Nu ne-am întâlnit niciodată, dar am petrecut atâtea ore povestind, încât îndrăznesc să spun că îl cunosc. El nu e trecut, el e omul cu care vorbesc despre toate.

Am vorbit despre familie şi copii, despre putere şi slăbiciune, despre pasiunea cu care mergi la muncă şi despre dragostea pentru oamenii pe care-i conduci vremelnic. A avut încredere în mine, fără să mă fi văzut vreodată, să-mi povestească şi despre viaţa lui, dar şi despre moartea cu care s-a luptat în aceşti ani.

Era în toamna lui 2010 şi atunci credeam că voi putea scrie despre victoria lui. Era sănătos, boala dispăruse şi el se putea bucura în fiecare clipă de băieţelul lui nou-născut şi de soţia sa cea luminoasă şi răbdătoare.

Iartă-mă, Daniel, că n-am scris atunci, repede. Că am amânat, speriat că povestea nu ar fi ieşit pe măsura încrederii tale în viaţă şi a extraordinarei mobilizări prin care mii de români fuseseră alături de tine.

Poate, dacă aş fi scris, acele cuvinte ar fi schimbat ceva. Poate ar fi modificat viitorul, poate boala nu s-ar fi întors, mai rea, mai hotărâtă să te doboare.

Iartă-mă că, apoi, când te-ai întors în salonul unde nu pătrunde nimic, când erai singur săptămâni la rând, nu te-am salutat de câte ori aş fi putut. Că nu te-am întrebat în fiecare zi “ce mai faci”.

Tu eşti singurul om pe care-l ştiu care nu s-a plâns nici când era omeneşte să urle. Şi tot tu erai cel zâmbitor, tot tu mă îngăduiai când eu trebuia să găsesc cuvintele pentru a te face să uiţi, măcar câteva minute.

Iartă-mă, Daniel, că am fost laş şi că, în loc să vorbesc cu tine, am făcut mii de alte lucruri inutile. Tu găseai puterea de a-mi spune că analizele sunt “mai bune” şi atunci când amândoi ştiam că fugim de gândul negândit.

Iartă-mă, nevăzut prieten.

“Ce-ţi părea cel mai rău că n-ai făcut, când te gândeai la moarte?”, te-am întrebat cândva.

“Că n-am urcat mai mulţi munţi”.

*

Tweet

Ideea de pornire – care nu era nici pe departe atât de uimitoare precum concluzia la care aveam să ajung – mi-a venit uitându-mă cum îmi cresc fetele. Văzându-le tot mai mari, asistând la transformările lor miraculoase, apoi adăugând puţin context şi raportând acest amestec la evoluţiile unor femei mature pe care le cunosc, am înţeles că noi, bărbaţii, trăim într-o uriaşă minciună, un fel de “orbul găinii” la scară istorică.

Să-i spunem “orbul avansului”. (Iar aici e necesară o paranteză: cititoarele acestui text trebuie să ştie că, în general, bărbaţii, cei maturi şi normali, se evaluează relativ corect ca “sex”, ca “gender” – cum se zice mai nou -, şi nu-şi imaginează că le-ar fi superiori femeilor, luate tot în general: pur şi simplu consideră că există femei foarte deştepte şi femei proaste, harnice şi mai puţin, generoase şi egoiste ş.a.m.d.).

Revin cu o încercare de definiţie: “orbul avansului” este convingerea, de bună seamă greşită, prin care băieţii-mai-apoi-bărbaţi, începând din copilărie sau cel târziu din perioada pubertăţii, se situează pe ei înşişi cam la acelaşi nivel de înţelegere a vieţii cu fetele-mai-apoi-femei de vârsta lor.

E o inerţie pe care bărbaţii n-o confruntă niciodată cu adevărat şi în care femeile îi lasă să se complacă, nu din viclenie, ci pentru că, după cum vom vedea mai departe, nu are foarte mare importanţă. (Un alt motiv, dacă mă gândesc mai bine, este că femeia ştie cât de afectat ar fi orgoliul oricărui bărbat care ar avea această “iluminare”. Aşa că păstrează lucrurile neatinse, de dragul armoniei.)

Care e “avansul”? Şade zilnic în faţa ochilor noştri şi totuşi îl ignorăm. Când sunt mici, băieţii aleargă, ghidează maşinuţe şi elicoptere, împuşcă inamici imaginari, trag, împing, dărâmă, răstoarnă. Între timp, fetele de vârsta lor cresc păpuşi. Ele nu se joacă, ele se pregătesc.

Mai apoi, odată cu dictatura hormonilor, băieţii se bat, vor să transpire, să-şi descarce energia, fac sport, înjură, sunt duri, încep să fumeze, se adună în găşti şi râd de fete. Dar nu e râsul lor. Pentru că, în acelaşi timp, mai sârguincioase, dând impresia că ar fi plictisitoare pentru că îşi văd de treabă, fetele-mai-apoi-femei nu fac decât să descoasă realitatea peste tot pe unde-i prind vreun capăt deşirat, prin explicaţii de la adulţi sau şuşotind între ele: ce înseamnă o relaţie, cum e să te săruţi, hihi, dar să faci dragoste, şi de ce băieţii nu-s preocupaţi de aceste probleme, chiar dacă, oricum, unii dintre ei sunt drăguţi.

Avansul e deja semnificativ. Băieţii au pierdut startul şi abia după ce vor trece de 30 de ani se vor mai apropia – sau vor crede că s-au apropiat – de gradul de conştienţă al fetelor-mai-apoi-femei. Când ei au 10 ani, de fapt au 6, iar ele 12, când ei ajung la 14, sunt doar de 12, şi ele bat spre 18, iar când fac 18, ele au deja 24.

Mental şi mai ales emoţional: despre asta e vorba în avansul femeii. Priceperea, vederea, asimilarea a ceea ce contează, a ceea ce rămâne din viaţă după ce o scuturi bine pe fereastra eternităţii. Şi fata-mai-apoi-femeie are puterea de a nu profita de acest avans decât pentru un ţel comun, aşteptându-şi mereu colegul de clasă, tovarăşul de joacă, prietenul pe care îl ţine de mână, adolescentul cu care face dragoste, tânărul cu care se mută împreună, soţul căruia îi dăruieşte copii, bunicul alături de care visează nepoţi, aşteptându-l continuu să recupereze, să crească, să se coacă, să tot vină din urmă, să asculte glasul subtil al pământului, să vibreze, să vadă departe, să fie atent cu ceilalţi şi cu ea. Să înţeleagă.

De unde îi vine această putere, această ştiinţă, această răbdare? Nici ea nu ştie. Asta ar putea fi compensaţia, contragreutatea, “răzbunarea” inocentă şi nemeritată a bărbaţilor pentru “orbul avansului”.

Femeile sunt deţinătoarele timpului. Acesta e marele secret şi mica revelaţie pe care am avut-o tot gândindu-mă la vălul care ne înconjoară pe noi, fiii, fraţii, iubiţii, soţii, taţii, unchii şi bunicii lor, ai fetelor-mai-apoi-femei.

Timpul nu este nici o a patra dimensiune, cum ne spun fizicienii, nici un tipar transcendental înnăscut, cum a scris un filosof. Timpul este cea mai de preţ comoară a femeii, cu care ea se naşte şi din care ne dăruieşte şi nouă, băieţilor-mai-apoi-bărbaţi.

Îl primim de la mame, când ne nasc, şi numai ele ştiu cum pritocesc nouă luni sperând că timpul fiilor lor nu poate fi altfel decât măreţ şi consistent. După aceea vin fete cu obraji sfioşi şi adaugă ba câte un minut-două, ba, uneori, ore întregi de mărinimie. Căci timpul primit la naştere nu e niciodată suficient şi se mai şi strică dacă nu torni zile proaspete peste el.

Iubitele ni-l transfigurează şi ni-l fac strălucitor. Ne umplu inimile şi buzunarele cu mii de secunde nemuritoare şi ne blindează cu un scut de aparentă veşnicie. Iar noi nu ne gândim deloc că n-au nici ele tot timpul din lume şi am vrea, inconştienţi, ca buzunarele de clipe să nu ni se mai golească şi inimile să ne bată la fel, întotdeauna.

Dar ele au o soluţie şi pentru asta. Simt, cu mult înaintea noastră, că un copil le-ar reface rezervele împuţinate. Şi atunci se petrece un alt miracol: universul lor se divide ca o celulă şi fiecare dintre cele două universuri nou născute are un timp al său, ca la începuturile lumii.

De aceea lumea nu are cum să moară.

Fetele-mai-apoi-femei se pregătesc, aşteaptă, descos realitatea, se fac frumoase şi iubesc pentru că ele şi numai ele cunosc valoarea timpului. Se nasc cu el şi-l percep viu până în unghii şi până la vârful fiecărui fir de păr. Aşa se explică şi că simt când merită să aştepte şi când nu are rost să-l piardă: nu e totuna cui îl dăruiesc. E rostul lor pe lume. Eternul feminin e timpul. Noi suntem doar spaţiul.

*

Am scris acest text ca guestpost pentru blogul Paulei Negrea. Ea mi-a făcut onoarea de a fi unul dintre “domnii bine” pe care i-a invitat să publice, între 1 şi 8 martie, pe ladylook.ro. Mulţumesc, Paula.

*

Tweet

Tsunami

Butterfly effect

Numele trandafirului

Blues

Miss

Basca pe valuri

Bla-blazon

Rock star

MM indescifrabil

*

 Tweet

*

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

V-am spus aseară că mă duc la o întâlnire de… 24 de ani de la terminarea liceului. Inopinată, improvizată, organizată brusc, de alaltăieri pe ieri , pentru că venise în ţară o fostă colegă pe care n-o mai văzusem de ani. Şi ne-am strâns, şi-am mâncat, şi-am băut, râdeam, povesteam, şi, după vreo oră, ea ne-a spus, cu o reţinere admirabilă, că, de anul trecut, are altă inimă.

Am fost aseară la o întâlnire de… 24 de ani de la terminarea liceului. Inopinată, improvizată, organizată brusc, de alaltăieri pe ieri , pentru că a venit în ţară o fostă colegă pe care n-o mai văzusem de mult. Şi ne-am strâns aproape jumătate din fosta clasă, şi-am mâncat, şi-am băut, râdeam, povesteam, şi, după vreo oră, ea ne-a spus, cu o reţinere admirabilă, că, de anul trecut, are altă inimă.

A născut în 2009 şi, la câteva zile după naştere, i s-a divizat un hormon (nu ştiu detalii medicale), care i-a atacat inima. (N-avusese nici o problemă până atunci). Şi i-a atacat-o aşa încât, la scurt timp, a fost trecută pe inimă mecanică. Pe aparate. Nu ne-a povestit cum a trăit acele luni. Doar că, la venirea primăverii, după vreo trei luni de spitalizare, medicii i-au spus, simplu, că poate să fie optimistă, pentru că începe… sezonul motocicliştilor.

“Abia aşteptam vinerea”, ne-a mărturisit ea, aseară. Asta e viaţa. Şi donatorul a “apărut”, aşa cum se aşteptau medicii. Aşa cum prognozaseră la venirea primăverii. Iar ea a primit inima lui. Nu ştie cine e şi nici n-are voie să afle. A mai rămas cinci luni în spital şi, după opt luni de la naştere, şi-a văzut copilul.

*

Tweet

Accesul elevilor în şcoală pe bază de cartelă magnetică şi introducerea unei ore de lectură obligatorie, acestea sunt două exemple din pachetul de “reformă” pe care l-a anunţat secretarul de stat Oana Badea. Ce “citim” din start în aceste posibile modificări? Că ele atacă efecte, nu cauze: absenteismul şi ignoranţa nu sunt temeiuri, ci consecinţe ale mentalităţii complet desuete care domină învăţământul nostru preuniversitar. De aceea, înăsprirea controlului – într-un sistem în care relaţia profesor-elev a rămas oricum prinsă în “cornierele” de discurs şi atitudine tipice anilor ’80 – nu ar face decât să stârnească printre copii o şi mai puternică reacţie de respingere faţă de tot ce înseamnă instituţia şcolii şi oferta ei pentru viaţă.

Şi cu asta ajungem la prima “acuzaţie”: ne-priceperea tendinţelor acestei lumi. Una dintre aceste tendinţe, printre cele mai conturate, poate fi rezumată simplu: no limits. Trăim vremuri în care frontierele, de la cele care blocau călătoriile până la acelea dintre real şi virtual ori dintre spaţiul public şi spaţiul privat, fie se prăbuşesc ca la domino, fie devin tot mai poroase. Elevii de azi gândesc şi acţionează deja în acest spirit, ca să nu mai vorbim despre generaţiile următoare. A le impune o transformare prematură în “soldaţi” de multinaţională, a-i bloca înlăuntrul unor ziduri când ei se simt liberi pentru că sunt conectaţi cu întreaga planetă prin intermediul telefoanelor mobile inteligente, ar însemna să accentuăm dramatic “schizoidia” – ruptura cognitivă dintre ceea ce le place să fie, ceea ce oricum sunt, pe de o parte, şi modelul anacronic pe care şcoala se chinuie să li-l aplice, pe de altă parte.

Să fim sinceri: câţi copii percep învăţătura ca pe o hrană personală sau măcar ca pe o “investiţie” în propriul viitor, cum se zice mai nou? Şi câţi o iau ca pe o corvoadă? Şi-atunci, nu e limpede că schimbările trebuie orientate înspre echilibrarea acestei balanţe?

În acest context, am dat întâmplător, săptămâna trecută, peste reluarea unei ediţii a emisiunii “Ca la carte” de pe TVR, în care Cristian Tabără îl avea ca invitat pe academicianul Solomon Marcus. La 86 de ani, pentru că judecă la nivel de concepte şi pentru că şi-a păstrat curiozitatea faţă de schimbările societăţii, venerabilul matematician şi teoretician al limbajului a diagnosticat şcoala românească mai precis decât ar fi făcut-o orice oficial sau comisie din Minister. El a spus, printre altele, că metodele de predare se cer adaptate cât mai grabnic ţinând cont de existenţa şi influenţa internetului. (Asta trebuia să se fi petrecut de mult, dar nici acum nu e timpul pierdut). Faptul că elevul, încă din clasele mici, se raportează deja la reţeaua mondială, însă, concomitent, e silit să funcţioneze într-o paradigmă de secolul XIX întârzie nepermis plierea sistemului pe nevoile maturităţii şi îl înstrăinează pe viitorul adult de instruirea pe care o primeşte în cadru organizat.

La asta mă refeream când vorbeam despre inadecvare la realitate. Nu e nici pe departe suficient să existe ore de iniţiere în informatică sau ca elevii să primească teme care presupun utilizarea unor site-uri. Concepţia sistemului trebuie refăcută pornind de la faptul că toţi copiii sunt fascinaţi de internet şi că gândesc deja în cadrele sale, de la ideea de fragment viral până la structurarea operaţională a minţii lor sub formă de arbore (proces mai mult decât vizibil în relaxarea cu care folosesc meniul telefonului mobil).

În fine, jocul. Mai bine zis, lipsa jocului. Aici e discrepanţa cea mai mare între situaţia concretă din clase şi pedagogia modernă. Fără joc, nu se poate naşte interesul faţă de beneficiile educării şi nici revenirea entuziastă de a doua zi. Iar nevoia de joc, imperativul ca profesorii să renunţe la stilul ex cathedra şi să se deschidă către latura ludică a relaţiei cu elevii, acestea se leagă firesc cu dispariţia limitelor şi cu “îndemânarea” pe internet.

Copiii care jonglează pe ecrane digitale şi care schimbă fişiere prin bluetooth nu numai că par din “alt film” în raport cu profesorii care-şi “prind urechile” când e vorba să trimită un sms, dar a-i pune pe aceştia din urmă să facă pontajul cartelelor magnetice sau să le îndese lecturi în decursul unei ore n-ar face decât să arunce în aer până şi ultimele poduri rămase deasupra prăpastiei dintre ei.

*

Tweet

Da, călătoriile în străinătate şi contactul cu lumea mult mai civilizată sunt stimulative, ridică ştacheta propriilor aşteptări şi exercită presiune asupra statului, însă, în paralel, în relaţia cu şcoala, perpetuăm viciile “înaintaşilor”. Or, comportamentul social acolo se deprinde, oricât de solidă ar fi educaţia de-acasă.

Învăţământul nostru este mâncat pe dinăuntru, din cauza lipsei de finanţare şi a salariilor de mizerie, de o boală şi mai gravă, care va continua să ne afecteze multă vreme de-aici înainte. Dacă, în ceea ce priveşte veniturile profesorilor, putem spera că, pe termen mediu, vor ajunge la niveluri mai apropiate de importanţa muncii lor, acestui virus e aproape imposibil să i se găsească leac, deoarece s-a răspândit şi, pe deasupra, e introdus permanent în sistem, cu fiecare promoţie de “boboci”.

Să-l numim inconştienţa părinţilor. Sau, dacă lărgim definiţia, coruperea inconştientă a copiilor, de către propriii părinţi, prin coruperea profesorilor. Pentru că noi, părinţii, suntem de vină, noi suntem purtătorii şi cei care transmit “virusul”.

Noi suntem aceia care, pentru că nu judecăm până la capăt consecinţele propriilor decizii, fixăm banii şi obiectele drept repere în formarea copiilor noştri. Îi pervertim exact la vârstele când ar trebui să se inspire nu din aparenţe şi “ungerea mecanismelor”, ci din gesturi dezinteresate, visuri şi curăţie. Noi îi corupem.

Să dau şi câteva exemple, mai ales pentru aceia dintre dumneavoastră care nu aveţi copii de vârstă şcolară. (Cei care au ştiu despre ce vorbesc, mai ales dacă locuiesc într-un oraş mare).

Presiunea “mobilului”. Englezii au un verb care se potriveşte foarte bine acestui fenomen: “to show off”, a te purta sau a etala ceva în mod ostentativ; pe româneşte, a te da mare cu ceea ce ai sau cu aspectul exterior. Ce e în mintea unor părinţi care îi fac cadou copilului lor, în clasa a II-a sau a III-a, un telefon “ultimul răcnet”?

Dacă aveţi cunoştinţe în această zonă sau măcar copii la bloc, întrebaţi-i: câţi dintre colegii lor au iPhone 4G, HTC Desire sau Samsung Galaxy? Cum creşte un copil care, la 9-10 ani, primeşte de-a gata cel mai performant “mobil”, cum îi priveşte pe colegii care “n-au touchscreen” sau pe învăţătoarea silită să rămână la vechiul ei aparat “cu şină” sau “cu clapetă”?

Presiunea “firmei”. Cu cât îmbătrânim, devenim mai conservatori, ştiţi. În exemplul următor însă, îmi place să cred că argumentul nu se datorează vârstei sau “nostalgiei” mele. Şi anume: odată cu intrarea în ciclul gimnazial şi cu renunţarea la (eventuala) uniformă, apare o diferenţiere şi mai periculoasă, care poate fi rezumată printr-o întrebare deja “clasică”: “Cum, tu nu te îmbraci cu haine de firmă?”.

Dispreţul hrănit cu “ţoale” creează false ierarhii între copii, încă din preadolescenţă. Asta ca să nu mai amintesc cum trebuie că se simte o profesoară, femeie în toată firea, când eleve aflate în faza acneică vin la oră afişând toalete care valorează mult mai mult decât salariul ei.

*

Continuarea poate fi citită aici.

Tweet

*

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

Niciuna nu m-a mulţumit, niciuna nu acoperea toate caracteristicile, niciuna n-a aprins beculeţul acela misterios care face “tilt!” când ştii. De fapt, singura ficţiune capabilă să ne circumscrie generaţia, singurul nostru vis comun, al binecuvântaţilor-norocoşilor care am primit darul revoluţiei în plină adolescenţă sau tinereţe, este America. O Americă idealizată, un refuz al realităţii.

Rezum ce-am scris în primul “episod” (pornind de la un citat din Ioan Petru Culianu): cea mai eficientă cale spre stabilitatea unei comunităţi (cu atât mai mult a unei ţări) este crearea unei ficţiuni, a unui ideal veridic care să mobilizeze indivizii, atenuându-le astfel sentimentul inutilităţii şi frica de moarte.

Teoretic, această “înregimentare” solidarizează şi micşorează riscul violenţei în respectiva comunitate. Ficţiunea câştigătoare, cea care ajunge să reprezinte iluziile unei generaţii, poate fi impusă din exterior (de pildă, comunismul), sau se poate închega precum mercurul, natural, fiind consecinţa unui proces mental care dă în pârg.

Apariţia acestui magnet pe care fiecare generaţie şi-l “aruncă” undeva, în viitor, este inevitabilă; comunitatea fabrică oricum un vis dominant. În plus, e esenţial să înţelegem că acel vis e mincinos: el vrăjeşte şi poate avea chiar efecte benefice la nivel personal sau social, însă, judecat ulterior, rămâne totuşi o uriaşă amăgire colectivă.

Mai spuneam săptămâna trecută că generaţia bunicilor noştri a fost fascinată de legionarism, iar cea a părinţilor a crezut în comunism, acestea fiind cele mai influente ficţiuni în România secolului XX. Ele au supravieţuit şi continuă să atragă, dar, pentru că şi curentele de idei se stratifică, cel de acum are doar nuanţe răzleţe de verde ori de roşu pur.

Destul cu recapitularea. De ce cred că ficţiunea definitorie a generaţiei decreţeilor este “America”, iar noi, membrii acesteia, putem fi denumiţi “americani” (neapărat cu ghilimele)? Nu vă grăbiţi: nu propun asta doar pentru că filmele şi muzica de peste ocean, star system-ul şi întregul lor mod de viaţă ne-au hrănit fantasmele până în 1989 şi continuă să ne servească drept modele. E mai mult decât atât.

Cel mai vizibil atribut al ficţiunii în care trăim noi, “americanii”, este renunţarea la proiectul naţional. Legionarii voiau mântuirea neamului, iar comuniştii promiteau o ţară de oameni fericiţi; generaţia noastră nu are niciun scop de o asemenea anvergură, n-a fost şi nu va fi în stare să lanseze o viziune pentru România pur şi simplu pentru că, trezindu-se cu libertatea în braţe, s-a spart în suma scopurilor individuale ale membrilor săi, astfel delimitându-se inconştient de predecesoarele sale. (De aceea, printre variantele de nume apăreau “individualiştii”, “reducţioniştii” sau “ne-naţionalii”).

Descoperirea libertăţii a însemnat, poate în primul rând, posibilitatea îmbogăţirii. Ca efect al educaţiei sau îndoctrinării, banii nu constituiau obiectiv în sine pentru bunicii, respectiv părinţii noştri. Noi, “americanii”, i-am readus, după 1989, în postura de principală scară de valori. Asta a determinat şi obsesia pentru reuşita profesională, şi formarea unei categorii solide de “însuraţi” şi “măritate” cu job-ul, şi munca până la istovire, bolile, depresiile, refugiile sau scârba faţă de politică. (Aşa mi-au venit “haberiştii”, “ambiţioşii” sau “carieriştii”).

*

Continuarea poate fi citită aici.

Tweet

Am citat din “Tozgrec”, fascinantul roman postum al lui Ioan Petru Culianu apărut de curând la editura Polirom. În acest citat se găseşte un fir de idee care, dacă e tras cu binişorul, ne poate ajuta să înţelegem mai bine istoria politică şi mentală a României din ultimii 70-80 de ani, dominată de două ficţiuni, legionarismul şi comunismul, care nu şi-au pierdut încă puterea de seducţie.

Mai întâi, să limpezim premisele. Nevoia de stabilitate e definitorie pentru oameni şi traiul lor împreună, deci nu mai trebuie justificată căutarea de metode care să o facă posibilă. De ce, însă, ficţiunea ar fi cea mai eficientă dintre aceste metode?

Pentru că numai un ideal, numai un ţel inventat, dotat cu elemente ale perfecţiunii, poate atrage o masă mare de indivizi într-o asemenea măsură, încât ei să se grupeze pentru a-l atinge, renunţând astfel la conflictele interne cauzatoare de pericol constant. Numai o ficţiune cu promisiuni comune, destinate tuturor, stârneşte suficient magnetism pentru ca indivizii să-i subsumeze o parte din acţiunile lor sau chiar întreaga viaţă.

Frica de moarte poate fi deviată sau atenuată prin amăgirea că participi la un scop general foarte nobil şi transpersonal, situat într-un orizont de timp acceptabil.

Asta au înţeles şi aşa au procedat atât legionarii, cât şi comuniştii. Mântuirea ca neam – adică o fericire colectivă în viaţa de apoi, şi dispariţia inegalităţii – adică o fericire colectivă pe această lume, ambele respectă criteriul de ideal pentru care te poţi minţi că merită să te sacrifici.

În plus, propaganda însoţitoare te convinge că acest ideal poate fi atins dacă nu de generaţia primă, întemeietoare, atunci măcar de copiii acesteia sau, cel mult, de nepoţi. Acesta e orizontul “acceptabil” de care vorbeam, al cărui miraj energizează decizia de înrolare.

Păstrând termenii lui Culianu, este evident că o generaţie nu construieşte voluntar o astfel de ficţiune: nu există un acord majoritar care să fie preliminar formulării visului. O dovadă la îndemână este că legionarismul s-a întărit prin aderenţă benevolă, în timp ce comunismul a beneficiat de impunere violentă, fiind îmbrăţişat şi asimilat abia în faza a doua.

Discuţia poate fi interminabilă, fiindcă ramificaţiile şi cauzele unei dominante istorice provin din multe domenii ale existenţei; important, până aici, este să înţelegem de ce au reuşit cele două ideologii să coaguleze şi să rămână repere în imaginarul colectiv.

*

Textul integral poate fi citit aici.

Tweet