*

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

Vă mai amintiţi această reclamă?

În urmă cu un an, în 31 martie 2009, debuta campania prin care asociaţia “Inima copiilor” intenţiona să adune 500.000 de euro (“Ţi se pare mult?”), pentru dotarea unei săli de operaţii şi a unui salon de terapie intensivă destinate primului centru de cardiochirurgie pediatrică din sudul ţării. Mi-au plăcut scopul şi simplitatea mesajului şi m-am alăturat campaniei, postând un banner pe blog, pe care l-am lăsat neatins de atunci încoace.

Şi a meritat. În urmă cu câteva zile, la împlinirea unui an de la lansarea campaniei, asociaţia “Inima copiilor” a postat pe propriul site un raport în care anunţă că a adunat “cam de două ori mai mult” decât îşi propusese: circa 640.000 de euro din sms-uri, 150.000 de euro din redirecţionarea a 2% din impozitul pe venit, precum şi alte sume din donaţii şi sponsorizări.

O altă veste bună (şi neaşteptată) este că Ministerul Sănătăţii a “adoptat” acest proiect, considerându-l o prioritate şi, bineînţeles, având încredere în oamenii de la “Inima copiilor”, drept pentru care a alocat un milion de euro. Vi se pare mult?

Rezultatul? “Noul departament va avea peste 500 mp, o sală de operaţii pentru cardiochirurgie, una pentru neurochirurgie, două saloane de terapie intensivă, un laborator de cateterism şi toate dependinţele aferente. Pe lângă toate acestea, se amenajează şi secţia de sterilizare, care este absolut necesară pentru buna funcţionare a noului departament. Investiţia totală este de aproximativ 2.500.000 de euro”, se spune în raportul asociaţiei “Inima copiilor”.

L-am rugat pe preşedintele asociaţiei, Alex Popa, să-mi răspundă la câteva întrebări şi aşa am aflat că în România se nasc anual circa 1500 de copii cu boli de inimă, dintre care 1000 au nevoie de intervenţie chirurgicală. “Urgenţele de multe ori se pierd, deoarece secţiile de la Târgu Mureş şi Cluj sunt pline, iar de transportat în străinătate este greu”, spune preşedintele asociaţiei.

Potrivit lui Alex Popa, amenajările noului departament de la Spitalul “Marie Curie” vor fi finalizate în cel mult o lună şi jumătate. “Prin mai ar trebui să fie gata, iar în vara asta sperăm să fie operaţi primii copii”.

Într-un singur an, câţiva oameni inimoşi au reuşit să mobilizeze peste 320.000 de români, să obţină sprijinul Guvernului şi să dea viaţă unei idei care va salva, de acum înainte, mii de vieţi.

Vi se pare puţin?Tweet

Goana după imagine care a cuprins toată societatea românească cariază agresiv şi formarea viitorilor adulţi, încă de la grădiniţă şi până în licee. Şi nu numai că profesorii, şcoala ca instituţie, nu sunt capabili să se opună acestei tendinţe, dar au ajuns, pe alocuri, chiar să o preia şi să o asimileze ca rutină, fără a-i mai cântări noxele. Iar părinţii, de voie, de nevoie, închid ochii şi lasă după copiii lor, din falsa temere că, altfel, nu se vor “integra”.

Am să dau doar trei exemple de asemenea fiţe, de la diferite vârste:

- album de absolvire a grădiniţei, cu fotografiile copiilor, îmbrăcaţi pretenţios şi machiaţi special;

- telefoane mobile performante încă din clasele întâi şi a doua (de exemplu, iPhone şi HTC), modelul şi configuraţia acestora devenind factor de presiune socială;

- excursie cu clasa destinată shopping-ului, organizată de o agenţie de turism, susţinută de conducerea liceului şi condusă de profesori doritori; cunosc cazuri din Cluj şi din Bucureşti, iar destinaţiile sunt Viena şi Milano, cu program pe zile şi magazine şi cu precizarea că turismul (muzee, catedrale etc.) se efectuează “în limita timpului disponibil”.

Eu cred că aceste fiţe, laolaltă cu multe altele, sunt nocive atât pentru copiii noştri, cât şi pentru şcoală, care ar trebui să le ţină dincolo de porţile sale. Dar pentru că şi în acest caz e necesar să se pronunţe specialiştii, i-am adresat două întrebări psihologului Anda Păcurar din Bucureşti.

1) Ce efecte psihologice şi sociale (în anturaj, la serviciu etc.) apar, la maturitate, în cazul unei persoane care a primit totul de-a gata în copilărie, fără să depună eforturi pentru a merita?

2) Cum se repercutează asupra viitorilor adulţi lipsa de modele pedagogice sau faptul că până şi profesorii li se alătură în goana după imagine?

Iată răspunsul psihologului:

Problema n-ar fi ideea de a oferi copilului sau adolescentului lucruri, deşi, desigur, uneori se ajunge la exagerări greu de imaginat. Problema este condiţionarea comportamentului prin astfel de cadouri. De exemplu, când îi iei unui copil telefon pentru notele de la şcoală, îi perverteşti interesul faţă de învăţătură. În loc să dezvolţi o motivaţie intrinsecă (să-i dezvolţi curiozitatea, să faci împreună cu el lucruri care să faciliteze învăţarea), îi oferi motivaţie extrinsecă: ia note bune pentru a primi ceva şi, de regulă, pentru a primi din ce în ce mai mult.

Grija părinţilor ar trebui să fie să crească un copil independent, care să ştie să se gândească la mai multe soluţii atunci când se confruntă cu o problemă, şi să poată decide. El ajunge să gândească aşa dacă de mic este învăţat să aleagă, dacă i se oferă variante.

Din păcate, cei mai mulţi copii ajung la vârsta adolescenţei fără să înveţe că viaţa e în mâinile lor. Sunt obişnuiti ca alţii să-şi asume responsabilităţile pentru ei. Iar când se confruntă cu primele probleme cărora trebuie să le facă faţă singuri (prima iubire, certuri cu părinţii, profesorii sau prietenii), nu pot găsi soluţii, se descurajează şi uneori ajung la suicid.

Principiile psihologiei adleriene susţin încurajarea şi consecinţa logică, nu răsplata şi pedeapsa. Încurajarea e atunci când vorbeşti despre faptă şi nu despre făptaş. Poţi spune – uite ce bine ţi-a ieşit, şi nu – eşti cel mai bun, cel mai deştept, grozav etc. Iar când greşeşte, pentru ca reacţia ta să fie consecinţa logică, şi nu pedeapsa, trebuie să aibă legătură cu fapta, să fie spusă cu respect şi să fie rezonabilă. Dacă ia o notă mică, nu-i tai televizorul, calculatorul şi-i interzici ieşirile pentru o lună, ci căutaţi o soluţie pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele la acea materie.

Mulţi părinţi îşi cresc copiii ca pe nişte prinţi. E de înţeles, au intenţii bune, vor să le ofere ce ei n-au avut. Le oferă tot ce vor şi mai mult decât atât, nu le solicită cooperarea, nu-i responsabilizează. Din păcate, îi pregătesc pentru o viaţă în care vor fi nefericiţi. Şi asta pentru că vor avea aşteptări, de la colegi, de la partenerul de cuplu şi de la alte persoane, să fie trataţi la fel, şi nu va fi aşa. Vor suferi de sindromul prinţesei. Chiar dacă ceilalţi îi vor trata corect, se vor simţi nedreptăţiţi. Mai mult, un astfel de copil sau de adolescent va creşte cu gândul că trebuie să primească ce vrea, când vrea, iar dacă nu se întâmplă aşa, se va simţi îndreptăţit să pedepsească.

Copilul răsfăţat nu e doar cel care primeşte obiecte şi excursii: este, în primul rând, cel care nu e lăsat să facă ceea ce poate să facă în acord cu vârsta lui. Nu de puţine ori i-am învăţat pe copiii şi preadolescenţii care au venit în cabinet să folosească fiţele în mod util. De exemplu, am învăţat o fetiţă de 7 ani să-şi folosească telefonul mobil pe post de ceas deşteptător. Astfel s-a rezolvat problema certurilor de dimineaţă, iar ea şi-a asumat responsabilitatea de a se trezi. Treptat, îşi asumă responsabilitatea de a pregăti sau de a ajuta la pregătirea mesei, de a-şi face geanta pentru şcoală etc.

Sau îmi amintesc că, odată, o mamă i-a cerut fetei ei aflate în pragul adolescenţei să-şi aleagă singură pedeapsa pentru greşeala făcută. Fata a spus: poţi să-mi iei placa. Iar mama a fost de-a dreptul furioasă de răspuns. Pentru fată însă, a renunţa la placă era chiar o dramă, deoarece colegii o ştiau cu o anume imagine.

Copiii şi, mai târziu, adolescenţii au într-adevăr nevoie de relaţii semnificative cu adulţii; adesea, profesorii nu reprezintă modele pedagogice şi din acest motiv au atâta “succes” consilierii şcolari şi psihologii. Ca părinţi, nu le puteţi alege mereu profesorii, dar le puteţi deschide orizontul spre relaţii semnificative cu voi, cu rude, cu profesionişti în diverse domenii care-i pot motiva.

Ca părinte, nu-i poţi refuza copilului toate fiţele, pentru că se va simţi inferior colegilor; pe măsură ce creşte, semenii sunt mai importanţi decât familia, răutăţile lor îl pot descuraja îngrozitor, iar părinţii nu-l pot alina în astfel de momente. Dar, pe lângă fiţe, îi poţi deschide interesul către activităţi făcute împreună, dar nu doar ce-ţi place ţie sau ce crezi că ar trebui să facă; fii atent la el, înţelege că, atunci când îl interesează ceva, înseamnă că e foarte important pentru el. Iar când suferă din cauza colegilor sau a iubirii, să ştii că suferinţa e teribilă, şi-atunci arată-i respect şi compasiune.

*

COMPLETARE. Nimic nu e întâmplător . “Ziua de Cluj” publică un articol bun despre excursiile de shopping din licee. “Eu am iniţiat genul acesta de excursie acum câţiva ani”, declară, nonşalant, directorul unuia dintre liceele de elită ale Clujului…

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

Tweet

F1: Dac-ai fi un măr, ce-ai face?

F2: M-aş rostogoli, să nu mă mănânce nimeni. M-aş da jos de pe masă şi m-aş duce să văd toată lumea…

F1: Dar dac-ai fi o sticlă de şampanie?

F2: M-aş sparge… Pfuuu! Ca să iasă copilul din mine, adică şampania…

*

Foto: Valentin VieriuTweet

- Tati, la ce tot candidează Geoană?

*

Foto: commons.wikimedia.org

Tweet

Nouă ne e cald, avem ce pune pe masă şi, mai presus de toate, suntem sănătoşi. Sănătoşi.

Daniel nu mai e sănătos. Acum vreo patru luni a aflat că are leucemie. Luna viitoare va deveni tată, pentru prima oară. Anul viitor, va împlini 30 de ani.

Vă scriu vouă, bărbaţilor care ştiţi cum e să tânjeşti după momentul acela de străfulgerare când cineva în halat alb, habar n-ai cine, vine şi-ţi arată un omuleţ care plânge, şi te felicită că e al tău. Al tău.

Dacă puteţi, ajutaţi-l pe Daniel să îşi vadă copilul crescând.

Vă scriu vouă, femeilor care ştiţi, n-aţi avut încotro decât să ştiţi, cum e să rămâi singură şi să-ţi creşti copilul fără să înţelegi de ce tu, de ce ţie, de ce. Unde am greşit, ce vină are copilul, cum mă voi descurca.

Dacă puteţi, ajutaţi-l pe Daniel să-şi ajute soţia.

Daniel Răduţă are nevoie de un transplant de măduvă în străinătate. Ca să fie tată şi să rămână soţ.

Citiţi povestea lui şi felul în care poate fi ajutat, aici.Tweet

Noi vă urăm cu glas tare, noi vă urăm cu glas tare,
Voi să ne cinstiţi cu sare, voi să ne cinstiţi cu sare.

Noi să vă urăm de bine, noi să vă urăm de bine,
Voi să ne cinstiţi cu pâine, voi să ne cinstiţi cu pâine.

Sanatate vă dorim, sanatate vă dorim,
Voi să ne cinstiţi cu vin, voi să ne cinstiţi cu vin…”

“Piţărăi” – aşa se numeşte obiceiul colindatului în satul moşilor mei pe linie paternă…Tweet

Medalia "Virtutea ostăşească"

Când el a murit, eu eram un copil de clasa a VI-a. Ţin minte că, revoltat de bocitoarele “de meserie”, n-am plâns deloc la înmormântare, motiv numai bun pentru “gura satului” să şuşotească, după colţuri de basmale, că “nu-mi pare rău”. Fusese unicul bunic pe care îl cunoscusem, pe care putusem să-l întâlnesc. Ceilalţi trei, Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, plecaseră să ne vegheze înainte ca eu să vin pe lume.

Îl vedeam pe Moşu, căci aşa îi spunea toată familia, o dată sau de două ori pe an, în vacanţe. Când auzea că i-a venit nepotul de la Cluj, ieşea în capul scărilor şi aştepta să urc. Era îmbrăcat întotdeauna la fel, vară-iarnă: iţari albi, cu motive în formă de vioară sub brăcinari, cojoc ţesut în relief şi căciulă neagră de miel. Nu se arăta niciodată foarte bucuros că mă vede, iar mie, asta îmi părea o dovadă de seriozitate şi înţelepciune. Îl pupam pe amândoi obrajii şi-i spuneam “Săru’mâna!”. Era bunicul meu, rădăcina mea vie. “Să trăieşti!”, venea salutul tradiţional, al ţăranului către copilul care-i dă bineţe.

Când a murit, n-am cerut decât două lucruri drept moştenire şi amintire concretă. Le ţinea într-un sertar din odaia unde-şi primea oaspeţii şi unde dormea împreună cu mâţele. Mi le arătase în acele după-amieze în care, rămânând numai noi doi, ne aşezam pe laviţa de “pe sală” şi îmi povestea cum luptase el, la 21 de ani, în primul război mondial. “Virtutea ostăşească” şi “Crucea de fier”.

Una, păstrată în originala cutiuţă roşie tapetată cu stofă albă; cealaltă, într-un vechi penar de lemn de mărimea unui pachet de ţigări. Pentru copilul care eram, decoraţiile primite de Moşu pe front erau cele mai mari comori. Văzându-le, deveneam şi eu un personaj dintr-o poveste a curajului. Moştenindu-le, eram mândru că sunt nepotul bunicului meu român.

Aşa mă simt şi astăzi când mai deschid cele două cutiuţe. Ele sunt legătura mea cu neamul şi muzeul meu de istorie. Când le privesc, sunt convins că a fi decorat de ţara ta este cea mai mare onoare, aşa cum îmbrăţişarea copilului este suprema bucurie de părinte.

*

Notă. Textul a apărut în urmă cu vreo 7 ani (dacă îmi amintesc bine) în “Clujeanul”.

Tweet

Tweet