*

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

V-am spus aseară că mă duc la o întâlnire de… 24 de ani de la terminarea liceului. Inopinată, improvizată, organizată brusc, de alaltăieri pe ieri , pentru că venise în ţară o fostă colegă pe care n-o mai văzusem de ani. Şi ne-am strâns, şi-am mâncat, şi-am băut, râdeam, povesteam, şi, după vreo oră, ea ne-a spus, cu o reţinere admirabilă, că, de anul trecut, are altă inimă.

Am fost aseară la o întâlnire de… 24 de ani de la terminarea liceului. Inopinată, improvizată, organizată brusc, de alaltăieri pe ieri , pentru că a venit în ţară o fostă colegă pe care n-o mai văzusem de mult. Şi ne-am strâns aproape jumătate din fosta clasă, şi-am mâncat, şi-am băut, râdeam, povesteam, şi, după vreo oră, ea ne-a spus, cu o reţinere admirabilă, că, de anul trecut, are altă inimă.

A născut în 2009 şi, la câteva zile după naştere, i s-a divizat un hormon (nu ştiu detalii medicale), care i-a atacat inima. (N-avusese nici o problemă până atunci). Şi i-a atacat-o aşa încât, la scurt timp, a fost trecută pe inimă mecanică. Pe aparate. Nu ne-a povestit cum a trăit acele luni. Doar că, la venirea primăverii, după vreo trei luni de spitalizare, medicii i-au spus, simplu, că poate să fie optimistă, pentru că începe… sezonul motocicliştilor.

“Abia aşteptam vinerea”, ne-a mărturisit ea, aseară. Asta e viaţa. Şi donatorul a “apărut”, aşa cum se aşteptau medicii. Aşa cum prognozaseră la venirea primăverii. Iar ea a primit inima lui. Nu ştie cine e şi nici n-are voie să afle. A mai rămas cinci luni în spital şi, după opt luni de la naştere, şi-a văzut copilul.

*

Tweet

Accesul elevilor în şcoală pe bază de cartelă magnetică şi introducerea unei ore de lectură obligatorie, acestea sunt două exemple din pachetul de “reformă” pe care l-a anunţat secretarul de stat Oana Badea. Ce “citim” din start în aceste posibile modificări? Că ele atacă efecte, nu cauze: absenteismul şi ignoranţa nu sunt temeiuri, ci consecinţe ale mentalităţii complet desuete care domină învăţământul nostru preuniversitar. De aceea, înăsprirea controlului – într-un sistem în care relaţia profesor-elev a rămas oricum prinsă în “cornierele” de discurs şi atitudine tipice anilor ’80 – nu ar face decât să stârnească printre copii o şi mai puternică reacţie de respingere faţă de tot ce înseamnă instituţia şcolii şi oferta ei pentru viaţă.

Şi cu asta ajungem la prima “acuzaţie”: ne-priceperea tendinţelor acestei lumi. Una dintre aceste tendinţe, printre cele mai conturate, poate fi rezumată simplu: no limits. Trăim vremuri în care frontierele, de la cele care blocau călătoriile până la acelea dintre real şi virtual ori dintre spaţiul public şi spaţiul privat, fie se prăbuşesc ca la domino, fie devin tot mai poroase. Elevii de azi gândesc şi acţionează deja în acest spirit, ca să nu mai vorbim despre generaţiile următoare. A le impune o transformare prematură în “soldaţi” de multinaţională, a-i bloca înlăuntrul unor ziduri când ei se simt liberi pentru că sunt conectaţi cu întreaga planetă prin intermediul telefoanelor mobile inteligente, ar însemna să accentuăm dramatic “schizoidia” – ruptura cognitivă dintre ceea ce le place să fie, ceea ce oricum sunt, pe de o parte, şi modelul anacronic pe care şcoala se chinuie să li-l aplice, pe de altă parte.

Să fim sinceri: câţi copii percep învăţătura ca pe o hrană personală sau măcar ca pe o “investiţie” în propriul viitor, cum se zice mai nou? Şi câţi o iau ca pe o corvoadă? Şi-atunci, nu e limpede că schimbările trebuie orientate înspre echilibrarea acestei balanţe?

În acest context, am dat întâmplător, săptămâna trecută, peste reluarea unei ediţii a emisiunii “Ca la carte” de pe TVR, în care Cristian Tabără îl avea ca invitat pe academicianul Solomon Marcus. La 86 de ani, pentru că judecă la nivel de concepte şi pentru că şi-a păstrat curiozitatea faţă de schimbările societăţii, venerabilul matematician şi teoretician al limbajului a diagnosticat şcoala românească mai precis decât ar fi făcut-o orice oficial sau comisie din Minister. El a spus, printre altele, că metodele de predare se cer adaptate cât mai grabnic ţinând cont de existenţa şi influenţa internetului. (Asta trebuia să se fi petrecut de mult, dar nici acum nu e timpul pierdut). Faptul că elevul, încă din clasele mici, se raportează deja la reţeaua mondială, însă, concomitent, e silit să funcţioneze într-o paradigmă de secolul XIX întârzie nepermis plierea sistemului pe nevoile maturităţii şi îl înstrăinează pe viitorul adult de instruirea pe care o primeşte în cadru organizat.

La asta mă refeream când vorbeam despre inadecvare la realitate. Nu e nici pe departe suficient să existe ore de iniţiere în informatică sau ca elevii să primească teme care presupun utilizarea unor site-uri. Concepţia sistemului trebuie refăcută pornind de la faptul că toţi copiii sunt fascinaţi de internet şi că gândesc deja în cadrele sale, de la ideea de fragment viral până la structurarea operaţională a minţii lor sub formă de arbore (proces mai mult decât vizibil în relaxarea cu care folosesc meniul telefonului mobil).

În fine, jocul. Mai bine zis, lipsa jocului. Aici e discrepanţa cea mai mare între situaţia concretă din clase şi pedagogia modernă. Fără joc, nu se poate naşte interesul faţă de beneficiile educării şi nici revenirea entuziastă de a doua zi. Iar nevoia de joc, imperativul ca profesorii să renunţe la stilul ex cathedra şi să se deschidă către latura ludică a relaţiei cu elevii, acestea se leagă firesc cu dispariţia limitelor şi cu “îndemânarea” pe internet.

Copiii care jonglează pe ecrane digitale şi care schimbă fişiere prin bluetooth nu numai că par din “alt film” în raport cu profesorii care-şi “prind urechile” când e vorba să trimită un sms, dar a-i pune pe aceştia din urmă să facă pontajul cartelelor magnetice sau să le îndese lecturi în decursul unei ore n-ar face decât să arunce în aer până şi ultimele poduri rămase deasupra prăpastiei dintre ei.

*

Tweet

Da, călătoriile în străinătate şi contactul cu lumea mult mai civilizată sunt stimulative, ridică ştacheta propriilor aşteptări şi exercită presiune asupra statului, însă, în paralel, în relaţia cu şcoala, perpetuăm viciile “înaintaşilor”. Or, comportamentul social acolo se deprinde, oricât de solidă ar fi educaţia de-acasă.

Învăţământul nostru este mâncat pe dinăuntru, din cauza lipsei de finanţare şi a salariilor de mizerie, de o boală şi mai gravă, care va continua să ne afecteze multă vreme de-aici înainte. Dacă, în ceea ce priveşte veniturile profesorilor, putem spera că, pe termen mediu, vor ajunge la niveluri mai apropiate de importanţa muncii lor, acestui virus e aproape imposibil să i se găsească leac, deoarece s-a răspândit şi, pe deasupra, e introdus permanent în sistem, cu fiecare promoţie de “boboci”.

Să-l numim inconştienţa părinţilor. Sau, dacă lărgim definiţia, coruperea inconştientă a copiilor, de către propriii părinţi, prin coruperea profesorilor. Pentru că noi, părinţii, suntem de vină, noi suntem purtătorii şi cei care transmit “virusul”.

Noi suntem aceia care, pentru că nu judecăm până la capăt consecinţele propriilor decizii, fixăm banii şi obiectele drept repere în formarea copiilor noştri. Îi pervertim exact la vârstele când ar trebui să se inspire nu din aparenţe şi “ungerea mecanismelor”, ci din gesturi dezinteresate, visuri şi curăţie. Noi îi corupem.

Să dau şi câteva exemple, mai ales pentru aceia dintre dumneavoastră care nu aveţi copii de vârstă şcolară. (Cei care au ştiu despre ce vorbesc, mai ales dacă locuiesc într-un oraş mare).

Presiunea “mobilului”. Englezii au un verb care se potriveşte foarte bine acestui fenomen: “to show off”, a te purta sau a etala ceva în mod ostentativ; pe româneşte, a te da mare cu ceea ce ai sau cu aspectul exterior. Ce e în mintea unor părinţi care îi fac cadou copilului lor, în clasa a II-a sau a III-a, un telefon “ultimul răcnet”?

Dacă aveţi cunoştinţe în această zonă sau măcar copii la bloc, întrebaţi-i: câţi dintre colegii lor au iPhone 4G, HTC Desire sau Samsung Galaxy? Cum creşte un copil care, la 9-10 ani, primeşte de-a gata cel mai performant “mobil”, cum îi priveşte pe colegii care “n-au touchscreen” sau pe învăţătoarea silită să rămână la vechiul ei aparat “cu şină” sau “cu clapetă”?

Presiunea “firmei”. Cu cât îmbătrânim, devenim mai conservatori, ştiţi. În exemplul următor însă, îmi place să cred că argumentul nu se datorează vârstei sau “nostalgiei” mele. Şi anume: odată cu intrarea în ciclul gimnazial şi cu renunţarea la (eventuala) uniformă, apare o diferenţiere şi mai periculoasă, care poate fi rezumată printr-o întrebare deja “clasică”: “Cum, tu nu te îmbraci cu haine de firmă?”.

Dispreţul hrănit cu “ţoale” creează false ierarhii între copii, încă din preadolescenţă. Asta ca să nu mai amintesc cum trebuie că se simte o profesoară, femeie în toată firea, când eleve aflate în faza acneică vin la oră afişând toalete care valorează mult mai mult decât salariul ei.

*

Continuarea poate fi citită aici.

Tweet

*

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

Niciuna nu m-a mulţumit, niciuna nu acoperea toate caracteristicile, niciuna n-a aprins beculeţul acela misterios care face “tilt!” când ştii. De fapt, singura ficţiune capabilă să ne circumscrie generaţia, singurul nostru vis comun, al binecuvântaţilor-norocoşilor care am primit darul revoluţiei în plină adolescenţă sau tinereţe, este America. O Americă idealizată, un refuz al realităţii.

Rezum ce-am scris în primul “episod” (pornind de la un citat din Ioan Petru Culianu): cea mai eficientă cale spre stabilitatea unei comunităţi (cu atât mai mult a unei ţări) este crearea unei ficţiuni, a unui ideal veridic care să mobilizeze indivizii, atenuându-le astfel sentimentul inutilităţii şi frica de moarte.

Teoretic, această “înregimentare” solidarizează şi micşorează riscul violenţei în respectiva comunitate. Ficţiunea câştigătoare, cea care ajunge să reprezinte iluziile unei generaţii, poate fi impusă din exterior (de pildă, comunismul), sau se poate închega precum mercurul, natural, fiind consecinţa unui proces mental care dă în pârg.

Apariţia acestui magnet pe care fiecare generaţie şi-l “aruncă” undeva, în viitor, este inevitabilă; comunitatea fabrică oricum un vis dominant. În plus, e esenţial să înţelegem că acel vis e mincinos: el vrăjeşte şi poate avea chiar efecte benefice la nivel personal sau social, însă, judecat ulterior, rămâne totuşi o uriaşă amăgire colectivă.

Mai spuneam săptămâna trecută că generaţia bunicilor noştri a fost fascinată de legionarism, iar cea a părinţilor a crezut în comunism, acestea fiind cele mai influente ficţiuni în România secolului XX. Ele au supravieţuit şi continuă să atragă, dar, pentru că şi curentele de idei se stratifică, cel de acum are doar nuanţe răzleţe de verde ori de roşu pur.

Destul cu recapitularea. De ce cred că ficţiunea definitorie a generaţiei decreţeilor este “America”, iar noi, membrii acesteia, putem fi denumiţi “americani” (neapărat cu ghilimele)? Nu vă grăbiţi: nu propun asta doar pentru că filmele şi muzica de peste ocean, star system-ul şi întregul lor mod de viaţă ne-au hrănit fantasmele până în 1989 şi continuă să ne servească drept modele. E mai mult decât atât.

Cel mai vizibil atribut al ficţiunii în care trăim noi, “americanii”, este renunţarea la proiectul naţional. Legionarii voiau mântuirea neamului, iar comuniştii promiteau o ţară de oameni fericiţi; generaţia noastră nu are niciun scop de o asemenea anvergură, n-a fost şi nu va fi în stare să lanseze o viziune pentru România pur şi simplu pentru că, trezindu-se cu libertatea în braţe, s-a spart în suma scopurilor individuale ale membrilor săi, astfel delimitându-se inconştient de predecesoarele sale. (De aceea, printre variantele de nume apăreau “individualiştii”, “reducţioniştii” sau “ne-naţionalii”).

Descoperirea libertăţii a însemnat, poate în primul rând, posibilitatea îmbogăţirii. Ca efect al educaţiei sau îndoctrinării, banii nu constituiau obiectiv în sine pentru bunicii, respectiv părinţii noştri. Noi, “americanii”, i-am readus, după 1989, în postura de principală scară de valori. Asta a determinat şi obsesia pentru reuşita profesională, şi formarea unei categorii solide de “însuraţi” şi “măritate” cu job-ul, şi munca până la istovire, bolile, depresiile, refugiile sau scârba faţă de politică. (Aşa mi-au venit “haberiştii”, “ambiţioşii” sau “carieriştii”).

*

Continuarea poate fi citită aici.

Tweet

Am citat din “Tozgrec”, fascinantul roman postum al lui Ioan Petru Culianu apărut de curând la editura Polirom. În acest citat se găseşte un fir de idee care, dacă e tras cu binişorul, ne poate ajuta să înţelegem mai bine istoria politică şi mentală a României din ultimii 70-80 de ani, dominată de două ficţiuni, legionarismul şi comunismul, care nu şi-au pierdut încă puterea de seducţie.

Mai întâi, să limpezim premisele. Nevoia de stabilitate e definitorie pentru oameni şi traiul lor împreună, deci nu mai trebuie justificată căutarea de metode care să o facă posibilă. De ce, însă, ficţiunea ar fi cea mai eficientă dintre aceste metode?

Pentru că numai un ideal, numai un ţel inventat, dotat cu elemente ale perfecţiunii, poate atrage o masă mare de indivizi într-o asemenea măsură, încât ei să se grupeze pentru a-l atinge, renunţând astfel la conflictele interne cauzatoare de pericol constant. Numai o ficţiune cu promisiuni comune, destinate tuturor, stârneşte suficient magnetism pentru ca indivizii să-i subsumeze o parte din acţiunile lor sau chiar întreaga viaţă.

Frica de moarte poate fi deviată sau atenuată prin amăgirea că participi la un scop general foarte nobil şi transpersonal, situat într-un orizont de timp acceptabil.

Asta au înţeles şi aşa au procedat atât legionarii, cât şi comuniştii. Mântuirea ca neam – adică o fericire colectivă în viaţa de apoi, şi dispariţia inegalităţii – adică o fericire colectivă pe această lume, ambele respectă criteriul de ideal pentru care te poţi minţi că merită să te sacrifici.

În plus, propaganda însoţitoare te convinge că acest ideal poate fi atins dacă nu de generaţia primă, întemeietoare, atunci măcar de copiii acesteia sau, cel mult, de nepoţi. Acesta e orizontul “acceptabil” de care vorbeam, al cărui miraj energizează decizia de înrolare.

Păstrând termenii lui Culianu, este evident că o generaţie nu construieşte voluntar o astfel de ficţiune: nu există un acord majoritar care să fie preliminar formulării visului. O dovadă la îndemână este că legionarismul s-a întărit prin aderenţă benevolă, în timp ce comunismul a beneficiat de impunere violentă, fiind îmbrăţişat şi asimilat abia în faza a doua.

Discuţia poate fi interminabilă, fiindcă ramificaţiile şi cauzele unei dominante istorice provin din multe domenii ale existenţei; important, până aici, este să înţelegem de ce au reuşit cele două ideologii să coaguleze şi să rămână repere în imaginarul colectiv.

*

Textul integral poate fi citit aici.

Tweet

*

Tweet

Am tot amânat să postez galeria foto, dar azi n-am mai avut loc de-ntors. “Am folosit hârtie creponată pentru apă, plajă şi iarbă. Îmbrăcămintea e făcută de toate trei, din baticuri, bucăţi de material, plastilină şi haine de păpuşi. Feonul a făcut vânt”, mi-a declarat purtătoarea de cuvânt a shooting-ului.

Să nu uit: “titlurile” fotografiilor le aparţin.

Aloha!

Cerul înstelat

Cu şezlongul la bronzat (în dreapta e o stâncă ieşind din mare)

Fastum, fastum!

Hip-hop

Clovnul

Fâţ-fâţ

Reclamă la pantofi

În marea de culori

Dimineaţa devreme

Pe holul şcolii

Tango

Valentine's Day: sărutul în oraş

Valentine's Day: doi porumbei

Yey!

Thank you, America!

Salutul de final

*

Tweet

Vă amintiţi? Se întâmpla în primăvara lui 2009, iar spotul tv în care Liana Stanciu spunea cuvintele de mai sus convingea sute de mii de oameni. Datorită acelei campanii, românii aflau că nicăieri în ţară nu există un departament spitalicesc destinat exclusiv copiilor care au nevoie de operaţii la inimă.

Malformaţiile cardiace congenitale – principala cauză medicală a mortalităţii infantile din România – sunt operate la Cluj, la Târgu Mureş şi, uneori, la Spitalul Militar din Bucureşti, dar asta nu e nici pe departe suficient: anual, sute de copii nu au şansa de a fi trataţi. Şi mor.

La ei s-a gândit Alex Popa, preşedintele Asociaţiei “Inima Copiilor”, când a pornit proiectul de strângere a 500.000 de euro, pentru a dota măcar o sală de operaţie şi una de terapie intensivă cu tot ce e nevoie. Ce s-a petrecut de atunci încoace e o poveste frumoasă, cu oameni buni şi cu happy end. În această primăvară, la Spitalul “Marie Curie” vor fi salvate primele inimi. Iar suma care s-a adunat e de aproape 7 ori mai mare. Vi se pare puţin?

Alex Popa. Foto: "Inima Copiilor"

*

Un fragment din interviul cu Alex Popa, pe care îl puteţi citi integral aici:

(…)

M.M.: Cred că mulţi oameni îşi amintesc spotul vostru de la televizor – patul gol, jucăriile atârnând, rugămintea de a dona 2 euro prin sms… Aţi strâns circa 640.000 de euro din sms-uri, dar impactul campaniei v-a adus şi alţi bani, din donaţii, sponsorizări şi din redistribuirea a 2% din impozitul pe venit. Privind retrospectiv, care crezi că au fost atuurile acelei campanii, ce a făcut-o să fie atât de reuşită?

- Am avut multe avantaje. În primul rând, am rugat-o pe Liana Stanciu să fie vocea campaniei şi a acceptat cu bucurie. Ea a fost un om de bază, fiind şi o persoană cunoscută în lupta de îmbunătăţire a sistemului sanitar pentru copii. A avut priză la public şi a adus credibilitate. Apoi, ne-au ajutat tot felul de prieteni care au avut copiii la “Marie Curie” şi care, văzând condiţiile de acolo, au dorit să ajute. Au fost oameni din agenţii de publicitate, din televiziuni, din tot felul de companii.

Spotul l-am făcut cumva pe genunchi. A fost un scenariu scris împreună cu doi prieteni, un copywriter şi un regizor. Ne-am gândit cum să facem ceva cât mai ieftin şi cât mai repede. Am filmat într-un magazin pentru copii, am avut vocea Lianei şi-a ieşit. Am avut mare noroc că era criză şi toată lumea îşi retrăsese fondurile pentru publicitate, aşa că exista mult spaţiu liber la televiziuni. Nimeni nu ne-a cerut bani ca să ne difuzeze spotul, ba la TVR era dat uneori chiar de două ori în acelaşi calup…

M.M.: Aţi beneficiat şi de o decizie CNA…

- Da, am avut o decizie a CNA, că e o campanie de interes public. Nu era campanie comercială, nu intra în cele 12 minute pe oră în care poţi difuza publicitate. Noi nu mai făcusem aşa ceva şi nici nu aveam o agenţie în spate, dar am făcut campania pe ideea de a comunica tot timpul ce se întâmplă. Ne-am străduit să-i ţinem pe oameni la curent cu starea lucrurilor, câţi bani s-au adunat, cine mai ajută etc. Puterea exemplului a funcţionat extrem de bine.

M.M.: Îmi spuneai azi, când am stabilit interviul, că într-o asemenea campanie “nu există contribuţii minore”. Din afară, asta poate părea o exagerare… Cum ai ajuns la această convingere?

- E foarte simplu. Majoritatea banilor a fost adunată din sms-uri care valorau câte 2 euro. 640.000 de euro, adică 320.000 de sms-uri. Poate n-or fi 320.000 de donatori, dar vreo 200.000 tot sunt. Şi-atunci, înseamnă că mulţi oameni au dat câte puţin ca să facă mult. De aceea nu judec niciodată un ajutor pe care-l primim. Nu. E după posibilităţile celui care ajută.

Am primit, la un moment dat, un mandat poştal de 50 de lei, 500.000 de lei vechi, trimişi de o pensionară care n-avea telefon mobil, dar văzuse la televizor şi a vrut să ajute. S-a interesat, ne-a aflat adresa şi ne-a trimis banii prin mandat poştal. Având o pensie de câteva sute de lei, pentru ea a fost un efort considerabil.

Apoi, anul trecut, în vară, am primit o donaţie de 50.000 de euro, de la o persoană particulară căreia i-a plăcut foarte mult proiectul nostru. E un om cu mult suflet, a mai ajutat în trecut, întâmplător a dat peste proiectul nostru, a vrut să vadă ce facem, l-am invitat la Bucureşti, a văzut şi ne-a zis – “Gata, pe 8 august aveţi în cont 200.000 de lei”…

Ăsta e intervalul dintre câţiva lei şi 50.000 de euro primiţi de la o persoană. Şi nu judec pe niciunul că a dat prea mult sau prea puţin. Nu judec, că n-am dreptul. Oamenii ăştia au vrut să ajute cu un leu sau cu mai mult: chiar nu contează.

Apoi a fost ajutorul cu 2%. Au fost nesperat de mulţi în primul an. Noi n-am făcut campanie pentru 2%, am trimis doar un mail înainte de expirarea termenului pentru declaraţiile 200 şi 230 – “Daţi-ne şi nouă 2%, nu uitaţi”. Surpriza a fost că am primit, din redirecţionările anului 2009, vreo 160.000 de euro. O grămadă de bani, iar media era de vreo 20 de euro. Deci, iarăşi, donaţii mici, dar din care s-au adunat sume considerabile.

M.M.: Ai simţit în această perioadă că există în România resurse nebănuite de solidaritate?

- Categoric, da. Cel mai bun exemplu este următorul: am o bază de date de vreo 8.000 de adrese de e-mail, la care trimit – destul de rar, pentru că mă străduiesc să nu stresez oamenii – câte un e-mail de informare. Din cei 8.000 cărora le-am trimis, înainte de Crăciun, mesajul despre terminarea lucrărilor, am avut doar vreo trei care au vrut să se dezaboneze de la newsletter-ul nostru. Deci, oamenii se bucură să audă astfel de veşti.

Aceste 8.000 de adrese sunt ale unor oameni care ne-au scris, care au dat 2%, care au trimis altor prieteni, care au simpatizat cu noi într-un moment sau altul. Am avut o mare bucurie să constat că oamenii sunt mai buni decât am vrea noi, decât ni se pare nouă sau decât vedem la televizor, în talk-show-uri pline de ură şi de răutate. (…)

*

Povestea Asociaţiei “Inima Copiilor”, ce şanse are un copil din România care se naşte cu malformaţie cardiacă sau cum e posibil ca, în 2010, să se întoarcă acasă chirurgi români stabiliţi în Occident, despre toate acestea, dar mai ales despre extraordinarul proiect reuşit de echipa lui Alex Popa, puteţi citi aici.

*

Tweet