Mai grozav decât atât: poate comiterea acelui rău şi căinţa ulterioară vor fi temeiuri pentru un bine de cu totul alt nivel, pentru o spălare istorică, pentru un potop care şterge orice context anterior.

Nu trebuie să judeci pe altul atâta timp şi spaţiu cât eşti înăuntrul continuumului.

Avantajul scriitorului e că el creează continuumul şi, de aceea, îl cunoaşte. Te momeşte să condamni la pagina 10 sau 33 sau 100, jucându-se cu nestăpânirea ta, apoi te face de râs la pagina 200 sau, deseori, la final.

Cititul e un antrenament pentru judecata postumă: nu te arunca, fii atent la capcane, urmăreşte-ţi reacţiile, ai răbdare, iubeşte.

*

Apărut în 2008, ca transpunere în proză a unei piese de teatru, romanul finlandezei Sofi Oksanen e o pendulare trecut-prezent prin continuumul dominat de vină şi trădare al unei femei din Estonia – Aliide, despre care, pe măsură ce înaintezi în lectură, realizezi că nu ai niciodată suficiente date, că mai ai nevoie de încă şi încă un episod pentru a putea formula un verdict. Ba o înţelegi, ba o condamni, iar verdictul, de fapt, e greşeala. Verdictul nu trebuie să existe.

În cel de-al doilea război mondial, România a trecut printr-o singură “întoarcere a armelor” (1944), printr-o singură schimbare fundamentală de asupritor, şi acel eveniment continuă să ne tulbure. Estonia a trecut, în acelaşi timp, prin trei răsturnări: peste nemţi au venit sovieticii, s-au întors nemţii pentru scurt timp şi apoi, încă o dată, sovieticii, care aveau să rămână aproape 50 de ani, până în 1991.

Dar Estonia a devenit parte a URSS, n-a fost doar dirijată de comisari sovietici, ca noi. Nu că teroarea ar necesita grade de comparaţie, dar una e să plăteşti că ai fost aliat cu naziştii, alta e să nu mai ai ţara ta, şi tot, dar absolut tot ce-a fost înainte, să devină condamnabil.

Aliide e tânără în vremea războiului, dar nu e frumoasă ca sora ei, Ingel, şi nici nu dă gust bun oricărui lucru pe care-l atinge, la fel ca Ingel. Cu ce sunt vinovaţi cei care nu sunt foarte frumoşi şi nici spectaculos de talentaţi? Cum să reziste şi să nu zgârie aura celor hărăziţi?

În dragoste şi război, se zice, totul e permis, iar Aliide le pierde pe amândouă, ca femeie şi ca estoniancă. Dar până să accepte înfrângerile, totul îi este permis, şi ei: trădarea, compromisul, tăcerea care îngăduie răul. Şi Aliide plăteşte, ispăşeşte, duce cu ea, în ascunzători etanşate, unde să nu mai pătrundă iz de amintire, toată vina de a fi fost tânără, de a-şi fi dorit să o iubească un bărbat care n-o iubea şi de a trăi din nou în ţara normală de dinaintea dictaturii sovietice.

Şi vine o zi – Aliide e deja bătrână şi ţara, deşi redobândită, nu are nimic din lumina tinereţii – când găseşte o tânără în grădină, o fată ce pare a fi rătăcită şi care e mai degrabă o ameninţare decât o curiozitate. Şi tot ce reprezintă acea fată redeschide continuumul memoriei lui Aliide – şi gelozia faţă de Ingel, şi neamţul pe care l-a ţinut ascuns, şi soţul venit cu tancurile sovietice, şi dispreţul celorlalţi. Iar fata cea necunoscută îşi fereşte propria nostalgie, o vinovăţie pe măsură şi visul de libertate. Are şi ea ruşii ei, de care vrea să scape, şi nesiguranţa, şi teama, mai ales teama aceea care vine din viitor şi care-ţi blochează alegerile.

Ce nu poate face viaţa e la îndemâna cărţii. Pe Aliide o salvăm noi, cititorii, răzgândindu-ne, iertând-o, condamnându-ne pripeala. Iar pe fata cea necunoscută o salvează Aliide. Continuumul nu trebuie subestimat niciodată.

*

Tweet

Când, totuşi, încerci să-i defrişezi coroana ori să-i dezgropi rădăcina, când cobori să-i cartezi stratul freatic şi apoi să-i  înlesneşti linii de comunicaţii cu suprafaţa respirabilă, când tragi de ea, când o înconjori, o hărţuieşti şi  îi intuieşti perspectiva, de fiecare dată, fără excepţie, ajungi într-un punct pustiu unde nu mai găseşti soluţii de continuare. Dar chiar şi atunci, nesătul, chiar şi acolo, închis ca într-un “şah mat”, tot eşti inexplicabil de fericit. Căci ai atins marginea îngăduită a unei idei.

*

Iulian Tănase a scris un roman* care nu istoriseşte oameni, ci este desfirarea unei idei – a apariţiei, extinderii şi dominaţiei sale, a trimiterilor sale filosofice şi a ameninţărilor la care e supusă din zona lumească a nepriceperii. Omul căruia i se arată intră în slujba manifestării de sine a acelei idei. Odată ivită, ea pune stăpânire pe el şi-l transformă într-un secund.

Iar ideea e următoarea (exprimată mult mai stângaci decât s-ar cuveni importanţei sale):

de ce doi ochi şi o gură, dispuşi într-un raport similar chipului uman, insuflă o anume formă de viaţă oricărui fond/suport peste care sunt aşezaţi?

Care este statutul ontologic al “fiinţelor” astfel create? În ce registru al existenţei se află ele? Ce putem spune despre ansamblul pe care Ochiul Stâng, Ochiul Drept şi Gura îl compun împreună cu o grămadă de caise, cu o buturugă, cu o jumătate de lubeniţă sau cu o piatră de mare?

Ce este sufletul, de fapt? De ce, doar prin sugestia unui chip, un obiect oarecare prinde, parcă, viaţă, şi ce fel de viaţă este aceea? Unde “trăiesc” aceste forme onirice, odată compuse, şi cum se leagă reciproc?

Aceasta este ideea care-l ia pe scriitor în posesie şi care-l călătoreşte fantasmatic de la Bucureşti la Vama Veche şi apoi la Hong Kong, şi de la Platon la Hegel, tăind-o pe la Occam şi Paracelsus. Trei oase de vită – două în rol de ochi şi un al treilea pe post de gură – sunt “sufletul” care migrează, datorită propriei tensiuni “triunghiulare”, şi care se încarnează, sau, mai bine zis, se “înobiectează” succesiv, de treizeci de ori, din simpla, dar atât de complexa raţiune că poate să o facă, şi-atunci trebuie.

Cel care le facilitează această transmigraţie este Fotograful. Poate pentru că fotografia, se ştie, “fură” sufletul. În povestea celor trei oase, fotografia este, de altfel, unica şi definitiva modalitate în care ele, ca suflet, vin la viaţă, se trezesc la existenţă, apar sub un chip de fiecare dată altul.

De ce oase, şi nu altceva? Poate pentru că, în China antică, de care autorul e fascinat, se făcea divinaţie pe oase de vită şi pe carapace de broască ţestoasă. Acestea erau sparte cu vergele încinse, li se “citeau” mesajele din crăpături şi apoi erau inscripţionate cu răspunsurile profetice.

Oasele sunt tot ce rămâne după noi, pe pământ, şi poate că înăuntrul lor se imprimă, ca un soi de munţi interiori, amintirile mineralizate ale momentelor care definesc o viaţă.

Poate.

Cert e că autorul îşi caută propriul drum pentru propria idee, iar această carte este o viziune irepetabilă asupra acelei fărâme imateriale din noi care sfidează moartea. Autorul ştie că, în creştinism, sufletul este chipul din vestita formulare “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. (Nu întâmplător Ochiul Stâng, Ochiul Drept şi Gura sunt, la fiecare “încarnare”, “Tatăl colectiv”.) Şi trebuie că ştie şi că una dintre întrebările rămase fără un răspuns canonic este cea privitoare la originea sufletelor. Le-a creat Dumnezeu pe toate, înainte de timp, iar acum nu face decât să le “repartizeze”, sau le creează simultan cu fiecare embrion? În prima situaţie, care e “criteriul” repartiţiei? În cea de-a doua, cum rămâne cu nemurirea?

Iulian Tănase vrea să-şi ducă ideea până la capăt, acesta este marele merit al cărţii sale. E o psihogonie poetică, o încercare nebunească, întreprinsă în orizontul de neînlăturat al eşecului omenesc, de a desluşi – mai întâi sieşi, apoi şi cititorului – cum se alcătuieşte, cum se manifestă şi ce parcurge, nepătruns, sufletul.

Despre care niciunul dintre noi nu ştie, de fapt, nimic. Pe care fiecare dintre noi, când vrea să-l găsească, şi-l expune, iar când îl caută, şi-l arată. Faţă de care toţi trăim aproape ignorându-l, dar pentru care visăm să scăpăm, salvându-l.

*

* Oase migratoare, editura Nemira, Bucureşti, 2011, 220 de pagini

Tweet

Nepăstrând proporţiile, stoluri de fluturi antrenează, timp de câteva secunde,
un sentiment uitat prin stomac, ori apărut de niciunde,
angajaţi ocupaţi prin birouri cu multe carouri îşi abandonează rutina sau maşina,
(ca-n Falling Down sau cu energia pe care ţi-o dă James Brown)
cercuri concentrice evadează, presate, către imaginare plaje cu fete nestresate,
ochiul (ce părea definitiv) închis afară înăuntru se deşteaptă,
iar urâtul, măcar pe alocuri, se sparge, puf, pe fiecare treaptă,
cum striveşte copilul bulele unui ambalaj de plastic,
ca pe nişte supape deschise spre fantastic.

Fericirea nu “vine”, a înţeles Iv cel Naiv,
ea nu e vreun cadou alternativ, şi nici nu ţine de genitiv
(a mea, a lui, sau a lor),
ea se caută în prezentul indicativ,
descoperind că ai sau că eşti omul de care ţi-era dor.

Fericirea poate fi casnică, o iluzie de caşcaval elastică,
sau pur şi simplu starea în care te opreşti să-ţi pricepi alergarea,
dar fericit eşti şi atunci când
e chef cu prăjituri şi copii colorând
sau când încerci, şi reuşeşti, să te transpui
în blana unei pisici sau în galbenul de pui.

Iar dacă o simplă poezie face să vibreze lumea virtuală,
vă daţi seama ce putere are o carte de-a ne lua ca din oală.

*

Iar acum interviul, făcut într-o seară, pe net, timp de vreo două ore. Deopotrivă spontan şi profund, definindu-se pe sine în aluzii neaşteptate, IvcelNaiv e un spectacol de talent. Tot ce veţi citi în continuare el a scris pe loc, improvizând în timp ce eu nu făceam decât să aştept versul următor, şi încă unul.

*

M.M.: Îţi propun nu un interviu, ci un joc, în care te rog ca tu să continui, în versuri cu rimă, “provocările” mele.

Iv: Totul cu rimă, zici… Încerc.

M.M.: Despre mine, subiectiv…

- … fanii mă privesc admirativ
unii chiar nu-mi găsesc adjectiv
pentru mine însă e pur şi simplu distractiv
să calc pe muchia unui vers aproximativ

cu mersul ăsta mândru, de beţiv
în ale mele gânduri şi trăiri captiv
şi după toate astea să rămân fictiv

M.M.: Ochii mei prind aditiv…

- …şi devin contemplativ
de golul absolut când n-am motiv
sau de-ntuneric când sînt în paradisul olfactiv
cred că îmi place raiul mai mult ca idee
şi tot aşa mă-ndrăgostesc de o femeie
sufletul meu cred că locuieşte
aproape de cap, aşa că fireşte
sînt mai îndrăgostit de ideea de ea
decât de faptul că e cea mai cea
pe scurt, când văd un film, când iubesc sau strănut
fug cât pot, dar cât pot, de anacolut
ca o pisică urmăresc ghemul lucrurilor
dar numai pentru a găsi logica lor

M.M.: Caut instinctiv…

-… ca un câine osul, un potrivit adjectiv
să găsesc echilibrul între năbădăiosul “narativ”
şi lirismul meu atâta şi atâta de intempestiv
aş fi vrut să am un miros mai bun
să găsesc mai uşor metafora îngropată sub prun
de fapt caut să găsesc calea prin care
să scot din mine un mine mai mare
dar oricât aş încerca să fiu de abil
pot scoate din mine cel mult un copil

M.M.: Practic intensiv…

-… amorul fără prezervativ
între neuroni şi dendrite
să nasc nebănuite
corelaţii pe care natura-mi umană
le-a primit cumva, de undeva, de pomană
să le dau mai departe, să vedeţi şi voi
cum e să fii un tip fictiv care gândeşte cât doi;
căci da – asta mi se reproşează
că hiperanalizez fiecare fază
aşa o fi, dar am noroc
că îmi curg din minte pe foaie în toc
câteodată cu un debit aşa de mare
că-ţi dă atenţia jos din picioare

M.M.: M-aş dori mai coroziv…

-… cu mine însumi când sunt primitiv
şi întreprind acţiuni de care un cimpanzeu
ar fi mândru de la el din muzeu
căci ştiu – poet, fictiv, idealist – pare feeric
dar am uitat să vă zic că sînt un personaj fictiv destul de coleric

M.M.: Visez selectiv…

-… la al lumii portativ
să vă explic – cu cât sînt mai departe
destinaţiile parcă-s mai aparte
îmi fac cu ochiul doar junglele, pinguinii
stelele de mare şi beduinii
şi mai visez la ziua în care oamenii vor lua poezia
de pe raftul cu amnezia
şi o vor muta pe marginea căzii, pe noptieră
pe-un colţ de pat sau la măsuţa de machiaj pe etajeră
pe scurt – la momentul în care vor realiza
că de poezie e nevoie zilnic, da, da

M.M.: Iubesc definitiv…

-… încercarea asumat nereuşită de a fi exhaustiv
dar şi fustele cu pliuri, fără tiv
pe tipul cu nume ciudat – ha ha rogvaiv
şi meciurile real-barcelona. le sînt captiv
îmi place să pregătesc fripturi la grătar
şi salata cu nume de rege – caesar
iubesc mâncarea asiatică
şi partea simpatică
este că-mi place şi mai mult s-o prepar
aşa cum iubesc să mă târguiesc la bazar
dar cel mai mult cred că iubesc starea
în care stau ca un sac de cartofi şi privesc marea

M.M.: Prima parte a interviului, cea mai grea, s-a terminat . În partea a doua (şi ultima), te rog să continui, pentru vremurile de azi, ca într-un “sms” de-al tău, următoarele versuri. Limba noastră-i o comoară…

- … de ce n-o fură, şi o omoară?

M.M.: La un semn, deschisă-i calea şi se-apropie de cort…

- … bunică-miu’ c-un zâmbet larg, fluturând un bilet la pronosport.

M.M.: Din bube, mucegaiuri şi noroi…

-… se nasc cei mai adulaţi eroi.

M.M.: Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală…

-… şi de multe ori nici prea multă şcoală…
dar amândoi o viaţă intimă nasoală
şi ambii curăţă arma zi de zi în poală
şi oricare din ei aş fi tot mi-ar plăcea mirosul ăl de smoală
pe ambii să-i ferească dumnezeu de aţipeală
dacă nu se tratează de patologica sfială.

M.M.: Sunt peştişorul care se strecoară din năvod…

-… sînt capra stearpă hotărâtă să dea rod
sînt oricine altcineva dar nu irod
sînt tot eu, după ce-am căzut din pod
şi care dă pe twitter – am scăpat, oh my god

M.M.: Mulţumesc pentru interviu, creativule Iv…

-… acelaşi tip fictiv, sper că n-am apăsat vreun buton autodistructiv.

 *

La final, poemele mele preferate din volumul “Versez”:

Şi încă un fragment (din romanţa lui tic şi tac):

când mi-e foame e prânz
când mi-e iubire e mânz
când mi-e dor e nor alburiu
când plec la birou mereu e târziu
când copilul care eram îşi flutură eşarfa
el îmi indică zgaibe-n genunchi şi sinus de alfa

*

Tweet

După 2 ani şi jumătate de când n-a mai publicat nimic pe blogul ei (terorista.ro), luciat a acceptat să colaboreze cu noi şi va scrie săptămânal despre cărţile pe care le citeşte. Rubrica se va numi precum blogul ei – “Terorism de cititoare” – şi va fi împrospătată în fiecare vineri.

Nu mă întrebaţi cine e “Terorista”. Nu cred că numele e cel mai important. Trăieşte în Bucureşti şi îi plac pisicile. E o femeie discretă şi înţelegătoare. Nu e vreuna dintre persoanele a căror identitate i-a fost atribuită.

Decizia ei, din aprilie 2009, de a nu-şi mai publica impresiile despre cărţi a iscat atunci îndelungi discuţii privind “subsolul” blogosferei româneşti.

“Hărţuială, jigniri, ameninţări, calomnii. Aşa funcţionează unii, ştiu. Şi n-am ce să fac, nu pot să mă apuc să mă lupt cu unul şi cu altul, să atac la rândul meu – nu pentru asta sînt făcută şi nu cu asta vreau să-mi ocup timpul. Vreau cărţi frumoase şi oameni decenţi în viaţa mea”.

Ulterior, în interviul pe care mi l-a acordat, luciat conchidea:

“Să spunem doar că pseudonimul meu a fost interpretat drept anonimat, iar anonimatul interpretat drept ascunziş al unor terţe persoane. (…) A fost o copilăreală a unora care s-au jucat de-a detectivii şi au dus joaca asta până în pânzele albe, fără să se gândească la consecinţe, la faptul că nu e o joacă să pătezi numele unor oameni.”

“Terorista” nu se întoarce în lumea internetului românesc nici pentru glorie, nici pentru bani. Dacă voia glorie, ar fi continuat să scrie pe blog, în ciuda celor care se dădeau peste cap pentru a-i afla identitatea. Dacă voia bani, în presa centrală mai sunt redacţii de unde colaboratorii cu “brand” ridică sume frumuşele pentru câte-un text săptămânal.

Începând de vineri, 7 octombrie, vă aştept pe OradeCluj.ro să descoperim împreună cărţile “terorizate” de luciat. Ea a trimis deja primul text.

*

Tweet

Acesta e adevărul. Nu e nimic defect în a-l rosti, aşa cum nu e nici o deriziune în a apăra laicitatea statului. La noi, statul n-a fost niciodată în pericol de a fi supusul vreunei instituţii religioase. Dimpotrivă, formele de organizare statală ale românilor n-ar fi existat niciodată şi nu s-ar fi putut coagula major în secolele XIX şi XX fără sprijinul Bisericii, nu numai direct, în relaţia sa cu puterea, ci, în primul rând, ca păstrătoare a legăturii între diferitele forme de a fi român.

*

Aşa am simţit nevoia de a introduce cartea* în care academicianul Mircea Maliţa se întreabă dacă, în istoria românilor, se pot desprinde unul sau mai multe “fire roşii” prin care să se explice “miracolul” – cum l-a numit Gheorghe Brătianu – supravieţuirii noastre ca naţiune. Cum de s-a putut ca, după colonizarea romană, urmată de cei circa o mie de ani de “retragere din istorie”, să se înfiinţeze mici ţări româneşti, şi cum au rezistat ele ulterior, între imperii, alte 6-7 secole – aceasta a fost ideea de pornire a autorului.

Cartea nu este, cum s-ar putea crede înainte de lectură, nici vreo mostră de propagandă, nici expresia unui idealism cu tentă autohtonă. Şi asta pentru că Mircea Maliţa (născut în 1927), deşi nu are notorietatea meritată, este unul dintre ştiutorii României. De formaţie matematică, fost ambasador în SUA şi la ONU, fost ministru al Educaţiei, membru de onoare al Clubului de la Roma (una dintre organizaţiile care prefigurează viitorul lumii), Mircea Maliţa are anvergura pentru a combina documentarea istorică şi profunzimea ştiinţifică, în tentativa de a desluşi tiparele mentale ale victoriilor noastre naţionale.

Această carte este, deci, un demers cognitiv. Mircea Maliţa aplică teorii recente asupra unei sinteze de momente-cheie ale istoriei noastre. Cei care strâmbă din nas când vine vorba de naţiune vor tresări, probabil, aflând că el foloseşte viziuni din genetică şi neurobiologie (de exemplu, teoria memelor, a faimosului autor ateist Richard Dawkins) pentru a interpreta strategiile româneşti de supravieţuire.

Mai mult decât atât, Mircea Maliţa găseşte puncte asemănătoare între strategiile de război (pe care le decelează din marile bătălii) şi strategiile din timp de pace, aşa cum reies acestea din arhivele diplomatice. Nu am să vă dezvălui toate concluziile cărţii, doar un fragment edificator (sublinierile îmi aparţin):

“Comparând cele două arii, armată şi paşnică, ele ne permit să detectăm şi în cazul negocierilor diplomatice tipare care se reproduc în timp şi spaţiu şi care oglindesc şi ele situaţii nesimetrice, în care o parte dispune de de mijloace mai mari de a-şi impune soluţiile favorabile ei. (…) Iată mijloacele prin care reprezentanţii ţărilor româneşti au căutat să contracareze efectele asimetriei, dacă nu îndepărtându-le total, cel puţin diminuându-le sau diluându-le. Într-o expunere succintă, ele sunt: neadmiterea niciunei agende de discuţii în forma ei iniţială, neacceptarea ultimatumurilor prin amânare, câştig de timp, tergiversare, introducerea de subiecte noi, deschiderea de culoare libere pentru acţiuni proprii compensatoare, apelul la terţi, acorduri parţiale şi temporare, dar, mai ales, conservarea nucleului ireductibil cultural care asigură continuitatea şi salvgardarea identităţii. (…)

Această strategie stabilă evolutiv (SSE în literatură, dar, pentru noi, SSS – de supravieţuire) a dus la o situaţie care ar reprezenta un maximin (cel mai bun rezultat dintre cele rele) în teoria jocurilor de sumă nulă. Ea obţine al doilea miracol al existenţei ţărilor româneşti, în regim de teritorii aflate sub jurisdicţia otomană: singurele locuri care n-au fost raiale, adică sub administraţie şi justiţie otomană, în regiunea sud-estică şi chiar centrală a Europei. Ele nu au fost niciodată paşalâcuri, în timp ce toate capitalele din jurul nostru, la un moment sau altul, au avut acest statut: Sofia, Belgrad, Budapesta, ca şi ţinuturile greceşti sau macedonene.” (pag. 256-257)

*

Cum se poate explica raţional apariţia, dar mai ales asimilarea, într-o comunitate trans-istorică, a unor tipare mentale destinate supravieţuirii? Cum de, urmărindu-le pe sute de ani, există tactici similare în victoriile românilor, atât pe plan militar, cât şi politic?

Aceasta este una dintre cele mai provocatoare chestiuni ale cărţii, pe care Mircea Maliţa încearcă s-o acopere cu argumente extrase din descoperiri proaspete ale ştiinţei. E vorba, printre altele, de conceptul de memorie colectivă, abordat nu doar etnologic sau antropologic, în raport cu obiceiurile conservate, ci dintr-o perspectivă foarte actuală, a funcţionării creierului, despre care autorul spune, de altfel, că va fi tema dominantă a acestui secol.

* Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român, editura Corint, Bucureşti, 2010

*

P.S. Mircea Maliţa vorbeşte despre această carte într-un interviu foarte amplu pe care-l puteţi asculta aici.

Tweet

În carte, Ana a dat peste cele şapte principii pe care tatăl autoarei, Eugene Meyer, le-a publicat în 1933, după ce a cumpărat “Washington Post”. Mi le-a trimis şi mie, încântată (şi nostalgică, bănuiesc, după anii când făcea “teren”). Am rugat-o să le traducem împreună, pentru a găsi o formulare cât mai apropiată de original.

Chiar dacă termenul “deontologie” a devenit asociat cu sarcasmul, aceste principii sunt valabile şi azi, indiferent de canalul prin care e difuzată informaţia. E suficient să înlocuiţi “ziar” cu “redacţie”:

1) The first mission of a newspaper is to tell the truth as nearly as the truth may be ascertained.

Cea mai importantă misiune a unui ziar este să spună adevărul, într-o măsură cât mai apropiată de cea în care a fost constatat.

2) The Newspaper shall tell ALL the truth so far as it can learn it, concerning the important affairs of America and the world.

Ziarul trebuie să spună TOT adevărul pe care-l află în privinţa chestiunilor importante din America şi din lume.

3) As a disseminator of the news, the paper shall observe the decencies that are obligatory upon a private gentleman.

Ca mediu de informare, ziarul trebuie să ţină cont de decenţa (reţinerea) necesară atunci când e vorba de viaţa unei persoane particulare.

4) What it prints shall be fit reading for the young as well as for the old.

Ceea ce se publică trebuie să poată fi citit atât de tineri, cât şi de cei în vârstă.

5) The newspaper’s duty is to its readers and to the public at large, and not to the private interests of its owners.

Ziarul trebuie să fie în slujba cititorilor săi şi a publicului în general, nu a intereselor particulare ale patronilor săi.

6) In the pursuit of truth, the newspaper shall be prepared to make sacrifices of its material fortunes, if such course be necessary for the public good.

În demersurile pentru aflarea adevărului, ziarul trebuie să fie gata de sacrificii materiale, dacă acestea servesc binelui colectiv.

7) The newspaper shall not be the ally of any special interest, but shall be fair and free and wholesome in its outlook on public affairs and public men.

Ziarul nu trebuie să susţină niciun fel de interese particulare, ci să fie onest, liber şi integru în privinţa chestiunilor şi a persoanelor publice.

*

P.S. În acelaşi context, salut decizia CNA de a le interzice televiziunilor să difuzeze imagini de la locul tragediei, atunci când e vorba de sinucideri, crime şi mutilări, dar şi imagini care prezintă suferinţa familiilor afectate. Mult rău au făcut aceste ştiri, ani de zile, mentalului colectiv. Şi mult rău le-au făcut şi jurnaliştilor înşişi, care s-au obişnuit, cu sutele, să primească de-a gata şi să se limiteze la ştiri furnizate de Poliţie şi de Pompieri. Să fie o şansă pentru creativitate în redacţii?

Tweet

*

“Câteodată, noi, oamenii, suntem atât de simpli…”, spune autoarea acestui roman*, într-un interviu publicat în “Dilema”. Să recompui această simplitate e o încercare tot mai complicată pentru scriitorii de azi. Când lumea clamează că marile cărţi s-au cam scris, că marile idei au cam fost enunţate, că nu mai e cine ştie ce de inventat, pe sufletul lor, al scriitorilor, apasă presiunea de a fi originali măcar în ceea ce priveşte forma.

Ce să mai facă, în aceste condiţii? Cum să mai rotească naratorii ca să rămână coerenţi, cum să pătrundă şi să se retragă din text fără a ameţi, cum să mai amestece realul cu imaginarul evitând acuzele că ar fi epigonii unor laureaţi Nobel?

Aflată la debut, María Dueñas a rezistat acestor ispite şi a scris o carte liniară şi cinematografică, la persoana întâi, fără flash-back-uri sau intervenţii magice. N-a forţat metafore când nu era cazul, n-a meditat de dragul profunzimii, n-a experimentat pentru a părea mai îndrăzneaţă. Şi-a strunit personajele şi pe sine însuşi, dovedind autocontrol şi chiar un soi de smerenie. A rămas simplă şi sinceră, în ton cu protagonista, chiar şi atunci când aceasta era obligată să pară sofisticată şi versată.

Marele merit al acestui roman e că poate fi citit, cu o plăcere curioasă, şi de oameni fără pretenţii, dar şi de mulţi degustători. E o carte care-şi face datoria, una dintre acele opere care “pun carne” pe literatura unei ţări pentru că sunt oneste şi consistente. Nu e o capodoperă, dar nici nu ţinteşte acolo.

Te învaţă istorie introducându-te în culise fără a te speria, te poartă prin locuri înmiresmate de tradiţii şi te face să visezi că le vei vedea cândva, te ţine suficient de curios şi de îngrijorat pentru soarta eroinei şi, ca o acoladă care păstrează distanţa cuvenită, e atât de bine documentată, încât nici nu simţi că toate acele detalii şi reconstituiri ar fi altceva decât impresiile celei care ţi le înfăţişează.

El tiempo entre costuras, titlul original al cărţii, înseamnă, literal, “timpul dintre cusături”. Dacă aveţi timp, printre cusăturile cotidiene, şi dacă vă e poftă de o poveste curată ca un film hollywoodian cu Cary Grant ori cu Audrey Hepburn, citiţi amintirile Sirei Quiroga, alias Arish Agoriuq. Vă vor tihni. Şi atât.

*

* Iubirile croitoresei, Editura Polirom, 2011, traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione

- Prezentarea cărţii, aici.

- Fotografii de epocă, relevante, cu oraşele unde se petrece acţiunea (Madrid, Tanger, Tetuan, Lisabona) şi cu personajele istorice care apar în roman puteţi vedea aici.

*

Tweet

Nu pot face o propunere în numele României, dar, în nume personal, ofer “la schimb” grupului rus acest poem:

marea noastră prietenă uniunea sovietică

de Petru M. Haş

e chiar aşa
în dimineaţa asta mi-am amintit
cum cu o anumită ocazie
am dansat la restaurantul “partidului”
la central, cu marea noastră prietenă
uniunea sovietică
şi marea noastră prietenă
uniunea sovietică a zis c-ar fi mai bine să danseze cu mine
la dumneaei acasă-ntre distinsele-i
frontiere unde avea să mă-mbete
cu ţuică şi miere
mai ales că pe vremea aia la noi
se dereglaseră
toate uşile şi mătuşile
toate ţâţânile toate ţâţele
şi-n loc de miei pe pajişti mai dansau
doar cânii şi mâţele
astfel că-ntr-un asfinţit de mai
am aterizat cu lapte şi miere
la marea noastră prietenă uniunea sovietică
între frontiere care-şi dăduse pe
buze cu un fel de cârmâz că mai mai
să-mi vină şi mie să râz care altfel
îmi plăcea să m-arăt cât se poate
de solemn, adică demn spunându-i
dânsei acolo cum simt ceva prin eter
că-ntre noi nici nu are cum fi vreo
potrivire de caracter
dar marea noastră prietenă uniunea
sovietică a tras mai aproape dintre
somptuoasele-i bălării căruţa
cu năstruşnice răchii şi-au pornit pe
cântat bălălăicile. zic
pesemne-n seara asta chiar nu mai scap
întrucât marea noastră prietenă uniunea
sovietică are chef de-a binelea
ca să ne dăm până una alta
cu bărcile să ne tragem în petice
că nici nu-mi mai aduc bine aminte
cum am ajuns dezbrăcat şi obraznic
în patul marii uniuni sovietice marea
noastră prietenă frumoasă ca un
cameleon m-a transformat peste noapte-n
pistol, katiuşă, serghei, mitralieră, tanc, avion.
Ş-atâta ne-am tot tras-împins
între frontierele sale bat-o vina că mort
de beat sau beat de mort
într-o dimineaţă m-am trezit gol-goluţ seara-n port
cu buzunările goale şi fără Basarabia şi Bucovina.

(Poemul a apărut în numărul 1/2011 al revistei “Familia”).

*

Tweet

*

Cu acest prim titlu* publicat după câştigarea, în 2006, a Premiului Nobel, Orhan Pamuk împrospătează formula clasică a romanului de dragoste cu o idee pe cât de simplă, pe atât de creativă, care trebuie că i-a entuziasmat şi pe cititorii săi din Turcia, dar şi pe specialiştii în marketing: crearea în realitate a muzeului descris în carte.

Naratorul e unul singur, povestea se derulează doar prin ochii lui, însă ceea ce, la început, pare o găselniţă a autorului – aceea de a vorbi despre anumite obiecte din colecţie ca şi cum el ar fi ghidul, iar noi, vizitatorii – trimite (şi) la un muzeu adevărat, inaugurat la Istanbul deodată cu lansarea volumului de faţă.

Avem aici o dublă inovaţie: una exterioară, “palpabilă”, de a putea reveni înăuntrul poveştii, după terminarea lecturii, văzând aievea lucruri descrise în roman, şi una interioară, de a i te adresa cititorului ca şi cum s-ar afla în muzeu, ca şi cum ar privi sau ar ţine în mână chiar atunci, în timp ce citeşte, obiectul menţionat în pagină.

Acest “ca şi cum” reprezintă o desfiinţare originală a graniţei dintre imaginar şi real: prin actul citirii te poţi “teleporta” într-un loc care există întocmai pe harta fizică a lumii;  invers, păşind într-un spaţiu concret, situat pe o stradă din Istanbul, te poţi “dematerializa”, pătrunzând în fosta (sau, de ce nu, în viitoarea) postură de cititor.

*

Povestea propriu-zisă – o dragoste totală, acaparatoare şi neciobită de timp – poate fi contrariantă pentru un cititor născut într-o societate occidentală şi laică, unul care primeşte de-a gata (şi asimilează fără să mestece) libertatea sexuală şi ruperea rapidă a adultului major de familie. Pentru noi, românii (care semănăm cu turcii mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaştem), situaţiile sunt de înţeles până la un moment dat, după care şi nouă ne e dificil, poate imposibil, să mai concepem ceea ce se întâmplă.

Kemal are 30 de ani şi e fiul unui mare industriaş. Conduce una dintre companiile fondate de tatăl său şi urmează să se însoare cu Sibel, o fată de “rangul” lui, educată la Paris şi provenind dintr-o familie înstărită. Trăieşte într-un cerc de prieteni la fel de bogaţi, cărora nu le pasă de regimurile politice, de loviturile de stat date de militari sau de sărăcia generală din Istanbul. Însă, până să se logodească, Kemal o reîntâlneşte pe Füsun, o rudă îndepărtată pe care n-a mai văzut-o de când era copilă şi care, acum, lucrează ca vânzătoare.

Füsun are 18 ani şi dogoreşte de frumuseţe. Inevitabilul – ce poate fi “mai inevitabil” decât îndrăgostirea? – nu se lasă aşteptat. Cei doi se iubesc “până la capăt” timp de câteva săptămâni, până în ziua logodnei lui Kemal cu Sibel.

De-aici încolo, povestea intră în stăpânirea… scriitorului. Pamuk disecă în detalii ultime chiar şi cele mai complicate stări ale lui Kemal (el e naratorul), pictează obsesia acestuia fără a cădea în psihologisme preţioase şi, în jurul acestui magnet, adună întreg păienjenişul de obiceiuri, plăceri şi prejudecăţi ale turcilor din Istanbul, aflaţi la răspântia dintre orgolii moştenite şi mirajul Occidentului.

Kemal o pierde şi o regăseşte pe Füsun. Iar după ce o regăseşte, viaţa lui continuă într-o formă pe cât de stranie, în care nespusele iau locul cuvintelor, pe atât de copleşitoare: dragostea elimină calcul de sine şi conservare socială. Şi, în tot acest timp (ani!), el adună – fetişist – cercei, solniţe, agrafe, mucuri de ţigară, tacâmuri, bibelouri, vederi, cosmetice folosite, piese de îmbrăcăminte, tot ce a atins ea şi tot ce va putea atinge el pentru a o avea, îmbrăţişa, păstra, oricând, pe veci, pe femeia pe care o iubeşte.

Şi, prin lucrurile acelea, dragostea aceea ne atinge, contaminantă, pe noi, vizitatorii Muzeului real. Spui “cititor”, spui “inocent”.

* Muzeul inocenţei, Editura Polirom, 2010, traducere (excepţională) din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu

*

Tweet

sfârşitul lor e asemenea dimineţii

vezi,
vestitul astrolog, apărat de stele, friguros
pustiit de noroc, nu era
asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus
rănile da, însă sufletul
eu nu-l pot vindeca

*

Poetul e Daniel Turcea (1945-1979), cel care a scris: “Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare!”.

*

Tweet