Povestea unui microbist

Thursday, April 13, 2017

Pe vremea când era în putere, unchiul despre care am să vă povestesc lucra la drumuri. Ţăran mucalit, născut şi crescut într-un sat care ţine de Gorj, dar care e mai aproape de Craiova decât de Târgu Jiu, făcea şi el ce făcuseră mulţi de-ai lui ca să-şi poată ţine familia şi cu altceva decât cu mămăligă şi ceapă: muncea pe şantiere, la şoselele patriei.

Era plecat cu lunile şi trimitea acasă bani cu care femeia lui putea cumpăra haine mai bune pentru copii, dar şi un televizor alb-negru sau un radio mare cât o lădiţă, pe care, dacă-l deschideai deasupra, avea şi platan pentru discuri de vinil.

Când am început să mai înțeleg una-alta din ce se-ntâmpla în jurul meu, unchiul despre care vă povestesc lucra prin Banat. Îl vedeam vara, în săptămânile de vacanţă pe care le petreceam la țară, dar atunci nu ştiam că, în timpul anului, marea lui bucurie era să se urce în tren la sfârşit de săptămână şi să “aterizeze” în oraşul unde avea meci echipa lui de suflet. Universitatea Craiova.

Nu ştiu cât de des îşi permitea să plece sau cât de departe avea timp să călătorească pentru a putea să se şi întoarcă, lunea, pe şantierul unde-şi câştiga pâinea. Ştiu doar că în viaţa lui existau două echipe: cea de acasă şi Craiova. Atâta-l interesa. Familia și Știința.

Când era în sat, în concediu sau între două șantiere, și urma un meci la Craiova, nevasta lui ştia: trebuia să-i spele cămaşă albă, să-i calce pantaloni negri şi să-i pregătească pantofii buni, ăia de mers la nuntă şi la-nmormântări.

Ieşea în poartă ca scos din cutie, proaspăt bărbierit şi cu ochelarii de soare pe nas, ca orice oltean fudul, şi lua rata până în Bănie. Nu uita niciodată să-şi ia radioul cu tranzistori, pentru că, în timpul meciului, oamenii care aveau radiouri erau vedetele tribunei: microbiştii de primprejur voiau să audă sau să afle, cât mai repede, ce se întâmplă pe celelalte stadioane. Partidele Diviziei A se jucau la aceeaşi oră şi, fiindcă la televizor erau doar purici, jumătatea bărbătească a ţării asculta emisiunea “Fotbal, minut cu minut”.

De altfel, legătura unchiului meu cu aparatul său de radio era subiect de glume şi-n sat. Dacă echipa lui Balaci şi Ştefănescu nu juca pe teren propriu sau dacă mătuşa reuşea să-şi ţină bărbatul acasă pentru cine știe ce obligație agricolă, pe dealul unde culegeam prune cot la cot cu tot neamul răsunau vocile lui Ion Ghiţulescu, Gheorghe Minoiu, Nicolae Soare şi, bineînţeles, cea mai aşteptată dintre toate, a lui Sebastian Domozină.

Golurile Craiovei ne îndreptau de şale şi ne mai scuteau pe noi, copiii, pentru câteva minute, de corvoada aplecatului şi de păstrarea ritmului cu care adulții umpleau găleţile.

*

Unchiul despre care v-am povestit s-a pensionat relativ tânăr, ca mai toţi şantieriştii. A continuat să muncească în satul lui, cu nevasta lui, să dea la animale, să are, să semene, să treiere, să culeagă, să mâne şi s-adune.

Apoi, mătuşa a murit – ea, care-l ţinea pe linia de plutire, care-i dădea energie şi care-l mai strângea către casă. Una dintre fiice l-a luat la oraş, să-l îngrijească şi să-i prelungească anii. Îl suna de câteva ori pe zi, de la serviciu, nu cumva să uite de medicamentele programate la intervale stricte. Avea camera lui, televizorul lui, şi se uita toată ziua la meciuri şi la ştirile din sport. Cam o dată pe lună, îl duceau la ţară, să vadă ce mai era pe-acolo.

Zilele trecute, unchiul cel microbist s-a întors pentru totdeauna în sat, de ne-a adunat și pe noi, încă o dată, pe dealul cu rânduri-rânduri de pruni unde, altădată, lihniți de foame, o așteptam pe mătușa să apară din vale ducând pe cap, într-un echilibru ce părea imposibil, banița în care pusese strachina cu făsui, pâinea, lingurile și un sfert de țuică de-aia slabă, oltenească, pe care numai ei puteau s-o bea și să le mai și cadă bine. Numai ei.

 

Lasa un comentariu


+ 7 = 14

Search / Caută în site