Nepăstrând proporţiile, stoluri de fluturi antrenează, timp de câteva secunde,
un sentiment uitat prin stomac, ori apărut de niciunde,
angajaţi ocupaţi prin birouri cu multe carouri îşi abandonează rutina sau maşina,
(ca-n Falling Down sau cu energia pe care ţi-o dă James Brown)
cercuri concentrice evadează, presate, către imaginare plaje cu fete nestresate,
ochiul (ce părea definitiv) închis afară înăuntru se deşteaptă,
iar urâtul, măcar pe alocuri, se sparge, puf, pe fiecare treaptă,
cum striveşte copilul bulele unui ambalaj de plastic,
ca pe nişte supape deschise spre fantastic.

Fericirea nu “vine”, a înţeles Iv cel Naiv,
ea nu e vreun cadou alternativ, şi nici nu ţine de genitiv
(a mea, a lui, sau a lor),
ea se caută în prezentul indicativ,
descoperind că ai sau că eşti omul de care ţi-era dor.

Fericirea poate fi casnică, o iluzie de caşcaval elastică,
sau pur şi simplu starea în care te opreşti să-ţi pricepi alergarea,
dar fericit eşti şi atunci când
e chef cu prăjituri şi copii colorând
sau când încerci, şi reuşeşti, să te transpui
în blana unei pisici sau în galbenul de pui.

Iar dacă o simplă poezie face să vibreze lumea virtuală,
vă daţi seama ce putere are o carte de-a ne lua ca din oală.

*

Iar acum interviul, făcut într-o seară, pe net, timp de vreo două ore. Deopotrivă spontan şi profund, definindu-se pe sine în aluzii neaşteptate, IvcelNaiv e un spectacol de talent. Tot ce veţi citi în continuare el a scris pe loc, improvizând în timp ce eu nu făceam decât să aştept versul următor, şi încă unul.

*

M.M.: Îţi propun nu un interviu, ci un joc, în care te rog ca tu să continui, în versuri cu rimă, “provocările” mele.

Iv: Totul cu rimă, zici… Încerc.

M.M.: Despre mine, subiectiv…

- … fanii mă privesc admirativ
unii chiar nu-mi găsesc adjectiv
pentru mine însă e pur şi simplu distractiv
să calc pe muchia unui vers aproximativ

cu mersul ăsta mândru, de beţiv
în ale mele gânduri şi trăiri captiv
şi după toate astea să rămân fictiv

M.M.: Ochii mei prind aditiv…

- …şi devin contemplativ
de golul absolut când n-am motiv
sau de-ntuneric când sînt în paradisul olfactiv
cred că îmi place raiul mai mult ca idee
şi tot aşa mă-ndrăgostesc de o femeie
sufletul meu cred că locuieşte
aproape de cap, aşa că fireşte
sînt mai îndrăgostit de ideea de ea
decât de faptul că e cea mai cea
pe scurt, când văd un film, când iubesc sau strănut
fug cât pot, dar cât pot, de anacolut
ca o pisică urmăresc ghemul lucrurilor
dar numai pentru a găsi logica lor

M.M.: Caut instinctiv…

-… ca un câine osul, un potrivit adjectiv
să găsesc echilibrul între năbădăiosul “narativ”
şi lirismul meu atâta şi atâta de intempestiv
aş fi vrut să am un miros mai bun
să găsesc mai uşor metafora îngropată sub prun
de fapt caut să găsesc calea prin care
să scot din mine un mine mai mare
dar oricât aş încerca să fiu de abil
pot scoate din mine cel mult un copil

M.M.: Practic intensiv…

-… amorul fără prezervativ
între neuroni şi dendrite
să nasc nebănuite
corelaţii pe care natura-mi umană
le-a primit cumva, de undeva, de pomană
să le dau mai departe, să vedeţi şi voi
cum e să fii un tip fictiv care gândeşte cât doi;
căci da – asta mi se reproşează
că hiperanalizez fiecare fază
aşa o fi, dar am noroc
că îmi curg din minte pe foaie în toc
câteodată cu un debit aşa de mare
că-ţi dă atenţia jos din picioare

M.M.: M-aş dori mai coroziv…

-… cu mine însumi când sunt primitiv
şi întreprind acţiuni de care un cimpanzeu
ar fi mândru de la el din muzeu
căci ştiu – poet, fictiv, idealist – pare feeric
dar am uitat să vă zic că sînt un personaj fictiv destul de coleric

M.M.: Visez selectiv…

-… la al lumii portativ
să vă explic – cu cât sînt mai departe
destinaţiile parcă-s mai aparte
îmi fac cu ochiul doar junglele, pinguinii
stelele de mare şi beduinii
şi mai visez la ziua în care oamenii vor lua poezia
de pe raftul cu amnezia
şi o vor muta pe marginea căzii, pe noptieră
pe-un colţ de pat sau la măsuţa de machiaj pe etajeră
pe scurt – la momentul în care vor realiza
că de poezie e nevoie zilnic, da, da

M.M.: Iubesc definitiv…

-… încercarea asumat nereuşită de a fi exhaustiv
dar şi fustele cu pliuri, fără tiv
pe tipul cu nume ciudat – ha ha rogvaiv
şi meciurile real-barcelona. le sînt captiv
îmi place să pregătesc fripturi la grătar
şi salata cu nume de rege – caesar
iubesc mâncarea asiatică
şi partea simpatică
este că-mi place şi mai mult s-o prepar
aşa cum iubesc să mă târguiesc la bazar
dar cel mai mult cred că iubesc starea
în care stau ca un sac de cartofi şi privesc marea

M.M.: Prima parte a interviului, cea mai grea, s-a terminat . În partea a doua (şi ultima), te rog să continui, pentru vremurile de azi, ca într-un “sms” de-al tău, următoarele versuri. Limba noastră-i o comoară…

- … de ce n-o fură, şi o omoară?

M.M.: La un semn, deschisă-i calea şi se-apropie de cort…

- … bunică-miu’ c-un zâmbet larg, fluturând un bilet la pronosport.

M.M.: Din bube, mucegaiuri şi noroi…

-… se nasc cei mai adulaţi eroi.

M.M.: Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală…

-… şi de multe ori nici prea multă şcoală…
dar amândoi o viaţă intimă nasoală
şi ambii curăţă arma zi de zi în poală
şi oricare din ei aş fi tot mi-ar plăcea mirosul ăl de smoală
pe ambii să-i ferească dumnezeu de aţipeală
dacă nu se tratează de patologica sfială.

M.M.: Sunt peştişorul care se strecoară din năvod…

-… sînt capra stearpă hotărâtă să dea rod
sînt oricine altcineva dar nu irod
sînt tot eu, după ce-am căzut din pod
şi care dă pe twitter – am scăpat, oh my god

M.M.: Mulţumesc pentru interviu, creativule Iv…

-… acelaşi tip fictiv, sper că n-am apăsat vreun buton autodistructiv.

 *

La final, poemele mele preferate din volumul “Versez”:

Şi încă un fragment (din romanţa lui tic şi tac):

când mi-e foame e prânz
când mi-e iubire e mânz
când mi-e dor e nor alburiu
când plec la birou mereu e târziu
când copilul care eram îşi flutură eşarfa
el îmi indică zgaibe-n genunchi şi sinus de alfa

*

Tweet

Nu pot face o propunere în numele României, dar, în nume personal, ofer “la schimb” grupului rus acest poem:

marea noastră prietenă uniunea sovietică

de Petru M. Haş

e chiar aşa
în dimineaţa asta mi-am amintit
cum cu o anumită ocazie
am dansat la restaurantul “partidului”
la central, cu marea noastră prietenă
uniunea sovietică
şi marea noastră prietenă
uniunea sovietică a zis c-ar fi mai bine să danseze cu mine
la dumneaei acasă-ntre distinsele-i
frontiere unde avea să mă-mbete
cu ţuică şi miere
mai ales că pe vremea aia la noi
se dereglaseră
toate uşile şi mătuşile
toate ţâţânile toate ţâţele
şi-n loc de miei pe pajişti mai dansau
doar cânii şi mâţele
astfel că-ntr-un asfinţit de mai
am aterizat cu lapte şi miere
la marea noastră prietenă uniunea sovietică
între frontiere care-şi dăduse pe
buze cu un fel de cârmâz că mai mai
să-mi vină şi mie să râz care altfel
îmi plăcea să m-arăt cât se poate
de solemn, adică demn spunându-i
dânsei acolo cum simt ceva prin eter
că-ntre noi nici nu are cum fi vreo
potrivire de caracter
dar marea noastră prietenă uniunea
sovietică a tras mai aproape dintre
somptuoasele-i bălării căruţa
cu năstruşnice răchii şi-au pornit pe
cântat bălălăicile. zic
pesemne-n seara asta chiar nu mai scap
întrucât marea noastră prietenă uniunea
sovietică are chef de-a binelea
ca să ne dăm până una alta
cu bărcile să ne tragem în petice
că nici nu-mi mai aduc bine aminte
cum am ajuns dezbrăcat şi obraznic
în patul marii uniuni sovietice marea
noastră prietenă frumoasă ca un
cameleon m-a transformat peste noapte-n
pistol, katiuşă, serghei, mitralieră, tanc, avion.
Ş-atâta ne-am tot tras-împins
între frontierele sale bat-o vina că mort
de beat sau beat de mort
într-o dimineaţă m-am trezit gol-goluţ seara-n port
cu buzunările goale şi fără Basarabia şi Bucovina.

(Poemul a apărut în numărul 1/2011 al revistei “Familia”).

*

Tweet

sfârşitul lor e asemenea dimineţii

vezi,
vestitul astrolog, apărat de stele, friguros
pustiit de noroc, nu era
asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus
rănile da, însă sufletul
eu nu-l pot vindeca

*

Poetul e Daniel Turcea (1945-1979), cel care a scris: “Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare!”.

*

Tweet

Mai mult decât atât. La aceeaşi Gală, Iulia Militaru a fost desemnată şi “Tânărul scriitor al anului 2010″: juriul condus de academicianul Eugen Simion a preferat-o câştigătorilor de la secţiunile Proză, Cătălin Pavel, şi Critică literară, Alex Goldiş.

Aşa s-a născut ideea acestui interviu: ce-o fi “Marea pipeadă” şi cine e Iulia Militaru? Cartea o citeşti, dar cu omul e altceva.

Foto: Arhiva personală a Iuliei Militaru

*

Fragment din interviu (pe care îl puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: “Marea pipeadă” vorbeşte, printre altele, despre pierderea copilăriei. Vă amintiţi momentul din care n-a mai fost chip să faceţi cale-ntoarsă şi a trebuit să înfruntaţi lumea reală?

- Da, acum un an şi jumătate, aproape doi, dar este o experienţă personală. Spun doar atât, că e bine să-ţi pierzi copilăria şi nu e bine să te întorci la ea. Trebuie să faci orice ca să o depăşeşti, chiar dacă asta înseamnă uneori mai mult decât poţi duce.

M.M.: E straniu ce spuneţi, pentru că, de obicei, cărţile ne învaţă să rămânem copii. De ce credeţi că e bine să-ţi pierzi copilăria?

- Aşa… Trebuie să ai cumva acces la “Real” şi la ceea ce se numeşte “Eu”. Ieşirea din copilărie trebuie să fie o experienţă la fel de importantă ca naşterea sau moartea, doar că naşterea nu ne-o mai amintim, iar la moarte nu putem avea acces, aşa că aceasta rămâne singura experienţă posibilă pentru noi, aici.

M.M.: La asta se referă acea imagine grozavă, cu fumul care scoate capul din pipă, se uită-n stânga şi-n dreapta, şi apoi… (nu povestim continuarea)?

- Da, trimite într-un fel şi la asta, dar şi la altceva, legat de semnificaţia pipei, pe care nu o cunoaşte nimeni, nici măcar autorul…

(…)

*

Fragment din “Marea pipeadă” (Editura Brumar, 2010):

Despre călătorie sau Marea Pipeadă

Orice drum este o şerpuire infinită.
Se porneşte dintr-un punct fix
Numit aici,
Se ajunge într-un punct îndepărtat
Numit acolo,
Există şi punctul de dincolo
Adică nicăieri.
Între toate acestea se perindă femei tinere cu ape în cofeie,
Găini roşii, din când în când, aleargă după gâze neastâmpărate,
Acum, un câine molcom-visător trece aproape nemişcat,
Praful ridică valuri de furnici ale văzduhului.
În depărtare, se iveşte o babă neagră, moşneagul îi murise cu trei zile în urmă.
Încep să cadă stropi reci de ploaie.
Plouă de-a binelea!

A fost odată ca niciodată o cărăruie simplă, fără prea multe ocolişuri, astfel încât mulţi credeau că-i dreaptă. Sporirea traficului, în zilele călduroase de vară, a impus creşterea numărului de bifurcaţii. Au fost create, din această pricină, din ce în ce mai multe colaterale şi străduţe lăturalnice, pe care zadarnic a încercat călătorul spre Mecca să le evite. De fapt, el nu a reuşit să ajungă niciodată acolo tocmai pentru că a vrut cu disperare să se ferească de ocolişuri; şi, cum acestea era incredibil de multe, nici nu păşea bine că se şi trezea pe un drum secundar. În cele din urmă, nu a mai ştiut care cu care şi s-a rătăcit de-a dreptul. Cam aşa stau lucrurile în ceea ce-l priveşte, restul e literatură.

Clovny nu trebuia să-i repete greşeala, deşi nu voia nicidecum să ajungă la Mecca, ci în Oraşul Pipelor.

Atunci, trebuie să facem în aşa fel încât acest oraş să existe.

Domnul Clau a şi început să-l clădească.

Din păcate, eu nu ştiu nimic despre acest oraş şi îmi va fi foarte greu să-i îndrum pe cei doi într-o direcţie anume. Dar, reflectând îndelung la problema lor şi a povestirii înseşi, mi-a venit o idee. Amintirea ne spune că, în momentul întâlnirii tânărului Clovny cu minunata copiliţă, în parc, s-a produs una dintre acele forfote pe care nimeni şi nimic nu le poate stăvili. Rezultatul tulburării s-a dovedit a fi unul benefic pentru toată lumea – sosirea poliţiei la locul faptei şi punerea lui Clovny sub acuzare pentru corupere de minori şi răpire. Faptele s-au desfăşurat cu o viteză fenomenală. Comisarul Claudino Clovnescu a trecut imediat la cercetări amănunţite, cu acumulare de dovezi şi o analiză cât mai subtilă cu putinţă a datelor. Întâlnirea celor doi, în parcul cu pricina, nu fusese altceva decât urmarea unui complot odios, pus la cale de către Nabokov şi un ciudat cu mintea rătăcită, pe numele său Edgar Allan Poe. (…)

*

Tweet

Pentru că Ion Mureşan n-a căutat faima cu orice preţ şi n-a publicat doar ca să publice. Cea mai bună dovadă este că, luna trecută, la Târgul Gaudeamus, el şi-a lansat abia al treilea volum de poezie, intitulat “cartea Alcool”. În cei 17 ani (!) care au trecut de la precedentul volum, dar mai ales după 2000, când apropiaţii săi ştiau că tot şlefuieşte o nouă carte, el şi-a recitat în diverse ocazii câteva dintre poemele nepublicate, iar acestea au ajuns să circule precum creaţiile populare.

Ion Mureşan, recitându-mi din "cartea Alcool"

Am gândit interviul cu el (pe care-l puteţi citi integral aici) ca pe un fel de test extrem: se va citi un text foarte-foarte lung care e numai despre şi cu poezie? Îl veţi citi?

*

Un fragment din interviu:

(…)

M.M.: … Spuneai că, dacă ai putea decide, ai începe predarea poeziei în clasele mici, cu Nichita Stănescu. La noi, în epoca internetului şi a filmelor 3D, se începe tot cu “Puiul”, de Al. Brătescu-Voineşti. Cum ai vedea o schimbare de sistem şi o adaptare la prezent?

- Eu am propus la un colocviu al revistei “Familia” să facem chiar un soi de Cruciadă. Din când în când, să mergem în şcoli şi să predăm la clasele mici, I-IV, dar şi la clasa a IX-a, câte o poezie. Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet: în momentul în care profesorul sau învăţătorul întreabă “Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?”, lucrurile s-au terminat. Poetul e mort sau nu e la dispoziţia copilului; de unde să ştie el ce-a vrut să spună poetul?

Poezia este ceea ce-ţi spune ţie textul respectiv. Te întâlneşti cu ea sau nu. În măsura în care te-ai întâlnit cu poezia, aceea e poezia. Eu le-am spus şi studenţilor, pe unde-am mai fost, şi elevilor, să se roage să le pice poezii la examene. La poezie n-ai cum să dai răspuns greşit. Răspunsul corect e acela care este în tine.

M.M.: Cititorul ştie ce-a vrut să spună poetul…

- Corect. Cititorul ştie mai bine decât poetul ce-a vrut să spună poetul. Ştie mult mai bine. De multe ori, cititorul îţi dă nişte soluţii mult mai bune ale versurilor tale. El s-a întâlnit cu tine unde nici nu te-aştepţi şi, mai mult, găseşte alte şi alte înţelesuri versurilor tale. De-aia spun că poezia este cea mai liberă formă de literatură şi ar trebui să fie şi cea mai apropiată de om.

Poezia e, într-un fel, un glas al intimităţii tale, locul unde te întâlneşti, sau nu te întâlneşti, cu tine. Se poate întâmpla ca poezia să nu se întâlnească cu cititorul din cauza poetului. Nu înseamnă că tot ce se scrie se poate întâlni cu cititorul. Nu înseamnă că nu există poezie proastă…

M.M.: Faptul că nu mai citim poezie aproape deloc înseamnă că ne e mult mai frică să ne întâlnim cu noi?

- Nu faptul că nu citim, ci că nu suntem atenţi. Se dă poezie şi la radio, sunt emisiuni şi la televiziune…

M.M.:… dar citim mult mai puţin.

- Citim mult mai puţin, e adevărat, şi-atunci şansa de întâlnire a cititorului cu poezia şi cu sine este mult redusă.

*

M.M.: Am ales câteva fragmente din poemele tale şi vreau să-ţi propun, de aici încolo, o formă neconvenţională de interviu, în care acele fragmente să fie pe post de întrebări, iar tu să te desfăşori, să spui ce simţi, să improvizezi. Primul fragment sună aşa: “Cu adevărat nu mai era nimic de aşteptat./ Cu adevărat nu mai era nimic de făcut./ Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi/ ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns vreme îndelungată,/ şi nu mai vrei să înţelegi nimic”.

- Ooo…. Ai ales versurile cel mai greu de spus. Starea este una de sfârşit de lume. Când vorbeam de iubirile din tinereţe, de copilărie, s-ar fi potrivit “Dumnezeu a făcut lumea o singură dată, şi a făcut-o destul de bine”. O singură dată a fost copilărie, şi-a fost foarte bine făcută. Aici este cealaltă parte, e sentimentul de sfârşit. Lumea e făcută, nu mai e nimic nou de aşteptat.

Omul stă lângă o cârciumă – eu şi văd cârciuma din Strâmbu, sub un copac, iarba e deja arsă de căldura verii, el n-are nimic de făcut, să spunem că e un profesor care e în vacanţă şi n-are nici o obligaţie, nu mai are ce aştepta… E o stare de oprire între două lumi.

M.M.: “Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!”. E unul dintre cele mai cunoscute versuri ale tale, dintr-un poem pe care l-ai recitat deseori în ultimii ani, înainte să apară în “cartea Alcool”…

- Da, a ajuns în folclor. În ciuda numelui, “cartea Alcool” e o carte creştină, e o carte adânc religioasă. Omul din carte, beţivul, toţi alcoolicii, de fapt, au o mică cârciumă a lor. Ei nu-i spun nevestei că o iubesc, nu le spun copiilor “te apreciez”, dar spun aceste lucruri la cârciumă. La cârciumă se laudă cu copiii, la cârciumă îşi înjură nevasta, dar spun şi vorbe bune despre ea, ceea ce acasă nu fac. Cârciuma devine un fel de refugiu, un mic altar păgân în care îşi mărturisesc intimitatea.

M.M.: Acolo te spovedeşti…

- Te spovedeşti în marea comunitate a necunoscuţilor. De acolo vine şi versul pe care l-ai citit…

M.M.: “Ca după o lungă noapte de beţie/ când în locul soarelui răsare pe cer o glandă vânătă,/ când în locul soarelui deasupra verzilor munţi se ridică pe cer un ficat/ şi o secreţie luminoasă face ca lucrurile să fie nu atât limpezi, cât…

- … supărător de exacte”. Asta e cumplita stare de mahmureală de a doua zi. Vezi, aici cred că lucrurile nu sunt suficient de bine aranjate: a doua zi ar trebui să fie direct a treia zi. (râde) Ca omul să se trezească direct treaz, fără acest interior al organelor sale care încep să se afişeze pe cer… Omul se mişcă pe stradă de parcă ar fi făcut din sticlă, e casant. Şi, exact cum spuneam la finalul poemului cu alcoolicii, începe să-i fie foarte ruşine.

Poemul ăsta, care se cheamă “Poemul pedagogic”, e o atenţionare – “Vezi c-o să-ţi fie foarte, foarte ruşine”. Şi poemul se termină şi mai dezastruos: te uiţi la nişte sigilii cenuşii ale morţii… Ţi-e o mare ruşine şi începi să-ţi vezi sfârşitul.

M.M.: Cred că următorul fragment l-am pus lângă precedentul datorită cuvântului “vânăt”: “Poetul e ca un iaz vânăt toamna – puterea lui e departe de el”.

- Asta e din primul meu volum, “Cartea de iarnă” (apărut în 1981 – n.M.M.), şi nu ţine neapărat de înţelesuri, cât de o imagine picturală, a părăsirii, a vineţiului de dimineaţă, când ceaţa nu e tocmai albicioasă, ci mai curând albăstrie. E o imagine a singurătăţii, a dezarmării, a inutilului. Puterea poetului e deasupra, e departe şi aproape de el.

Eu sunt un credincios, chiar un religios. Mă întreabă sau nu mă întreabă cineva, eu spun treaba asta întotdeauna. Eu cred că poezia e cea mai concludentă, cea mai tare dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Dacă vrei, îţi şi explic de ce.

M.M.: Te rog.

- Da? (uimit şi încântat)… Asta-mi place! Explicaţia e puţin mai lungă, dar încerc s-o rezum cât pot. Am scris despre asta şi într-un eseu.

Noi legăm cuvintele de înţelesuri; încercăm să construim propoziţii cu sens. Eu trebuie să-ţi spun ţie acum – “Noi mergem acolo” sau “Ana are mere”, propoziţii foarte simple. Legăm cuvintele unul de altul şi le înţelegem legate unul de altul.

În poezie, toate cuvintele sunt legate de toate cuvintele. În poezie, nu bărbierim arici, prin “arici” înţelegând un cuvânt sau un concept. Lăsăm cuvântul cu toate semnificaţiile lui, legate de toate semnificaţiile celuilalt cuvânt. Toţi ţepii ariciului sunt legaţi de toţi ţepii ariciului următor, adică toate sensurile unui cuvânt, contextuale, sunt legate de toate contextele celuilalt cuvânt.

Nu suntem atât de orgolioşi ca să vorbim cum vorbeşte Dumnezeu, cu toate cuvintele lumii deodată şi cu toate limbile lumii deodată, cu toate ţipetele şi interjecţiile lumii deodată. Asta numai Dumnezeu poate s-o facă. Pentru că toate sunt în El. Proorocii, câţi au avut ocazia să se apropie de El, auzeau glasul Lui ca un tunet. Toate vocile lumii, dacă le auzi deodată, seamănă cu un tunet. Toată informaţia lumii deodată, transmisă coerent şi existând coerent în lume, pare un tunet.

Când s-au încurcat limbile, Hristos le vorbea tuturor şi toţi înţelegeau totul. Deşi erau de limbi diferite, de naţii diferite, veniţi din toate părţile, toţi înţelegeau. De ce? Pentru că se vorbea cu toate limbile lumii deodată.

Asta a fost puterea Mântuitorului, să vorbească cu toate limbile deodată. Poeţii încearcă, cu slabele lor puteri, să vorbească măcar în limba lor – şi, eventual, traduşi în alte limbi – legând cuvintele în cât mai multe sensuri deodată. De-aia nu trebuie să întrebi “Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?”… Pentru că poetul a spus…

M.M.: … tot.

- Tot. Poetul a spus tot cât i-a fost dat lui să spună, după cât har are. Fac o paranteză: eu cred că dimensiunea etică e foarte importantă în orice artă. Poetul trebuie să fie un generos. Generozitatea este o caracteristică a limbajului poetic. Dacă tu vrei să spui ce ţi s-a întâmplat ţie astăzi şi vorbeşti doar despre tine, n-o să te înţeleagă decât foarte puţini, cei cărora exact în ziua respectivă li s-a întâmplat acel lucru. Alţii, nu.

Trebuie găsit un limbaj intersubiectiv, un limbaj pe care să-l înţeleagă toţi. Tu trebuie să cedezi din tine, să nu spui “mie” sau “aşa am păţit eu”, ci să vorbeşti oarecum despre “noi”. Să fie un “noi”, acolo, undeva. (…)

*

Tweet

Poetul şi-a lansat, la Târgul Gaudeamus, volumul cu care ne tot “ameninţă” de vreo 10 ani şi din care a mai recitat la răstimpuri. Se numeşte “cartea Alcool” şi a apărut la editura bistriţeană Charmides.

Încă nu mi-am cumpărat cartea, dar abia aştept. Mai ales după ce am citit câteva poeme noi (aici) pe blogul unuia dintre colegii de redacţie de-ai lui Ion Mureşan de la bilunarul “Verso”, editat de Universitatea “Babeş-Bolyai”. Iată unul dintre aceste poeme, care mi se pare excepţional. Ştiu, sunt foarte subiectiv…

Ci eu singur sub pământ

Ci eu singur sub pământ.
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Căci pământul i-a expectorat pe toţi.
Pe toţi i-a scuipat între flori,
în batista înflorată a primăverii.
Pe toţi i-a dat afară.
Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase
domnişoare tebeciste.
Pleoasc! i-a scuipat pământul în iarbă.

Şi tocmai acum e ziua învierii.
Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.
E Ziua Judecăţii.
Oh, ce bucurie mare!
Pe toţi i-a scos pământul afară
din plămânii lui,
din lăzile lui frigorifice
unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.

Aceasta e Ziua Judecăţii,
ziua în care creşte carnea pe fiecare os,
carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.
Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.
E o carne sigură.
Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice:
“Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”

Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.
Şi deosdată, pleoasc,
întunericul scuipă un înger,
un înger mic mic,
un înger sfrijit,
un înger diabetic,
un înger albinos,
ultimul îngeraş recuperator.
Care mă înhaţă de o ureche
şi mă duce în lumină şi eu plâng
şi plâng prin aer
cu urechea între degetele îngeraşului,
plâng,
că întunericul rămâne singur.

*

El e poetul. Foto: commonplacesandelephants.blogspot.com

Bonus: Nu mă pot abţine, vreau să adaug şi acest poem din “cartea Alcool”, pe care l-am descoperit pe blogul unui alt prieten:

Poem

(către Nichita Stănescu)

Pe zi ce trece se înmulţesc adresele pe care trebuie să le uit.
Pe zi ce trece se împuţinează casele în care sunt primit ca un om onorabil.
Oho, dacă aş fi eu inginer,
dacă aş fi eu doctor,
dacă aş fi eu contabil…!
Aş mai bea cincizeci de vodcă.

*

Tweet

Am aflat de această aniversare pentru că cineva, nu ştiu cine (dar îi mulţumesc), m-a inclus în lista celor cărora li se trimite revista prin e-mail, în format PDF. În cel mai recent număr, am dat peste acest poem grozav:

Lecţie de dresaj

de Diana Olah

Am înţeles că monştrii au două inimi…
Una de zi cu zi pentru nepoţi una mare cât o zi de plug cu care ară
şi seamănă
şi cu care cântăresc ziua bună de dimineaţa din prag
după cât de uscat e fânul după cât a crescut mălaiul peste noapte
şi după direcţia fumului din Carpaţi.
Aia cu care te asigură că numai tu ştii să ţii contra să baţi cuiele
drept în pământ
şi să mângâi animalele care dau lapte şi carne şi care sunt bune şi
frumoase de aceea
că numai din mâna ta mancarea le îngraşă şi viţeii au preţ bun.

Şi una cu care crapă capul câinelui vagabond cu barosul
că s-a dat după găini şi “şi aşa nu e al nostru şi ce haznă am
eu după el”
şi “n-ar avea noroc”
şi nici nu are că nu moare cu una cu două câinele horcăind e târât
în coteţul găinilor
şi închis cu un electrod îndoit ca o ultimă lecţie de dresaj.

Eu nepotul sunt mândru de monstru ca de Greuceanu
şi-mi creşte inima cât un buzdugan
şi mai bat un cui şi mai hrănesc animalele noastre cele bune
să-i arăt că-l nepreţuiesc.
Şi se culege mălaiul şi se seceră grâul şi mâncăm ouă şi carne şi
bem lăptic
uneori chiar râdem şi bem apă în timpul mesei!
şi pozele cu mine şi monstrul se umplu de un praf de poveste.

Numai târziu puţind a var şi timp într-o dimineaţă de vară
se deschide uşa coteţului.
Căţelul e tot acolo
găinile i-au crescut pe cap şi spate şi coadă şi numai ochii îi curg
printre pene.
Dau să fug că nu e bine să te murdăreşti cu trecutul dar o văd în
găinaţ
printre ouăle care n-au avut răbdare să ajungă la cuibar.
Nu e decât murdară… şi o iau o împătur într-o frunză de nuc
o pun la pachet în hambarul cu grâu lângă perele putrezite peste
iarnă
pentru atunci când în ograda mea o să intre cine ştie ce potaie
să-mi omoare găinile…

*

Tweet

În 2010, Iv cel naiv scrie poezie pentru cititorii anului 2010. Nu pentru paşoptişti, nici pentru optzecişti sau utecişti. Lirica lui e proaspătă, începând cu limbajul şi continuând cu surprizele pe care ţi le pregăteşte la finalul poemelor, iar temele sunt fireşti şi le simţi ca fiind (şi) ale tale. Nimic nu e obosit sau veşted. Omul e îndrăgostit de limba română şi, ca orice îndrăgostit, îşi transformă iubita într-un spectacol al imaginaţiei.

În 2010, Iv cel naiv scrie poezie cu rimă. Poezia bună nu trebuie ştearsă de praf în fiecare zi. Există poezie care, pentru că e inteligentă şi sinceră, transformă simplitatea în şanse de a redescoperi lumea.

Vă propun câteva poeme de pe blogul lui Iv cel naiv, poate vă vor îmboldi să le citiţi şi pe celelalte. Pentru el, rubrica de faţă ar trebui redenumită “Româna frumoasă”. “i”-ul să-i rămână lui.

*

aseară, la loto, a fost extras soţul meu

primul extras e pasiune, apoi obezitate şi chelie
prognatism, astm şi ultimul de azi – melancolie;
ce-ar fi ca săptămânal, la loterie
în loc de numere, din maşinărie
să se extragă bile pe care-i scris cu arial
un feature de om – ar fi demenţial!

numai gândeşte-te puţin: blonziu, cu strungăreaţă,
bine făcut, zgârcit, smead, se scoală greu de dimineaţă;
câştigătorul ar trebui să vină cu dovezi şi acte
şi poate umfla potul doar cu ce-i el, peste noapte;
şi dacă respectivul nu există, până se inventează
măcar ştii că bărbatul visurilor tale nu există, şi se reportează;

*

vară. senzaţii

I
câteva bale îmi curg pe braţul creponat al bunicii
mai e un apus şi ceva pân-o să pot alerga licuricii
simt exact cum aţipesc în poalele ei mirosind a curat
sigur voi visa doar lucruri care nu mi s-au întâmplat;

II
asfaltul mi se lipeşte de tălpile tenişilor chinezeşti
o boabă grăbită de sudoare se strecoară la vale pe spate
covorul bătut, un plânset, ceva glume muncitoreşti
merg cu ochii-nchişi pân’ la gard, să-mi arăt că se poate;

III
nu mai scap de gustul ăsta de vară din gură
de praful din păr, de-a gâzelor harababură,
în spate mă-nţeapă tulpinile din mirişte
prin pâlniile urechilor îmi picură linişte;

*

aseară m-am întâlnit cu bătrânul

în faţă la florărie
lângă doamna durdulie
stă un pechinez roşcat
de la care-am cumpărat
un buchet de flori de câmp
cu un ambalaj cam tâmp
cum mergeam pe drum cu ele
la chioşcul cu acadele
mă întâmpină un nene
c-un baston atins de vreme
n-ai flăcăule un leu
ajută-te-ar dumnezeu?
i-am strecurat în mâna creponată
bancnota de un leu soioasă şi uzată;
din pleoapele-i ce n-ai fi zis că sînt pereche
ca nişte jaluzele hârşâite de la o casă veche
clipi uşor în semn de mulţumire,
şi îmi căzu în braţe fără de simţire;
cum paltonul bătrânului senil
se potrivea cu ambalajul vernil
al florilor – i le-am pus în braţe
a deschis ochii, s-a grăbit să le-nhaţe
şi să înfulece avid din ele
am luat şi eu – nu erau rele,
deşi se cam lipeau petalele de dinţi -
eu mă scobeam, el înjura de sfinţi
de la atâta exaltare sau, pardon
poate doar pentru c-avea palton
boabe din ce în ce mai mari
îi apărură printre perii rari -
o transpiraţie frumos mirositoare
şi cum bănuiam – cu gust de floare;
după masă fiind, ne era cam sete
aşa că sub ochii mari ai câtorva fete
am turnat-o în paharele de plastic cu striaţii
şi am avut aşa, ca din senin, câteva revelaţii;
după ele aveam cu vreo cincizeci de ani în plus
tipul mi-a dat bastonul lui şi m-am şi dus
spre casă, unde între timp aveam patru copii
şi o iubită cu păr lung-lung şi gene străvezii;
i-am zis – iubito, scuze de întârziere
m-am mai lungit cu dumnezeu ăsta la o bere;

*

Şi pentru că nu mă rabd , vă mai las nişte sugestii:

- şi bacteriile plâng câteodată

- de la poliţia limbii române, bănuiesc că ştiţi de ce v-am oprit

- o bârfă scurtă

- declaraţie de avere interioară

- rita, ana, dana, eva, andrada vă pup, fetelor, ne vedem şi mâine

- visul unei nopţi de vară, nu chiar noapte, mai pe seară

*

Încă una şi gata:

eu, ediţie specială

sînt peştisorul care se strecoară din năvod,
firul de iarbă scăpat de al lăcustelor exod
zâmbetul ce cu greu reuşeste să se strecoare
printre zecile de feţe sumbre la o-nmormântare

sînt sentimentul de adâncă libertate
al filozofului ce zice o banalitate
sînt, nici mai mult, nici mai puţin decât firul de nisip
pe care pinguinul Alfred cu mirare l-a găsit în slip

sînt singura imagine c-un vânticel de vară
pe care cârtiţa o urmăreşte în drumul către-afară
sînt absoluta linişte a firelor de cicoare
cu care se-ofilesc şi mor, împachetate-n soare

sînt norocos şi rar, de neasemuit
de fiecare dată când mă simt aşa iubit.

*

Tweet

Via ziarul-BN (găsiţi acolo şi textul poemului). Mulţumesc, Florica!

Alte patru poeme de Ion Mureşan, aici.

*

Tweet

*

Cînd mă voi întoarce acolo, ce am să spun?
N-am înţeles nimic. Dar a fost bine.
Am uitat ce-a fost rău. O ceaţă luminoasă
E ce-am iubit. Sînt multe lucruri
Ce te rănesc. Puţine mîngîie. Şi mai puţine
Intră în carne şi îşi fac cuibul acolo.

Carnea: lunecoasă materie. Nu rămîi
Decît c-un anume fior, cu muzica limfei
Într-o dimineaţă de vară:
O ceaţă luminoasă.

*

Totul e în mintea mea şi-n hîrtii.
În mînă, nimic. Doar o jucărie în aer
Care odată se va strica.

Mi-am cumpărat ceas. Mi-am luat cuier,
Periuţă de dinţi, pijamale, şosete… Am cumpărat,
Am tot cumpărat. Am umplut dulapurile, camerele,
Mi-am umplut mintea cu ele.

Acolo e loc destul. Numai că nu ştii niciodată
Ce se va scurge prin crăpături. Sau când vor năvăli
Din alte lumi să arunce totul pe fereastră.

*

Prietenul meu

Am vrut să fie prietenul meu:
M-am dat la o parte, m-am făcut mic, mic de tot.

Din cînd în cînd, îi lustruiam pantofii, îi periam
Costumul, îi călcam cămăşile.
Nu fac asta nici măcar pentru mine, dar voiam
Să fie prietenul meu.

Dar el? El avea nevoie
De un covor roşu, o periuţă de dinţi, un băţ
De vată pentru urechi. Voia să fiu clopoţeii
De la trăsura lui. Dar unii ascunşi de brocart,
Să nu-i vadă nimeni, doar să-i audă.

El era plin de pămînt, ca o rădăcină
Abia smulsă din cupa unui excavator
Şi învelită-n plastic transparent.

De ce ţineam atîta să-mi fie
Prieten? Cine mai ştie!?Tweet