Aproapele

Monday, November 17, 2014

Una dintre descoperirile esenţiale ale mecanicii cuantice, care continuă să-i intrige pe cercetători şi să-i fascineze deopotrivă, spune că o particulă “decide” brusc să se stabilizeze într-un loc atunci când este observată, în acel moment fulgurant în care “te uiţi” la ea. Până atunci, ea există în aşa-numita “super-poziţie”, adică în valuri de posibilităţi, şi nu numai că are toate acele variante, dar se găseşte, simultan!, în toate acele locuri. Iar faptul că te uiţi la ea o determină să aleagă: se găseşte pe sine pentru că e căutată. (Darurile limbajului :) ).

Mutând ideea în alt plan, a acorda atenţie unui lucru înseamnă a-l face să existe în viaţa ta. Şi iarăşi ne ajută limbajul: când spunem despre un copil mic că “ia lucrurile în seamă”, nu facem decât să definim felul în care conştiinţa lui se naşte născând totodată lumea care-l înconjoară. Mintea lui transformă posibilul în realitate. Mintea dă viaţă la tot ceea ce nu e minte.

Şi dacă asta e valabil pentru obiecte, oare cât de misterioasă devine relaţia când dai atenţie unui om? D-apoi dragoste?

*

Nu ştiu cum a fost posibil să câştige Iohannis. Nici măcar sociologii nu înţeleg cum de s-a ajuns ca, în turul al doilea, să-l voteze trei milioane şi jumătate de oameni în plus. Eu cred că e un miracol, aşa că nu-i voi căuta explicaţii. Încerc doar să mă cuplez cumva la spiritul acestui miracol şi să observ.

*

Nu cred că mesajul acestor alegeri este satisfacţia că “le-am tras-o”. Sunt prea mulţi acum, mai ales în cercul vanităţii mediatice, cei care îşi arogă bucăţele din victoria “neamţului”. Pentru ei, asta e o confirmare că, nu-i aşa, au avut dreptate – o dreptate totală şi strălucitoare.

Când colo, e doldora în ambele părţi de fanatici care nu pot accepta că şi dincolo sunt oameni care-şi iubesc ţara, de obsedaţi care lovesc de ani buni în acelaşi cui, şi cu acelaşi ciocan, de încrâncenaţi care îşi refuză îndoiala întrebării – “oare chiar nimic din ceea ce mă contrazice nu e de luat în seamă?”.

Miracolul din 16 noiembrie – îngăduiţi-mi, vă rog, să-i spun aşa – nu e despre ideologie, nu e de stânga sau de dreapta, nu continuă ce-a făcut Băsescu şi nici nu întrerupe ce-a dres Ponta. Nu e apă la moară pentru Realitatea, B1 sau Hotnews şi nici potop pentru Antena 3 şi RTV. Poate fi citit astfel doar la un nivel insignifiant, undeva jos şi foarte mic, printre particule pe care istoria nu are timp să le ia la drum. Cine se uită acolo pierde vremea.

*

Ce relaţie există între cei din ţară şi cei plecaţi, definitiv sau nu, în străinătate? Până acum ne gândeam, eventual, cât de greu trebuie să le fie, şi ne bucuram, bineînţeles, că trimit permanent bani acasă. Ni-i imaginam ştergând la cur bătrâni prăbuşiţi în ei înşişi, montând gresie prin vile superbe ori, în cazuri vizibile, prezentându-se ca români – simplu, fără nici o ruşine sau trufie – când îşi citesc paper-urile pe la conferinţe ştiinţifice. Şi, poate, speram să se întoarcă într-o zi. Pentru că părinţii lor îi tot aşteaptă, copiii îi visează, iar fraţii n-au încetat să îi iubească.

Dar, dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi activat firele nevăzute, ca şi cum ar fi prins să vibreze tot ceea ce ne leagă, viitorul nostru împreună, i-am văzut în lumină, i-am băgat în seamă, le-am dat viaţă. Am descoperit că ei – şi poate numai ei – se gândesc la România dezinteresat, cumva de deasupra, dar de foarte aproape: numai dragoste. Nu ca noi, urând cu scrâşnete, nu ca noi, dornici să “le-o tragem” celorlalţi. Ci maturi, calmi, răbdători aşa cum nu credeam că pot fi ai noştri, capabili să rămână în picioare pentru o fărâmă de responsabilitate care s-ar putea dovedi iluzorie.

Şi mi-am amintit de un prieten care scria că, acolo, în diaspora, devii mai român decât erai în ţară.

*

La noi, la ortodocşi, a fost duminica samarineanului milostiv. Samarinenii şi iudeii se urau. Şi totuşi, când dă peste un iudeu care, după ce a fost bătut şi jefuit, zace aproape mort, personajul acestei pilde nu doar că îl oblojeşte, dar îl mai şi duce la un han, plătindu-i hangiului să îl îngrijească până se înzdrăveneşte. Într-o predică la această sărbătoare, teologul limpede care a fost Mitropolitul Bartolomeu ne spune că lecţia este să faci milă, dar nu oricum, ci dezinteresat, fără a vrea să ţi se ştie numele, fără a căuta vreo răsplată. Pentru că samarineanul îşi vede de drum. El nu ştie dacă, la întoarcere, îl va mai găsi pe iudeu, aşa că-i lasă hangiului suficienţi bani încât acesta să nu pună de la el şi, în plus, îi promite că, dacă nici aşa nu ajung, îi va da restul când se revăd.

Străinul care te salvează. Duşmanul care, împotriva a ceea ce se aşteaptă de la el, te readuce la viaţă. Fără nici un scop ascuns. Despre asta e vorba acum. Nu despre răzbunare, nici despre “am învins”. Să dăruieşti fără a şti cine este la celălalt capăt, fără vreo certitudine că vei “câştiga” sau că “se merită”, aşa cum au făcut zecile de mii de români care au răbdat, ore în şir, de dragul unui gând bun trimis acasă. Să treci peste ura pe care ai deprins-o de la ai tăi, asta e victoria.

Aşa ajungem la Biserică. Şi la calculele celor care, îmbrăcaţi în aur, fac politică înaintea catapetesmei şi legitimează pomenile “targetate”. Aproapele meu e samarineanul, părinte. Aproapele samarineanului e cel bătut şi jefuit. Să-i iubeşti ca pe tine însuţi, părinte.

*

3 raspunsuri to “Aproapele”

  1. Claudia

    Cred ca in loc de 16 septembrie trebuia sa fie 16 noiembrie.

    #52902
  2. Vă mulţumesc. Am corectat.

    #52903
  3. Cel mai mult iubesc momentul asta. Cand nu mai suntem basisti si pontisti, si nici buni sau rai, ci oameni ! De acum mi-as dori sa ne impartim in zambitori de dimineata si veseli de dupa pranz, in iubitori si in asteptarea iubirii, sau in copii si adulti care nu au uitat sa se joace ! Hai ca putem, aceea va fi victoria care ne va face cu adevarat fericiti !

    #52904

Lasa un comentariu


6 − = 2

Search / Caută în site