Aferim?

Monday, March 9, 2015

Să presupunem că, peste vreo două sute de ani, nu vor mai exista ţări. Sau că vor dispărea banii. Sau că, între timp, pământenii vor primi un semn incontestabil că universul a fost creat de o fiinţă atotputernică. Cum vor fi fiind, în asemenea condiţii, cărţile şi filmele despre vremurile de acum, în eventualitatea că aceste tentative de a ne înţelege pe noi înşine ar supravieţui?

Nu vor fi părând ridicole, atunci, războaiele în care oamenii se omoară pentru a-şi apăra patria sau limba? Cum ar fi judecate, într-un atare viitor, crimele comise de dragul unei moşteniri, puterea băncilor sau averile personale care depăşesc producţia unui stat? Ce grilă de interpretare ne-ar aplica nouă gânditorii secolului XXIII dacă, să zicem, părinţilor lor li s-ar fi arătat un înger siderant, transmis în direct de toate televiziunile planetei?

Desigur, aceste posibilităţi s-ar putea dovedi exagerări sau absurdităţi. E mult mai probabil că oamenii vor continua să se lupte pentru teritorii, aur şi credinţe religioase. Însă ceea ce e sigur, acum şi oricând, este că evaluarea trecutului îndepărtat potrivit tiparelor prezentului, comparaţia dintre astăzi şi alaltăieri pe baza a ceea ce am învăţat ieri, această abordare, deci, nu doar că îngreunează înţelegerea, ci sporeşte diviziunile şi alimentează cea mai facilă vanitate, aceea de a te considera superior pentru că eşti în viaţă.

*

Foto: Pagina de Facebook a filmului

Foto: Silviu Gheţie/ Pagina de Facebook a filmului

M-am dus să văd “Aferim!” având în minte repetatele explicaţii ale regizorului Radu Jude că filmul său este un construct, fiindcă, evident, nu are cum să refacă realitatea secolului XIX, şi că scopul său a fost de a căuta în acele vremuri sursa unor mentalităţi persistente, îndeosebi rasismul şi antisemitismul. Şi l-am văzut ştiind şi că unii critici îl consideră deja cel mai important film românesc din 2010 încoace, inclusiv pentru că ar marca despărţirea de un tipic al “noului val” – drame contemporane care se petrec în apartamente de bloc.

Pe scurt, comunicarea publică care a premers difuzarea în cinematografe spunea că avem de-a face cu un act de curaj. Ceea ce s-a dovedit adevărat, din multiple perspective. Documentarea minuţioasă făcută de Radu Jude şi de co-scenaristul său, scriitorul Florin Lăzărescu, cu ajutorul istoricului Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, este vizibilă de la un capăt la altul: în vorbirea balcanico-oltenească plină de influenţe slavone (pe filieră ortodoxă) şi greco-turceşti (pe filieră politico-socială), în simplitatea preponderent mizeră a portului cotidian şi în şubrezimea spaţiilor de locuit.

Întreaga atmosferă, de altfel, este una de sărăcie bolnavă. Chiar şi pretinsa bogăţie pute, prăfuită şi slinoasă. În contrast cu această deprimantă prezenţă omenească, “Aferim!” capătă strălucire datorită secvenţelor filmate în natură. Lumina surprinsă de operatorul Marius Panduru, mai ales când protagoniştii trec prin păduri, are o frumuseţe cu adevărat hrănitoare, valorizată de imaginea în alb-negru – altă probă de curaj – prin care Jude a decis să spună povestea zapciului Costandin şi a ţiganului Carfin.

*

Problema filmului – şi cu asta mă întorc la ideea din debutul textului – este chiar abordarea pe care autorii o consideră cea mai curajoasă: miza ideologică, dezgroparea în acel trecut a rădăcinilor unor defecte contemporane. Radu Jude ţine ca spectatorul să-i preia filtrul şi, din această cauză, imprimă filmului o tuşă demonstrativă.

Este inversată ordinea – după mine, firească – dintre poveste şi intenţie: în loc ca naraţiunea să constituie singurul canal de transmitere a mesajului, iar spectatorul să fie creditat că va pricepe, scopul înrobeşte (sic!) demersul regizoral şi, în consecinţă, personajele sunt “trase” către acest comandament.

Nici un personaj din “Aferim!” nu ajunge să-ţi fie drag odată ajuns la final (poate cu excepţia copilului Ţintiric, pentru care ţi se rupe sufletul când e vândut pe câteva mahmudele). Şi, dacă nu prinzi drag de personaje, dacă nu stabileşti o legătură afectivă – chiar şi cu un laş, cu un prefăcut sau cu un urâtor de oameni -, dacă, în loc să le adopţi sufleteşte, nu faci decât să le judeci şi să le condamni, atunci ce şanse mai ai să-ţi chestionezi propriile prejudecăţi? Cum mai scapi de acea vanitate facilă, poate cea mai facilă – eu sunt mai bun pentru că trăiesc?

*

Un raspuns to “Aferim?”

  1. Am decis să şterg comentariile de la acest text. Nu fac decât să alimenteze ura. Una e să nu-ţi convină o părere, alta e să desfiinţezi pe cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată.

    #55269

Lasa un comentariu


6 × 5 =

Search / Caută în site