Şapte dintr-o lovitură

Monday, November 3, 2014

Cel mai sănătos, după acest prim tur al prezidenţialelor, e să încercăm un exerciţiu al oglinzii, să privim şi să recunoaştem, oricât ar fi de dureroase, acele adevăruri pe care, din nevoia de optimism (“las’ c-o să fie bine”) şi de protecţie a propriilor opţiuni (“sper că nu eşti cu ăia”), ni le refuzăm sistematic, ajutaţi şi de cercul strâmt în care ne-am aşezat pentru că ne confirmă. Să începem cu el.

Bula auto-erotică. De fapt, suntem cam aceiaşi, câteva mii de oameni din marile oraşe. Suntem prieteni pe Facebook sau, dacă nu, avem sute de prieteni comuni cu nucleele grupurilor mai îndepărtate. Grosso modo, facem parte din aceeaşi lume – jurnalişti şi foşti jurnalişti, manageri de nivelul unu sau doi ai unor companii organizate după model occidental, executivi din PR şi HR, creativi din agenţii de publicitate, IT-işti relaxaţi, cadre didactice din zona umanistă, plus scriitori, cineaşti şi specialişti în imagine. La limită, definiţia acestui segment de Românie ar fi secta celor care mai citesc cărţi şi care nu se uită doar la filme comerciale. De această lume se lipesc, pe reţelele sociale, alte câteva zeci de mii de persoane – următorul cerc concentric -, care îşi găsesc aici reperele şi argumentele.

Dar noi ieşim arareori în afara acestui cerc. Nici nu ştiu dacă mai suntem în stare să ieşim, pentru că el ne hrăneşte aprecierea de sine. Şi-atunci, ne raportăm – insistăm să ne raportăm – doar la un Occident idealizat, pe care între timp am putut să-l şi vizităm în detaliu. Îi preluăm temele pe nemestecate şi le transferăm în interiorul acestui grup select despre care ne imaginăm că ar fi chintesenţa României. Ne influenţăm între noi, inside the box, într-o autostimulare continuă, însă nu (mai) reprezentăm o atracţie pentru cei care pur şi simplu nu citesc şi nu se uită la filme complicate. Niciun fel de eros nu (mai) străbate membrana dintre lumea noastră şi lumea lor. Ne hrănim din dezbaterea propriilor nuanţe.

“Asemănătorul”. Noi, ca societate, n-am fost capabili să producem, să împingem în faţă şi, deci, să putem vota, în ciuda sistemului, un om pe care să-l respectăm nu doar ca vehicul politic. “Niciunul nu merită să fie preşedinte”, această frază – pe care, dacă n-aţi rostit-o, sigur aţi auzit-o – rezumă scrutinul din 2014. Ajunşi în acest loc, să spunem un nou adevăr care ne incomodează: omul acela, preşedintele pe care ni-l imaginăm, ar trebui să semene, cumva, (şi) cu electoratul aflat în afara grupului nostru auto-satisfăcut. Să fie legat şi de tradiţii, să nu-i fie ruşine de genealogie, să înţeleagă că trebuie să fie model de înnoire, dar şi continuator şi, în plus (dar acesta chiar e cazul ideal), să abordeze moştenirea comună fără emfază.

De aceea, din această nevoie de asemănare, era firesc ca spaţiul fantastic (şi la propriu, şi la figurat :) ) pe care partidele de dreapta l-au lăsat liber, cel de conexiune cu mitologia fondatoare, să fie ocupat fără scrupule de candidatul sistemului, într-o poziţionare tipică paradoxalei noastre democraţii (stânga care îşi face cruce şi zâmbeşte printre cusături populare). Alegerile nu se câştigă ţinându-te de nas când dai de mirosul istoriei.

Iluzia Macovei. Mulţi oameni respectabili aflaţi înăuntrul acestui clopot de sticlă intelectual consideră că Monica Macovei ar fi candidatul mult-aşteptat, şi asta pentru că ea a dovedit în ultimii 10 ani o încăpăţânare etică foarte rară la acel prim nivel al puterii. Ce n-au înţeles apropiaţii ei este că acest radicalism, pentru că nu seamănă cu grosul electoratului (care e vulnerabil la compromisuri), trebuia însoţit şi “blindat” de o anume căldură, de ceva care să emane din fiinţa sa – undeva, la intersecţia dintre maternitate şi compasiune – şi care să transmită un mesaj compensator de tipul “sunt neînduplecată atunci când e cazul, altfel sunt şi eu ca voi”. Asta în primul rând.

În al doilea rând, poziţionarea ideologică a Monicăi Macovei i-a derutat atât pe cei care o vor de dreapta, cât şi pe cei care o aşteptau să le satisfacă stânga. Ea a fost, într-un fel, la dreapta stângii, delimitându-se de conservatori prin mesajele progresiste (pe teme religioase şi sexuale) şi speriindu-i pe socialişti prin propunerile de contracţie a statului social.

Bref, ea a convins doar prin excludere, prin comparaţie cu ceilalţi, a căzut oarecum “între vagoane” şi, în consecinţă, a luat mult prea puţine voturi de la ne-asemănători, de la cei situaţi în afara ariei de acoperire a cititorilor-cinefili.

Emisferele carpatice. Harta votului din primul tur ne arată, încă o dată, o Românie ca un creier împărţit foarte net în două emisfere – de o parte Transilvania şi Banatul, de cealaltă, Muntenia şi Moldova. Paradoxul (din nou!) face ca adepta schimbării să fie emisfera în care, antropologic, predomină raţiunea şi calculul, deci (teoretic) un soi de reticenţă la nou, iar emisfera care întârzie modernizarea să fie tocmai cea care se mândreşte cu dinamismul şi cu vârfurile sale creatoare.

Pentru a se putea gândi şi pricepe pe sine, România are nevoie ca această complementaritate să fie integrată într-o identitate asimilată (misiunea preşedintelui şi a elitei). Altfel, acesta e semnul unei personalităţi duble, în pericol de se anihila pe sine.

Propagandiştii inutili. Se tot bate monedă pe influenţa malefică a presei, în general, şi a televiziunilor de ştiri, în special, însă această explicaţie face parte tot din categoria “alegătorii sunt proşti”. E o eroare majoră, adică. Şi nu pentru că jurnalismul românesc n-ar fi cvasi-aservit şi controlat, până la punctul în care nici măcar puţinii independenţi nu-şi mai dau seama că au ales inconştient o tabără, în detrimentul publicului. Nu.

Ceea ce susţin – cu riscul de a-mi ridica în cap colegi şi prieteni dragi – este că românii, majoritatea, şi-au retras creditul acordat presei şi nu o mai consideră un model de luat în seamă, ca “instituţie”. Ca atare, degeaba se strofoacă “formatorii de opinie” şi “brokerii de putere”, care mai de care, să facă jocurile mogulilor, ale şefilor de partide sau ale ofiţerilor care-i manevrează.

Credibilitatea noastră, a jurnaliştilor, este o relicvă rămasă în muzeul imaginar al anilor ’90-2000. Atunci, în acei ani, jurnaliştii, cu toate păcatele lor şi în ciuda căpuşelor prin care şefii li se îmbogăţeau, trăgeau societatea după ei, pentru că erau idealişti şi pentru că aveau energie dezinteresată. Astăzi, mai ales ca efect al ultimilor 5 ani, publicul ne dispreţuieşte cu temei şi se uită la noi ca la un bâlci murdar şi depăşit. Îi e scârbă de noi.

Şi, oricât s-ar strădui neştiuţii reporteri să obţină primii vreo ştire, oricât de minuţioşi vor fi fiind editorii în ambalarea informaţiilor, oricât ar mai ţine spatele drept vreun redactor-şef, munca lor e compromisă pe termen nedefinit de propagandiştii care şi-au vândut sufletele în prime time. Între timp, telespectatorii şi cititorii s-au întors la vieţile lor şi au constatat că nu pierd nimic dacă nu se mai iau după presă.

Moştenirea Băsescu. Aceste alegeri reprezintă, să sperăm, despărţirea de Băsescu. E o despărţire în care duşmanilor lui li s-au urcat viscerele în cap de nerăbdare, iar celor care i-au fost alături, şi puţinilor care-l mai cauţionează, le e foarte jenă, o jenă uimită, ca atunci când te uiţi la televizor şi ţi-e ruşine ţie de grotescul unui moment, şi întorci capul sau schimbi canalul, şi mintea ta ajunge să fie controlată de nepreţuitul simţ al ridicolului.

Dacă ar fi să alegeţi, care ar fi cea mai importantă realizare şi cel mai dezastruos efect al mandatelor lui Băsescu? Pentru mine, funcţionarea justiţiei (cu toate derapajele şi parti-pris-urile), respectiv ura generalizată în corpul social. Dar dacă ar fi să alegem între a renunţa la prima şi a scăpa de cea de-a doua, nu-i aşa că totul ar deveni mult mai dificil?

Şi-atunci, ce lasă în urmă Băsescu? Nu cumva, la fel ca toţi predecesorii săi, a fost mult mai bun pe plan extern decât înăuntrul ţării? De unde vine acest pattern, acest straniu model de lider autohton care, deşi porneşte cu toate şansele unei naţiuni, îşi pierde, inevitabil, minţile? De ce, la români, şeful trebuie eliminat pentru că “uită de unde-a plecat”? Nu cumva aşa se explică puterea şi intervenţia serviciilor secrete?

Ponta vs Iohannis. Avem de ales, cu tristeţe, între doi oameni pe care, văzându-i, nu-i admiri, nu ţi i-ai dori drept amici şi, la urma urmei, nici măcar la o bere nu i-ai scoate. N-ai vrea să vezi un meci de fotbal cu Ponta şi nici să comentezi un roman cu Iohannis. Sistemul s-a scremut şi a născut doi plictisitori: unul are, în plus, o aroganţă care-ţi strânge degetele în pumn (e suficient să urmăreşti cum îşi închide gura după fiecare frază, de parcă le-ar fi făcut o favoare interlocutorilor că şi-a deschis-o), iar celălalt emană, aşa, o îndepărtare de miez, ca şi cum i-ai aşeza în faţă cea mai erotică fiinţă de pe pământ, ţie ţi-ar sclipi ochii, fremătând, curios cum reacţionează, iar el ar comenta, niţel sceptic, – “Da, are nişte calităţi”.

Şi totuşi. Unul dintre ei ne va fi preşedinte, va negocia alternativele României tête-à-tête cu mai-marii lumii şi, poate mai important decât toate momentele oficiale, va trebui – cel puţin aşa visăm noi, sectanţii cărţilor şi filmelor – să fie un model pentru milioanele care aşteaptă, să insufle un halou de normalitate, să domolească ura, să întreţeasă patriotismul cu speranţa, să lupte cu escapismul şi cu dispreţul de sine, să ne cheme pe noi, cei dinăuntru, şi să îi cheme pe ei, cei de afară, să atenueze complexe şi să să rămână om. Să ne rugăm pentru el.

*

8 raspunsuri to “Şapte dintr-o lovitură”

  1. Cristian

    Domnule Mihnea Maruta, felicitari pentru Unica Sensibilitate cu care radiografiati starea natiunii la unul din cele mai performante “microscoape” psihologice !

    Dar vai, ultimul paragraf este din alta lume, nu (mai) exista asa ceva de zeci de ani de zile !!!

    De ce oare nu constientizam ca am fost , suntem si vom fi vesnic in plin RAZBOI cu un aparat urias de distrugere a fiintei nationale, ca armata de fosti securisti si activisti de partid nu au incetat nici un moment sa ne calce in picioare, momentul 22 decembrie 1989 a fost doar o scurta paranteza pentru ei…

    La noi nu a existat niciodata “Solidarnosc”-ul polonez, nu putem face compromisuri stilistice cu lichelele, haimanalele, secaturile , jigodiile ce ne conduc tara si guvernul !!!

    Pe de alta parte, haideti sa recunoastem cinstit : cati dintre banateni, ardeleni, maramureseni nu dispretuiesc, nu batjocoresc Moldova rurala, Oltenia rurala sau satele parasite din Dobrogea si Delta Dunarii ; apropo de Delta, am avut sansa sa ajung iarasi la Sulina in aceasta vara si m-am ingrozit , un oras mort din toate punctele de vedere, nu exista locuri de munca, casele nu cred ca arata mai rau decat un oras bombardat din timpul razboiului din fosta Iugoslavie , iar cand am intrebat cativa localnici de ce au ales a patra oara acelasi primar au dat din umeri…
    Ideea e ca nimeni din opozitie nu s-a gandit sa incerce sa gaseasca solutii pragmatice pentru zonele saracite ale Romaniei !
    Chiar si domnul Mihai Razvan Ungureanu a sesizat acum doi ani cum stateau localnicii dintr-un sat la crasma, pe timpul caderilor masive de zapada din acea iarna , dar apoi, dupa ce a aratat cu degetul nu a incercat sa gaseasca punti de comunicare oras – rural…
    Raman la parerea ca aroganta si dispretul ardelenesc STERP (si implicit a primarului Sibiului, care cu acel raspuns sincer “Ghinion” si-a semnat sentinta definitiva !) la adresa celorlalte provincii este unul din cele mai importante raspunsuri ale infrangerii actualei opozitii !

    Eu admir solidaritatea soprtiva a sarbilor, la jocurile de echipa ,nu imi iese din minte un meci senzational de volei (nu mai vorbesc de baschet, sportul lor traditional) cand Serbia a batut anul trecut Brazilia intr-o sala de aproape 16000 de spectatori veniti de pe tot cuprinsul Serbiei !

    Inca o data ,felicitari pentru o postare memorabila, de pus instantaneu in bookmarkuri !

    #52868
  2. Daniel

    Ura romanilor împotriva diverșilor conducători după 1989 (premieri și președinți) este ura neconsumata împotriva lui Ceaușescu. Iliescu a ținut cont de acest reziduu al sufletului colectiv și a lăsat puterea în 1996. Pauza de 4 ani + uneltirile oamenilor lui l-au readus proaspăt în politica. Poate Băsescu rămânea pozitiv în amintirea colectiva dacă respecta aceasta regula.

    #52869
  3. sorin

    se uita sau se aminteste in treacat marea miza principala miza esentiala miza de care depinde formarea statului de drept romania: justitia si sistemul oligarhic de tip rusesc. Politica? Ce politica se face la noi inafara de cea a furtului? De la cel mic intrat in sange al cetateanului la cel national al parlamentarului. Ce politica? Care stanga si care dreapta? Astea sunt de aparenta unei vieti “politice”. Nimeni nu vre puterea pentru a reforma (adica e unul amintit aici) ci pentru a fura. Vorbesc de parlamentari. Ei trebuie schimbati prin votul nostru. Daca nu vrem sau nu putem e vina noastra nu a lor. Cum sa faci campanie cand vrei binele cuiva? Cand vrei sa-l ajuti sa iasa dintr-o groapa. Ala de-i intinzi mana sa-l scoti din groapa si iti spune: ” imi pare rau nu te cunosc!” sau “nu-ti dau mana ca am auzit ca urasti cainii vagabonzi!” cum sa-i spui altfel decat PROST! SI SUNTEM!

    #52870
  4. florica

    interesanta abordare. Preluam!

    #52871
  5. Horea

    Corect ! In mare parte e exact ce observase si Catalin Tolontan. Esecul ni / vi se datoreaza ! Rezultatul, chiar daca in cifre absolute suna altfel, se datoreaza in mare parte cetatenilor tineri si cu studii mai degraba decat celor care “nu citesc si nu se uita la filme sofisticate”. Ipocrizia locatarilor din primul cerc este intrecuta doar de ipocrizia celui care a ocupat golul “neocupat” de dreapta politica. In 25 de ani “cititorii” nu au fost in stare sa-si infranga orgoliile si s-au retras tot mai mult intre cartile lor si filmele lor ciudate adancind prapastia dintre cercuri. Nu-mi doresc ca presedintele sa-mi fie prieten sau sa ies cu el la bere, imi doresc doar sa inteleaga ca toti facem parte din acelasi cerc.

    #52872
  6. […] Mihnea Măruță scrie bine de tot pe blogul “Surpriza”, vi-l recomand din nou: Șapte dintr-o lovitură. […]

    #52878
  7. Cosmin

    Buna seara!
    Un scurt comentariu la urmatorul paragraf: “Dacă ar fi să alegeţi, care ar fi cea mai importantă realizare şi cel mai dezastruos efect al mandatelor lui Băsescu? Pentru mine, funcţionarea justiţiei (cu toate derapajele şi parti-pris-urile), respectiv ura generalizată în corpul social.”
    CreNu credeti ca e mai plauzibila ca “ura generalizata in corpul social” nu a fost create de Basescu ci este o uRmare a realizarii lui, FUNCTIONAREA JUSTITIEI? Ca cei care au fost loviti de functionarea (de la un moment dat) a justitiei au creat aceasta ura?
    Multumesc!

    #52898
  8. Cosmin

    Imi cer scuze pentru greselile de tastare din comentariul anterior.

    #52899

Lasa un comentariu


8 + 1 =

Search / Caută în site