Fotbal cu nasturi

Monday, March 31, 2014

Unsprezece erau albe, asta-i sigur, dar nu-mi amintesc ce culoare aveau celelalte unsprezece. Mingea şi porţile, pe care le fixam în câte două găurele, erau tot albe, iar terenul, cum altfel, verde. Portarul, mai înalt şi mai gras decât jucătorii de câmp, semăna cu un capăt de morcov retezat. Aveai voie să-l poziţionezi înainte de orice mişcare a adversarului, şi asta pentru că un şut suficient de puternic, indiferent de distanţă, putea să se transforme în gol fie datorită preciziei, fie graţie unui ricoşeu norocos.

Pe la 10-12 ani nu mă săturam niciodată de fotbalul cu jetoane – sau cu nasturi, cum îi ziceau adulţii. De altfel, dacă pierdeai vreun jeton îl puteai înlocui cu un nasture asemănător, însă echipa scădea în valoare, pentru că forma jetonului – cu o adâncitură circulară şi o pantă abia sesizabilă înspre bază – era gândită special ca să îl mişti prin apăsare.

Se juca alternativ, o dată unul, o dată altul. Diferenţa de valoare se vedea în tehnica apăsării pe jetonul-fotbalist, prin intermediul căruia loveai mingea. Pentru asta primeai un un jeton special, care avea diametrul mai mare decât al celor de pe teren. Unii renunţau la această piesă intermediară – împingeau jucătorii cu unghia sau îi apăsau ţinând lipite degetul mare şi cel arătător -, însă meseriaşii, adevăraţii profesionişti, foloseau acel disc mic şi învăţau să controleze cu el direcţia şi impulsul.

Pentru o pasă scurtă, de pildă, trebuia să ciupeşti marginea jetonului-fotbalist, iar pentru un şut sănătos, acopereai şi apoi eliberai o suprafaţă mai mare. Şmecheria supremă, pe care puţini ajungeau să o stăpânească, era să-ţi faci fotbalistul să sară peste un adversar, pentru a lovi o minge aparent intangibilă.

Un prieten din blocul vecin mai venea pe la mine “să dăm un fotbal”, însă, de obicei, mă jucam singur. Făcusem două seturi de bileţele. Primul cuprindea naţionalele mele preferate, iar al doilea, marile echipe de club ale lumii, majoritatea din vestul Europei, dar şi Dinamo Kiev, ŢSKA Moscova sau Dinamo Tbilisi, cele mai bune din URSS, plus câteva sud-americane, printre care Santos din Brazilia, pentru că acolo jucase Pelé, River Plate şi Boca Juniors din Argentina. Acestei elite îi adăugasem trei echipe româneşti, Steaua, Dinamo şi Craiova, pentru ca băieţii noştri să poată arăta lumii de ce sunt în stare.

Pentru fiecare set alesesem 32 de nume, un multiplu de 4 care mi se părea nici prea mic, nici prea mare, numai bun pentru o competiţie serioasă, fie ea inter-ţări sau inter-cluburi. Formam opt grupe, desemnam capi de serie, trăgeam la sorţi şi apoi îi dădeam bătaie cu meciurile, fiecare cu fiecare, optimi, sferturi, semifinale, finală. Fixasem un timp-limită pentru o partidă, dar nu-mi mai amintesc: era cinci minute, zece, mai mult?

Nu mai ştiu. Cert e că, la un moment dat, îmi dădusem seama că e păgubos să avantajez una dintre echipe – cu toate că îmi doream, fireşte, să învingă românii sau, în absenţa lor, brazilienii. Mă prinsesem că e contraproductiv să mă concentrez doar când manevrez jetoanele albe, iar cu cealaltă culoare să fac antijoc.

Mult mai interesant era să încerc cea mai bună mişcare posibilă de fiecare dată, să acord şanse egale şi să mă implic la fel de temeinic în combinaţiile ambelor echipe. Abia atunci jocul devenea captivant, abia prin această “imparţialitate” se îndeseau fazele spectaculoase şi reuşitele erau memorabile – un gol marcat din propriul careu, o lansare peste apărarea adversă, o lovitură liberă peste zid sau un penalty “tăiat” astfel încât mingea să se ducă în partea opusă celei unde aşezasem portarul.

Mă dedublam suficient, oare? Eram chiar imparţial? Bineînţeles că nu. Nu puteam pune într-un atac al Rusiei ori al Germaniei la fel de multă minuţiozitate câtă investeam într-o acţiune a României. În plus, unul dintre jetoanele albe era însemnat cu carioca, el era numărul 10, Dobrin, dacă jucau tricolorii, Iordănescu pentru Steaua şi Balaci la Craiova, ori Socrates la brazilieni. Ei dădeau pasele cele mai inspirate, pe ei îi voiam golgeteri, ei şi numai ei provocau entuziasmul comentatorului.

Pentru că eram şi comentator. Fără un martor frenetic, ce farmec ar mai fi avut astfel de confruntări cu miză globală? A fi comentator de fotbal mi se părea cea mai grozavă meserie. Să te uiţi la meciuri, multe meciuri, de câteva ori pe săptămână, să călătoreşti peste tot prin lume, să ştii componenţa şi istoriile echipelor, să te laşi purtat de faze în direct, să strigi din toată inima “goooool” – ce putea visa mai mult un băiat odată ajuns bărbat?

Mă jucam şi comentam. Cele mai tari meciuri posibile, întâlniri pe care şi-ar fi dorit să le vadă orice microbist de pe planetă, toate se disputau pe covorul din camera mea. Tot ce nu vedeam la televizor, Barcelona lui Cruyff, Argentina lui Maradona, Italia lui Paolo Rossi, dar şi Steaua lui Liţă Dumitru şi Craiova care avea să devină Maxima, toate străluceau sub ochii mei. Eram creierul din teren al ambelor echipe, pasam spectaculos, driblam irezistibil, rezistam eroic în apărare, înscriam goluri imposibile, iar comentariul meu le insufla jucătorilor energie continuă şi motivaţie suplimentară. Toţi îşi doreau victoria, mai mult şi mai mult.

Când se termina un meci, notam scorul. Toate rezultatele şi clasamentele, tragerile la sorţi şi podiumurile erau adunate într-un caiet gros de matematică. L-am regăsit după mulţi ani, când deja mă mutasem de-acasă, sub patul din fosta mea cameră. Erau acolo, împreună cu bileţelele pentru tragerea la sorţi, zeci de ediţii ale Cupei Campionilor şi ale Cupei UEFA (unele câştigate pe merit de echipele noastre), turnee finale ale Europenelor şi ale Campionatului Mondial, statistici cuprinzătoare cu cei mai buni fotbalişti (cei care, obligatoriu, îmbrăcau jetonul marcat cu cariocă), palmaresurile celor mai galonate reprezentative, ani întregi de singurătate şi de puţină fericire.

Lângă caiet, în fosta cutie a fotbalului cu jetoane, am găsit şi cartonul verde pe care evoluaseră atâtea celebrităţi. Era lipit cu scotch pe la mijloc. Uitasem că se rupsese, uitasem că era curbat şi că se ridicase pe linia care despărţea cele două jumătăţi. Uitasem că îmi adaptam stilul şi tehnica balistică acestei realităţi şi că, dacă prindeam poziţia favorabilă, mingea decola din terenul meu, trecea peste mijlocaşii mei rămaşi în admiraţie, dar şi pe peste ceilalţi mijlocaşi ai mei, deveniţi spectatori, apoi îi depăşea pe atacanţii mei, dar şi apărarea mea consternată, pentru a ateriza direct în poartă, pe deasupra bietului capăt de morcov, care degeaba se aşezase atent înainte de şut.

I-am găsit în cutie şi pe foştii mei jucători, aşteptându-mă cuminţi. Unsprezece erau albi, iar ceilalţi unsprezece – în sfârşit scăpasem de lapsus! – verzi. Era o nuanţă diferită de cea a terenului, dar, acum, cu mintea de om mare, îmi era limpede că mereu fuseseră defavorizaţi: de-aia se găseau mult mai greu, de-aia nu prea le mergeau pasele, pentru că se confundau cu terenul. Nu întâmplător albii îi bătuseră de atâtea ori.

*

18 raspunsuri to “Fotbal cu nasturi”

  1. Îmi amintesc de joc. Aveam campionatul meu și făceam deplasări la vecinul de la patru. Bunica și mama mea se supărau când nu găseau nasturi pentru haine. Îi luam pentru joc. La un moment dat nasturii erau superiori jetoanelor. Când merg la Hațeg și apoi la Bretea Română voi încinge o partidă. Vreau să văd dacă mai am antrenament după atâția ani. Bunica mea a avut grijă să pună într-un sac parte din jucăriile copilăriei mele. Mulțumesc pentru amintire.

    #52671
  2. Am retrăit o amintire dragă a copilăriei. Jetoanele mele preferate erau cele albe şi cele roşii. Setul verzilor nu ştiu cum se făcea, era mereu dat adversarilor. Fiind mulţi copii în minicartier, aveam campionate puternice şi numeroase caiete cu rezultate (mi s-a întâmplat însă deseori să joc singur, acasă – dar am avut norocul unui frate cu care combăteam intens). Nu ştiu de ce, atunci majoritatea puştanilor ştia pe de rost numele jucătorilor a cel puţin 6-7 naţionale şi echipe de club.

    Mulţumesc că ai scris aceste rânduri.

    #52672
  3. Ştefan, Călin: Vă mulţumesc.

    #52673
  4. muntele

    Textul ăsta a dat cu mine de pământ. A fost, de departe, jocul meu preferat. Și am avut câteva. În primul rând, dacă terenul se vălurea sau jupuia, zbura la gunoi fără prea mari regrete. Apoi, eram obsedat să nu-mi lipsească piese, așa că atunci când pierdeam câte una și nu aveam fix aceeași piesă cu care să o înlocuiesc, situație care se întâmpla destul de des, dura câteva zile până miloaga mea își făcea efectul și primeam banii pentru unul nou. Parcă vreo 17 lei era unul. Parcă. Și mai era o problemă. Porțile. Plasticul ăla alb țineau ceva dureros de puțin. De obicei, porțile erau lipite, uneori șui, cu șurubelnița încălzită la flacăra aragazului. Motiv pentru care, tata mi-a făcut rost de niște porți din fier. Erau mult mai mari, dar foarte eficiente. Plus că le prinsesem cartoane în loc de plasă. Golurile erau goluri și evitam astfel certurile din cauza iluziilor optice. :)
    Și mai erau tabelele de marcaj. Alea cartonate, cu rotițe până la 6. De vis. :)

    #52674
  5. muntele

    Și pentru că de cele mai multe ori campionatele se făceau pe casa scării, cel mai nasol era când pierdeam mingea. De la etajul 3 luam fiecare treaptă până la parter în căutarea micii pastile albe. Uneori o găseam. :)

    #52675
  6. Muntele: Uitasem de tabela de marcaj… Şi am mai avut un “flash”: cred că prinsesem şi eu ceva pânză găurită în spatele porţii, să fie golurile mai spectaculoase. Oare nu e e amintire inventată? :)

    #52676
  7. Bogdan R

    Pentru mine textul asta e in mai mica masura despre jocul propriu-zis si in mai mare, mult mai mare, despre caietul ala. Da, am avut si eu jocul, n-am amintiri foarte numeroase despre el, stiu doar ca atunci cand terenul s-a deteriorat nu prea a mai avut haz. In schimb jocul/joaca de unul singur, campionatele mondiale replicate la mine pe covor si consemnate in caiet, pretentia iluzorie de impartialitate, comentariile frenetice, astea le mai stiu.

    Mai conteaza ce instrumente foloseam? Au fost cateva variante, dar cea mai longeviva a fost una care folosea doua taburete ca porti (cam inalte, dar oricum nu se tragea foarte pe sus), doua echipe de cate 6 jucatori si o “minge”. Jucatorii erau 5 (fosti) motociclisti rosii, respectiv 5 motociclisti albastri. De fapt n-aveam decat 4 albastri, asa ca am completat cu unul galben. Nu stiu ce s-o fi ales de motocicletele lor, dar am ramas cu niste figurine in pozitie stand pe motocicleta, inclusiv cu mainile in fata. In principiu 3 stateau in aparare si 2 atacau. Fiecare echipa avea un numar prestabilit de atacuri; atacul se irosea atunci cand se pierdea posesia. Una dintre maini manevra jucatorul in atac, alta pe cel in aparare/portarul. Portarii erau doi fosti indieni-cu-cutit-in-mana, unul rosu, altul maroniu (din nou, maroniul a fost asimilat de echipa albastra). Mingea era fie o biluta verde care nu-mi dau seama de unde o fi ramas (presupunerea cea mai buna ar fi ca de la o fosta numaratoare cu bile verzi si galbene pe care mi-o amintesc), fie un… zar (care nu era o idee atat de proasta, facea jocul ceva mai lent, biluta aluneca prea repede).

    In principiu replicam campionatele mondiale, dar m-am extins si catre o liga europeana a cluburilor, un fel de UCL avant la lettre, in care permiteam mai mult de o participanta din aceeasi tara. Totul se nota, inclusiv golgeteri.

    Am regasit caietul la un moment dat, iar acum cativa ani maica-mea m-a anuntat ca mi-a descoperit, exilati pe la tara, “jucatorii”. Erau intr-o punguta, in stare foarte buna. Am ridicat din umeri. S-au dus dracului toate.

    #52677
  8. Horea

    Niciodata nu am fost fan fotbal, mai degraba construiam o barca sau o masina din resturi, cumparam jucarii defecte si le luam motorasele ca sa ne propulsam in zeci de feluri inventiile. Construiam arme pe care le alimentam cu “fosfor” de chibrite, furam plumbii din trusa de pescuit a tatei si retraiam marile inclestari de la Trafalgar sau Tobruk.
    Cu toate astea randurile tale mi-au adus aminte de vremurile in care diferentele erau date de maiestria cu care manuiai mingea sau de imaginatia cu care iti construiai jucaria. Multumesc !

    #52678
  9. Bogdan R: E foarte interesant, şi deopotrivă straniu, să descoperi cum oameni care nu se cunosc s-au jucat la fel, uneori au ales aceeaşi direcţie, (poate) doar pentru că fac parte din aceeaşi generaţie (şi, deci, au crescut sub influenţe similare). Vă mulţumesc şi bine aţi venit.

    Horea: Când începi să scrii despre copilărie şi tinereţe, e semn clar. Despre mine e vorba :)

    #52680
  10. enghin

    cel mai amuzant era cand rupeam o poarta din greseala; si atunci cea ramasa se muta dintr-o parte in alta in functie de de faza :) bine, le-am mai pus plasa pt ca nu vedeam clar daca mingea trecut prin poarta.

    mai era si fotbalul pe teren mic cu elastic pe margine si pioneze in loc de jucatori si bila de rulment drept minge. mama-mama ce combinatii ca la biliard dadeam pt un gol

    #52682
  11. neagrigore

    Eu preferam să lovesc din spate jucătorii, cu ceva mai rotunjit. Nu vroiam să distrug cartonul cu terenul. După carton, m-am mutat direct pe birou.
    Porţile erau albe cu nişte pinteni şi aveau plasă, tot din plastic. Cu mult peste dacii şi romanii, pe care am reuşit să-l uit de tot, nu mai ţin minte regulile.
    Nu ne deranjau nasturii diferiţi, chiar erau mai uşor de ţinut minte jucătorii. Bineînţeles că ajungeai să joci cu Rijkaard, Van Basten şi Gullit şi la oaspeţi şi gazde. Toţi îi vroiau în echipă.

    #52683
  12. OvidiuB

    Eu mi-l aduc aminte foarte vag pe cel cu jetoane, fiind ceva mai tanar, pe vremea mea era mai in voga jocul pe tabla de lemn, in care jucatorii erau cuie, liniile laterale si de fund ale terenului erau delimitate cu banda de elastic, iar mingea era o bila din rulment. Bila era cel mai greu de gasit. Cateodata, stiu ca foloseam carlige de rufe (de fapt, jumatati de carlige), preferabil din lemn, pentru a actiona mingea.

    Caiete am avut cu totii. Azi, in Excel, chiar nu mai are acelasi farmec :)

    #52687
  13. Cezar S

    Eu aveam o masa de dimensiuni maricele , pe care desenam cu carioca terenul , portile mi le-am facut eu din fier si carpa , portarii erau omuleti de lego, mingea era o za de la numaratoare era perfecta – sarea bine dar nici prea tare, forma rotunda- numai buna, iar jucatorii erau nasturi cu carton deasupra pe care desenam o “selectionata mondiala” , majoritatea , jucatori de la campionatul mondial din Franta 1998 ,, as vrea sa mai pot juca cu cineva acest joc dar din pacate nu prea se mai gasesc jucatori , in aceeasi speranta am creat si pagina de facebook : https://www.facebook.com/FotbalCuNasturi ( sper sa nu se considere reclama , chiar nu vreau asta ) .

    #52694
  14. SORIN

    ce interesant!un joc care il am in minte si acum la 37 ani si care mi a marcat copilaria!imi aduc amine de vacantele de vara de la bunici,cand ne strangeam cate 5 6 prieteni si jucam de dimineata pana seara campionate,unul dupa altul.eu si fratele meu eram*taticii* tuturor.castigam la scor si foarte rar se intampla sa pierdem puncte astfel incat lupta pentru titlu se decidea in meciurile directe.sigur ca,in timp, am adus si imbunatatiri jocului.astfel terenul de carton a fost inlocuit cu un linoleum de dimensiuni mai mari decat terenul original,portile erau confectionate din bare metalice (de electrod)cu plasa pentru tantari special croita dupa modelul uneia reale.pe teren se aplica ulei,pentru a imbunatatii alunecarea jetoanelor iar fiecare avea echipa lui.in timp am constatat diferente intre jetoane (jucatori)in sensul ca,cu unele puteai face executii spectaculoase(suturi pe sus imparabile etc) si am trecut astfel la selectionate.practic aveam o echipa multicolora de vreo 20 de jucatori(cu rezerve cu tot) si interesant era ca i cunosteam pe fiecare in parte,erau distribuiti pe diverse posturi si nu ii incurcam in timpul jocului(imaginati va in loc de 2 echipe,2 culori alte 2 echipe cu 6 7 culori diferite.mai am si azi jucatorii si mi ar fi placut sa mai joc.

    #52695
  15. dan

    cred ca am fost cel mai bun jucator din lume la fotbal cu nasturi :)
    si sunt mai mult de jumatate serios. si am avut cele mai interesante jetoane. fabuloase.
    nu erau cele din plastic usor, din anii ’80, erau jetoane grele, parca facute de mana, mostenite de la unul din unchii mei, de prin anii ’60. erau “jucatori” grei, pe unii dintre ei pilindu-i, ca sa castige in profil aerodinamic; niciunul nu semana cu celalalt. asa cum am spus, aveam jucatori mai inalti si mai grei ca portarii, care puteau sa lifteze (datorita marginilor pilite) mingea peste portar fara nici o greutate. de fapt, faceam cu fratele si varul meu intreceri de nimerit bara transversala, sau de dat gol din corner etc.
    la rapiditatea, forta si tehnica pe care o aveau jetoanele noastre (pe care le apasam intr-un anume fel, nicidecum sa le impingem!) facusem reguli proprii, cu echipe de 5 jetoane + portarul, plus ca n-aveai voie sa tragi la poarta decat dupa ce intrai intr-o zona apropiata de poarta (cum e la hochei).
    in sfarsit… aveam peste 500 de jetoane, de toate culorile si formele (adica peste 20 de echipe), reproduceam toate campionatele din lume, jetoanele noastre purtau numele jucatorilor din toate epocile si tarile (cruyff juca langa puskas, iar piola langa lita dumitru), multi dintre ei purtand nume inventate de noi (tiganul, covrig, boss, culita, handyman).
    cel mai bun jucator (un jucator maroniu si greu, din materialul de care va povesteam ca se faceau jetoanele pe timpuri) era “tiganul”…iar plasele portilor le coseam in spate din plasa de perdea, tifon sau…ca faceam porti patrate, cum erau in bundesliga..
    am stat de multe ori si m-am intrebat la ce ne-a folosit tacaneala asta, ca sa-mi dau seama pe la inceputul anilor ’90, cand varul meu castiga toate concursurile de biliard (nationale si afara), replicand finetea si efectele invatate pe cartoanele verzi din anii ’80…
    terenuri care la noi erau absolut impecabile, cartoane groase si drepte (aveam 5-6 terenuri exceptionale)

    #52698
  16. Militaru Gheorghe

    Superbe amintiri!.Adevarul este ca toti cei care au lasat un comentariu, din punctul meu de vedere,merita toate aprecierile pentru ca sunt oameni care AU AMINTIRI. Nu stiu generatiile calculatorului daca se pot mandri cu asa ceva. Iar pentru domnul Mihnea Maruta, jos palaria si fac o plecaciune pentru simplul motiv ca mi-a dat speranta ca vom mai exista si ne vom hranicu pofta din aceleasi amintiri.

    #52720
  17. Da, frumoase rinduri. Si eu jucam, ca multi altii acest joc in copilarie, insa la un moment dat a disparut din peisaj. Insa l-am redescoperit acum 4 ani, cand am cerut de la cineva din Ungaria sa imi aduca o tabla de joc.
    Atunci am aflat ca sunt ramas in urma. In Tirgu Mures se juca inca de pe vremuri versiunea profesionista, Sectorball.
    Am inceput sa sap, sa caut acei oameni si sa invat de la ei.
    Acum, dupa 4 ani, ma duc la concursuri in Ungaria si incep deja sa “concurez”, incet dar sigur cu “batranii” din joc.
    Pentru cine e interesat, pot ajuta sa isi procure masa (mica, medie, mare) depinde de cerinte.
    La fel, daca cineva vrea jucatori, ajut cu placere.

    #52782
  18. Valics Lehel

    România câștigă Campionatul Mondial de Fotbal de Masă – Sectorball

    În perioada 17-20 Septembrie, în Debrecen, Ungaria, s-a desfășurat Campionatul Mondial de Fotbal de Masă la 12 atingeri (Brazilian) și Sectorball . Țara noastră a fost reprezentată de o echipă formată din 7 jucători. Echipa Romăniei au reușit performanța ca în finala pe echipe să treacă de Ungaria cu scorul de 5-3, prima oară în istoria Campionatului Mondial de Fotbal de Masă, astfel câștigă Campionatul Mondial de Fotbal de Masă – secțiunea Sectorball.

    http://mures.ro/news/488/Rom%C3%A2nia_c%C3%A2%C8%99tig%C4%83_Campionatul_Mondial_de_Fotbal_de_Mas%C4%83_-_Sectorball

    #61173

Lasa un comentariu


1 + = 9

Search / Caută în site