta extrem de mare existenta între ele, unicitatea lor.

    Starile de constiinta alterata sunt starile de turburare calitativa, întâlnite în sfera patologicului.

    Starile de constiinta alterata includ:

    – obtuzia ce consta în ridicarea pragurilor senzoriale, care au drept consecinta diminuarea mai mult sau mai putin marcata a permeabilitatii si receptiei. Se realizeaza cu oarecare imprecizie, inadecvare si latenta. Starea de obtuzie se manifesta si în sfera ideativo-cognitiva prin dificultati asociative, pierderea supletei si modalitatii ideative, fiind traita pe planul subiectivitatii prin dificultatea subiectului în a-si preciza si formula ideile;

    – torpoarea – este o stare caracterizata printr-o usoara dezorientare, prin scaderea mobilitatii motorii (hipokinezie), scaderea tonusului afectivo-volutional etc., fenomene ce au drept consecinta reducerea initiativei, indiferentism si apatie;

    – obnubilarea – stare determinata de coborârea tonusului functional al întregului psihism si de ridicarea pragurilor senzoriale. Are ca efect receptia întârziata si inadecvata a stimulilor. De mai remarca lentoarea si dificultatea desfasurarii procesului asociativ;

    – stupoarea – stare ce constituie un grad accentuat de tulburare a constiintei în care activitate psihomotorie a bolnavului pare suspendata;

    – soporul, starea comatoasa etc

    http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Starile-de-constiinta-modifica203201485.php

    #57213
  22. Daniela

    Există două registre. Există registrul logic și cel extatic. Omul are nevoie atât de logică cât și de iluminare. Stările de conștiință modificată există de când lumea ca să zic așa la om. De fapt, omul este singura ființă, se pare,de pe aceată planetă care e caracterizată prin trăiri religioase. Inteligență există și la animale și este acea capacitate de a manipula instinctele… printre altele…
    Pe de altă parte,eul omului are nevoie de această conștiență a supremului pentru a fi legat la resurse, la forțele sinelui dar și pentru a reuși să nu se inflaționeze (să nu se umfle) de aceste forte ale sinelui care nu-I aparțin. Contemplarea, smerenia, adorarea, credința sunt forme de igienă a sufletului dar, și mai bine, sunt forme de păstrare a echilibrului eului, care odată inflaționat tinde să se depreseze, să se subenergizeze, pentru că nu poate rămâne în acea stare. (O inflație ușoară apare însă adesea la majoritatea oamenilor.) Totuși, este bine să facem o distincție între transă (sau posedare), inflaționare și extaz, iluminare. (Și nu ne duce pe noi în ispită…etc)

    Credința este și creativitatea inimii! Este și curiozitate curajoasă pornită să exploreze cu optimism necunoscutul, să și-l aproprie prin sporirea gradului de conștiență, prin extinderea ei. Este un avanpost al cunoașterii. Ideile geniale apar adesea în stări de conștiință modificată. Credința nu este neapărat ignoranță. Dacă am vrea să controlăm un proces creator am vedea că, deși cunoaștem fazele sale, nu le putem reproduce prin voință, la rece. Uneori trebuie să te dai pur și simplu la o parte, să lași să se întâmple,să nu controlezi. Să nu faci nimic, să nu intenționezi nimic. Fără credință nu se poate.
    (Nu este doar frica de moarte cea care ne face să ne echilibrăm prin credință!)

    Există o carte scrisă de un logician, Adrian Miroiu, care se numește. Metafizica lumilor posibile sau Existența lui Dumnezeu în care se discută și argumentul anselmian și altele. Concluzia este că singurul aspect la care avem acces este Dumnezeu ca logos întrupat. (Cartea se poate citi deși mai greu pentru cine nu este familiarizat cu logica).

    #57216
  23. […] O conferinta sustinuta de catre Horia – Roman Patapievici, recent, la Cluj. Prelegerea aproape integrala se poate citi aici. […]

    #58206
  24. […]           P.S.: Noroc cu oameni interesaţi de cultură: am găsit conferinţa transcrisă de către Mihnea Măruţă şi o puteţi citi în întregime aici. […]

    #63783

Lasa un comentariu


× 3 = 3

Search / Caută în site