Cărţile despre care n-am scris în 2013 (prima parte)

Thursday, December 19, 2013

Anul ăsta n-am avut răbdare pentru cronici de carte. Am scris doar trei scurte recenzii aici, pe blog, şi mă simt dator mai ales faţă de câţiva prieteni, cărora le-am promis că le dau de veste când citesc o carte bună şi pe care, după cum se vede, i-am lăsat baltă. Iertare.

Încerc să mă revanşez acum, la sfârşit de an, cu câteva titluri despre care, dacă eram mai harnic, aş fi scris la cald.

vietile-paralele

# “Vieţile paralele”, de Florina Ilis (Editura Cartea Românească)

Discretă în apariţii publice, retrasă în biroul ei de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, Florina Ilis dovedeşte, prin acest roman, un curaj şi o voinţă rare. Să te apuci să buchiseşti tot ce există în arhive despre cea mai nebuloasă şi controversată perioadă din viaţa lui Eminescu (1883-1889, “anii nebuniei”), să ficţionalizezi cea mai cunoscută poveste de dragoste şi gelozie din literatura română (Eminescu – Veronica Micle), să-ţi reprezinţi comportamentul de pacient al poetului în sanatoriul Ober-Döbling de lângă Viena sau relaţiile sale, de ziarist nesupus şi fulminant, cu lumea politică, şi toată atmosfera cărţii să fie autentică, să te simţi acolo, în Bucureştii şi Iaşii din secolul XIX, fără note false, iar Eminescu-personajul să fie aşa cum ţi l-ai imaginat pe Eminescu-omul, asta e o performanţă temerară.

Mai mult decât atât, Florina Ilis a creat o “cheie” prin care să prindă în poveste şi dezbaterea postdecembristă referitoare la mitul poetului naţional: Securitatea îşi trimite în trecut un agent care să-l însoţească pe Eminescu şi care să-l “prelucreze” în folosul “nobilelor idealuri” ale comunismului.

Bineînţeles că noua stângă din critica literară n-a gustat ideea, însă, pentru mine, jocul de-a pendulul între fragmentele de reconstituire biografică şi misteriosul “dosar Eminescu” al poliţiei politice e o reuşită incontestabilă. Pentru că poetul nu e urcat pe soclu, nu e idolatrizat, ci “doar” înţeles, cu geniul şi slăbiciunile sale. Şi, pentru că e înţeles, e iubit. Cine se mai încumetă să pătrundă în mintea lui fără să-l judece?

*

la-mine-n-cap

# “La mine-n cap”, de Lavinia Bălulescu (Editura Cartea Românească)

La debutul său în proză, poeta Lavinia Bălulescu face o disecţie pe sufletul femeii de douăzeci şi ceva de ani. E un roman al hiper-prezentului, de o francheţe răscolitoare, o livrare a spaimelor unei generaţii de femei care cer de la ele însele şi dragoste, şi carieră, şi tandreţe, şi forţă, şi boemie, şi pragmatism, or, după cum aţi aflat deja, nu poţi să le ai pe toate.

“În capul” lui Aprilie, un alter-ego al autoarei, se naşte încă o femeie, care locuieşte pe tavan, şi care, de acolo privind-o, supra-veghind-o, ajunge să-i preia ori, după caz, să-i amplifice toate fricile, să-i suporte singurătatea şi să-i susţină învierile.

Există o alienare nesfârşită în această poveste, o căutare a luminii în garsoniere dezumanizante, o presiune continuă pe sine şi pe bărbatul de lângă ea, o părăsire şi-o întoarcere fără orizont, o pierdere a sensului şi-o nevoie dureroasă de a fi iubită până după moarte, definitiv, fără fisuri şi fără îndoieli, ca o unică şansă, ca o garanţie că va scăpa de sentimentul că e doar o chiriaşă în propria viaţă.

*

degete

# “Degete mici”, de Filip Florian (Editura Polirom)

N-am citit-o la momentul apariţiei (2005), nici la a doua, nici la a treia ediţie. Aveam chiar un început de prejudecată, să nu mă “întorc” la un roman publicat înainte de “Zilele regelui”, despre care scrisesem, în 2008, că e “cea mai tandră carte a literaturii române”.  Dar m-am dus la o întâlnire cu Filip Florian, organizată la librăria Cărtureşti din Cluj, şi atunci am luat cea de-a patra ediţie a “Degetelor”.

Şi bine am făcut, pentru că acum aş putea formula un alt superlativ: Onufrie (zis Moţatu, sau Gherghe, pe numele lui adevărat, de dinainte de a i se arăta Maica Domnului şi de a îmbrăca rasa de călugăr) e unul dintre cele mai bine construite personaje pe care le-am întâlnit în proza de la noi, nepământean prin inocenţă şi vulnerabilitate.

“Degete mici” e o punte între două feluri de eliberare de sub dictatură, una românească, cealaltă argentiniană. Ce facem cu gropile comune ale memoriei noastre? Suntem în stare, după ce le-am descoperit, să nu le astupăm cu minciuni proaspete?

*

(sfârşitul primei părţi. mai sunt două)

Un raspuns to “Cărţile despre care n-am scris în 2013 (prima parte)”

  1. multumim pentru recenzii…”La mine-n cap” este pe lista de asteptare!

    #52522

Lasa un comentariu


× 7 = 56

Search / Caută în site