Interstellar: direcţii

Monday, November 10, 2014

Cel mai recent film al lui Christopher Nolan e mai îndrăzneţ decât “Inception”, mai emoţionant decât “The Dark Knight” şi mult mai surprinzător decât “The Prestige”. I se reproşează incoerenţe în scenariu, dar acestea pot fi trecute cu vederea de dragul mizelor metafizice.

“Interstellar” e un inception cu teme globale care au trecut în plan secund fiindcă oamenii şi-au mutat atenţia de la stele către ei înşişi, fiecare cu steaua lui. Sau, cum spune scenaristul Jonathan Nolan (fratele regizorului şi cel care a avut ideea acestui film), “ni s-a promis teleportare şi, în loc de asta, avem Facebook şi Instagram”.

Pe mine, filmul m-a trimis în următoarele direcţii:

Îndrăgostirea de ştiinţă. Felul în care sunt predate în şcoală materiile ştiinţifice, în general, şi fizica, în special, le lasă viitorilor adulţi puţine şanse în a rămâne cu o viziune, fie ea şi sumară, asupra lumii. Din păcate, un film ca “Interstellar” sedimentează mai multă informaţie relevantă decât ani întregi de învăţat pe de rost definiţii şi formule. Cum ar fi ca, în loc de plictisitoarea succesiune de “teorie şi probleme”, să se pornească de la simplitatea unor rezultate fascinante?

Exemplu: cum ar reacţiona, oare, elevii de liceu dacă profesorul de fizică le-ar spune, la început de an, povestea de dragoste dintre două particule “întrepătrunse” (entangled particles), cele a căror stare cuantică nu poate fi descrisă independent şi care, odată separate, continuă să se influenţeze, să se “simtă” reciproc, chiar şi dacă una este “exilată” la celălalt capăt al Universului? (Exemplul apare şi în finalul filmului Only Lovers Left Alive, al lui Jim Jarmusch.) Nu ar fi asta o momeală atrăgătoare către paradoxurile mecanicii cuantice? Nu şi-ar dori adolescenţii, contrariaţi, să descopere cum e posibilă telepatia inclusiv la nivel microcelular?

Pe culmile Apocalipsei. Ultimii ani ne-au adus din partea Hollywood-ului o seamă de producţii care au ca temă sfârşitul lumii şi “urmările” sale :) . Ai zice că aceste filme ne obişnuiesc cu gândul că Apocalipsa e aproape, că ne împing să privim în oglindă şi să fim mai buni. În fapt, efectul e altul: se induce o atmosferă defetistă şi o tristeţe implacabilă, pentru că “oricum se va termina” şi “nu mai ai ce face”. Natura e pe buza unei catastrofe, deznodământul nu poate fi evitat, şi-atunci nu ar mai avea rost să te lupţi, ci doar să te adaptezi şi să aştepţi.

În plan imaginar, “Interstellar” avansează o alternativă la posibila extincţie a vieţii pe Pământ (găsirea şi colonizarea unei planete similare), însă, în plan real, contribuie şi el la propagarea mentalităţii “suntem mult prea mulţi şi nu vom mai avea ce să mâncăm”. Dar soluţia e politică, nu galactică.

Unu pentru toţi. Poate cea mai grea dilemă pe care o propune filmul este alegerea între omenire, în ansamblu, şi cei dragi ai tăi, între toţi străinii şi acei câţiva care dau rost vieţii tale. Ce-ai face dacă de tine ar depinde? Pleci să salvezi omul, cu riscul să nu-ţi mai vezi copiii niciodată? Şi dacă nu va fi nici una, nici alta? De ce eu? Au oamenii, ca totalitate, dreptul să ceară asta unuia dintre ei? Are un părinte dreptul să refuze? În seama cui e o familie? În seama cui rămâne fiecare dintre noi? Există ceva mai înalt decât dragostea? Ceva pentru care merită să o sacrifici? Cum iei această hotărâre? Şi, la urma urmei, ai pleca singur la capătul Universului, lăsând acasă toate “particulele” cu care te-ai întrepătruns?

“Centrul” lumii. Dacă ne imaginăm omenirea ca pe o arenă în care se desfăşoară un spectacol permanent, şi în care e vital cine captează atenţia (pentru că cei din tribune devin fie spectatori mimetici, fie observatori neputincioşi), atunci America, cu precădere prin intermediul Hollywood-ului, s-a aşezat dominator în centrul spaţiului de joc.

Nivelul de problematizare şi minuţiozitate la care au ajuns cei mai buni cineaşti, mecanismul aproape perfect prin care o poveste se încheagă în imagini, efecte şi muzică, strângerea de informaţii atât de variate (de la curbarea timpului până la ultimele detalii cosmetice de pe un chip fugitiv) şi, mai ales, posibilitatea ca specialişti în atâtea domenii să fie aduşi împreună pentru un produs finit care e artă, toate astea dau Americii puterea de a controla imaginarul planetei şi, în consecinţă, de a ne direcţiona alegerile individuale şi colective.

Şi-atunci, nu există altă variantă: acest joc trebuie să fie jucat. Pentru a conta ca ţară, trebuie să păşeşti în arenă, iar acolo să fii în stare să captezi imaginaţia. Trebuie să stârneşti uimire şi să pui pe gânduri felii-felii de omenire.

Există cineva din România care joacă în acest joc? Avem vreun om în centru, care să fie văzut din tribune? Avem vreun grup care să fi propus o idee ori o temă luată în considerare ca opţiune la nivel global? Există vreo minte sau vreo structură capabilă să ocupe măcar un sector al acestei arene însetate, un inovator după care să se ia asistenţa mereu dornică să facă ochii mari?

Centrul e ocupat de cei care investesc în crearea artistică de viitor, de cei care îşi permit să fantazeze lucid în continuarea oricărei utopii. E o bătălie de când lumea între profeţii, iar noi continuăm să ne îndoim asupra trecutului.

*

6 raspunsuri to “Interstellar: direcţii”

  1. Mulțumesc, mi-a prins bine să citesc acest text.

    #52879
  2. __Vali

    Domnule Maruta,

    Am auzit si din alte surse ca “Interstellar” ar fi un film interesant, o sa-mi duc copii sa-l vedem impreuna.
    Dar mult mai mult as vrea sa aflu ce ganditi dumneavoastra despre ce se intimpla zilele astea in Romania cind “Ponta pupă poala popii, popa pupă poala PSD” :-(

    #52881
  3. __Vali: Reproduc ce am scris pe Facebook. Discuţia e mult mai lungă, dar, pe scurt, asta simt:

    “După moartea Mitropolitului Bartolomeu, niciun ierarh ortodox nu a mai luat atitudine, în public şi în mod repetat, cu riscul de a înota împotriva curentului de la vârful Bisericii, asupra chestiunilor de corupţie spirituală din politica românească.
    Au murit şi marii duhovnici, generaţia părinţilor Cleopa şi Papacioc, iar ceea ce vedem acum, susţinerea explicită, inclusiv de la amvon, a unui candidat dovedit ca fiind corupt spiritual – indiferent dacă e doar cu acordul tacit sau, mai grav, din dispoziţia capilor BOR -, îşi are cauza în preocupările cvasi-materiale ale noului patriarh şi în dezorientarea clericilor smeriţi, care preferă să-şi ţină curat împrejur, în aşteptarea – obicei istoric – a unor vremuri mai bune. Nu ştim să fim liberi.”

    #52882
  4. __Vali

    Multumesc!

    #52883
  5. __Vali

    Apropo, din pacate nu aveti optiunea de ‘follow’ activata pe FB :-(

    #52884
  6. […] Dacă vreți o argumentație mai bună pentru film, vedeți (cu mici spoliere): Mihnea Măruță: „Interstellar: direcţii” | Surpriza. […]

    #55576

Lasa un comentariu


7 − 7 =

Search / Caută în site